j1x15xg
Nu cred sa fie placere mai mare pentru cine urmareste miscarea literara cu oarecare curiozitate decat aparitia unui volum nou al unui scriitor de talent.
Ce aspecte ale vietii i-au mai solicitat atentia? Ce proble me il mai agita? Care din insusirile scriitorului au evolu at? Ce scaderi au disparut? — sunt tot atatea intrebari interesante pe care ti le pui cand iei volumul in mana.
Daca printre nuvelistii nostri un Bratescu-Voinesti este neintrecut in analiza oamenilor si a imprejurarilor in care se misca ei — dl Sadoveanu este neintrecut in evocarea epica, impetuoasa a faptelor mari, aprige, a oamenilor manati de fatalitate, a tragicului si misterului soartei omenesti: in evocarea misterului, si nu in patrunderea acestui mister, ceea ce am observat in Floare ofilita, ceea ce observam in volumul de fata, in Pustiul, a carui disproportie se datoreste acestei lipse, caci partea de la

sfarsit, mai ingusta decat inceputul, se explica prin lipsa de patrundere a acelui mister.
Imprumutand terminologia lui Nietzsche, putem spune ca dl Sadoveanu e un spirit dionisiac, in opozitie cu dl
Bratescu-Voinesti, care e un spirit apolinian.
“Era plamadeala ce trebuia sa creasca pentru frumoasa si dulcea valtoare a vietii, zice dl Sadoveanu despre copilul a carui viata se incheie la varsta de cinci ani si, in adevar, viata, pentru acest scriitor, este o valtoare fioroasa si dulce...
Pentru a zugravi aceasta viata, asa inteleasa, dl Sado veanu are nevoie de oameni cu o facultate sufleteasca exa gerata (de aici “romantismul” sau) ori de o pasiune domi nanta, care sa absoarba toate puterile sufletului lor.
Aceasta nevoie dl Sadoveanu, la inceputurile sale (Poves tiri), si-o satisfacea adesea alegand subiecte de forta din viata trecutului (Razbunarea lui Nour) ori din viata legen dara haiduceasca (Cozma Racoare), ori chiar creand tipuri cam nenaturale, conventionale si ieftine (ca Ivanciu Leul), dandu-ne insa si minunata bucata Cei trei.
In volumul de fata acest poet epic, care e in dl Sado veanu, nu mai recurge la subiecte de acestea. Are si aici autorul fapte mari, teribile, oameni aprigi, “romantici”, dar aici oamenii sunt vii si imprejurarile cunoscute — si cu atat efectul este mai puternic. Cititi Tu n-ai iubit, dar mai ales cititi Pacat boieresc: ura lui Marin, barbatul in selat de mult de “boierul cel batran”, din care a urmat moartea femeii; ura aceluiasi Marin impotriva “boierului cel tanar”, numai pentru ca s-ar putea sa-i necinsteasca, si acesta, fata, ura care se altoieste pe ura robului, veche de veacuri, exasperand-o; fiorul nebun de iubire senzuala

a lui Niculita, boierul din alt sat, pentru Chiva; pasiunea infrigurata si satanica cu care Chiva se arunca in valtoarea dragostei pentru Niculita, pasiune alcatuita din voluptate
(“Tremura, gemea incet, cand o cuprindeam in brate...”,
“Era palida, cu dintii stransi...”) si din senzatia mortii
(“Si maica a pacatuit cu stapanul cel vechi... Acuma parca i un blestem!...” “Ah! de-ar afla taica... de-ar afla taica...”,
“Taica poate sa afle tot, parca nu ma tem de nimic... Eu am sa-i spun atunci ca altfel nu se putea...”); fatalitatea de neinlaturat care duce la catastrofa — toate acestea fac din Pacat boieresc una din cele mai frumoase bucati din cate am citit vreodata. Rar s-a ilustrat asa de puternic ca iubirea e tot asa de “tare ca moartea” si ca se poate hrani, in cresterea ei, din moarte! Dar cealalta mare insusire, si care si ea il face pe dl Sadoveanu sa fie cel dintai intre scriitorii nostri: sentimentul naturii! Cititi Plopul si opriti va la acea pagina in care un om, acum in varsta, istoriseste unei femei, care a fost odata “duduia Olimpia”, iubirea nemarturisita de la optsprezece ani, pe care era s-o afle ea atunci, intr-o dimineata de primavara, subt un plop, dar pe care n-a aflat-o, caci el nu i-a putut-o spune.
Cititi — iarasi! — Pacat boieresc: zugravirea “baltii”, cu viata ei bogata, cu sufletul ei misterios, tacerea si singuratatea Baraganului:
“...Spre sara,ca sa mai petrec, calatoream spre una din statiile mici, rosii, pierdute in buchete de salcam, in lungul drumului-de-fier, drept, fara sfarsit. Dam de cate-o crasma singuratica, in care, in rastimpuri rare, se auzea zarva de glasuri iute coplesita de tacerea adanca a pustiului. Pe urma ajungeam la statie, asteptam un tren, care venea de departe si trecea in departarea fumurie a rasaritului. La

un geam, in verdeata care captusea zidul, se arata un cap de femeie gatita ca de sarbatoare; functionarii se miscau incet, schimbau saluturi cu cunoscutii: masina pufaia, pleca; gara ramanea mica si singuratica in pacea amurgu lui. Plecam in trap tacanit, pe ganduri; tacerea pustiului ma invaluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile nava lind ca valuri de la rasarit, si, din cand in cand, un canton suna trist, plangand parca, in imensitate: lang — ling!”
Aceste din urma randuri, mai ales, sunt de o puternica sugestivitate: ne fac sa simtim si mai bine singuratatea, sa auzim si mai cu tristete tacerea...
Cat lirism este in obiectivitatea dlui Sadoveanu! Si am apropiat anume aceste doua cuvinte contradictorii. Stiu ca natura n-are, in ea, poezie, dar totusi, aici, in poezia
Baraganului, ca si in multe alte parti, se pare ca autorul nu face decat sa redea sufletul naturii. Si daca dl Sadoveanu poate umaniza natura, ca in Plopul, daca poate sa-i simta sufletul, ca in Pacat boieresc, el poate sa o zugraveasca si pictural, curat obiectiv, ca in Cel intai:
“...nu vedea nimic. Sus, vazduh de pacura; in jur, un zid nepatruns de intuneric; numai umbrele nelamurite ale oamenilor, langa el, in jurul unui felinar sarac, lasat jos, pe barne, le vedea miscandu-se incordate, cu gramezi de par spulberate, cu suvite de par umede care-i plesneau fata; simtea in juru-i, pe pod, o incordare uriasa de brate care trageau de odgon saicile la malul abia parasit. Jos, valurile se zbateau, intindeau aripi umede si fulgeratoare, sangerate de lumina felinarului, si se rasfrangeau indarat mugind, horcaind ca intr-o durere de moarte. Si la tarm, aproape, casuta podarului deschidea un ochi ingrozit, rosu, asupra maniei de sub malul prapastios.”

Dl Sadoveanu e cel dintai cantaret al pamantului tarii sale, vreau sa zic ca nimeni nu e legat, ca dansul, prin atatea fibre tainice, cu sufletul acestui pamant, cu campiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, cu tragedia lui.