Document, comentariu, eseu, bacalaureat, liceu si facultate
Top documenteAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate



Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 

Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
MIHAI EMINESCU
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
f3x8xo
Opera literara a lui M. Eminescu (1850—1889) creste cu toate radacinile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton. Ea se compune, din cauza scurtimii vietii poetului, din multe proiecte si putine monumente sfarsite.
De la inceput ii descoperim intentia de a trata, pe urmele lui Asachi si
Bolintineanu, mitologia getica. Se cunoaste in mod curent Rugaciunea unui dac si ceva mai putin poemul faustian Muresan. In acesta din urma, patriotul ardelean, incredintat ca temelia istoriei este raul si ca universul e un proces etern pe baza ideilor platonice (panteism schopenhauerian), viseaza o renastere romana prin imperecherea lui cu Dochia (ca Faust cu Elena). Totul in cadru get, intr-o zona de mijloc intre nord si sud, caci Eminescu identifica impreuna cu Iacob Grimm pe geti cu gotii.
Proiectele putin cunoscute sunt numeroase. In Genaia ar fi trebuit sa trateze “creatiunea pamantului dupa o mitologie proprie romana”, bazata goethean pe un numar de “mume” (muma vantului, muma muntilor, muma marii, muma iernii, muma florilor). Intr-un alt basm, varianta din punct de vedere ideologic mai fantastica a poemului
Muresan, un mag exploreaza calare pe-o stea lumile siderale. Memento mori este o Légende des siècles, luand-o de la omul paleolitic si terminand cu Napoleon III, trecand bineinteles prin episodul Daciei Traiane.
Pretextul e romantic si comun, spiritul e romanesc. Poemul ciclic al lui
V. Hugo se ridica pe ideea de progres, panteismul pesimist al marilor romantici ca Lamartine e superficial, fondul fiind acolo mai mult emotia exotica. Hronograful lui Eminescu aduce acel pesimism placid, acel tragic impasibil si somnolent ce se pare ca e al naturii noastre, impaciuite cu eterna intoarcere a rotii cosmice si care isi gaseste simbolizarea in geografia gigantica asiata:

In stele nalta muntii Himalaia
Si de pe varfu-i alb patand rasare
O luna calda sfanta si balaie
Si-n vai umbroase ce se pierd in mare
Muntii batrani din stele se coboara
Si-ntind in jos stancoasele picioare.
Noi suntem un popor alpestru si civilizatia noastra e de brad si stejar. Ea n-a lasat ruine de piatra si caramida ci numai cenusa.
Sarmisegetuza legendara a ars impreuna cu ultimii ei aparatori in miresme de rasina. Eposul acestui popor de munte care crede in eterni tatea lumii a voit sa-l scrie in felurite chipuri Eminescu, tentat cateodata de ipoteza germana a vedea acolo in munti cetati granitice, caci Decebal se intreba din Valhalla:
Nu mi-i sti spune ce mai face tara
Ce Dacia se numea — regatul meu?
Mai sta-nradacinata-n munti de piatra
Cu murii de granit, cu turnuri gote
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?
Oricum, locul civilizatiei noastre ramane mereu pentru poet codrul.
Chiar din Sarmis (Nunta lui Brigbelu) se observa la Eminescu obsesia temei dublului, intrata la noi prin Hermiona Asachi, traducatoarea lui E. Deschamps. Ea era la moda atunci, si Th. Gautier o utiliza in scopuri picturale. Brigbel e asa de organic legat de Sarmis, incat cand loveste cu pumnalul in frate-sau cade mort el insusi. Curand situatia aceasta duce la metempsihoza. Deoarece ori de cate ori un scriitor roman (Bolintineanu, Grandea, Eminescu, Rebreanu), voind a intra in ordinea metafizica, a formulat un sistem bazat pe metempsihoza, trebuie sa admitem ca instinctual, ca si dacii, noi suntem niste pita goricieni, adica niste panteisti incapabili de aristotelismul caracteristic lumii congenital catolice. Poetul roman nu se va ridica niciodata in empireu, ci isi va face calatoria temporal din ipostaza in ipostaza.
Prin urmare ispita de a urmari prototipul individual al lui Decebal in felurite epoci, intr-o uriasa perspectiva in care anticul Gracchus sa devina Baboeuf si Cicero ducele de Morny, reprezinta mai mult decat o simpla inraurire literara. De asemeni planul unui dodecameron tragic aplicat la istoria Moldovei, luand-o cu Dragos-voda si ducand-o pana la Alexandru Lapusneanu, are interesul sau. Eminescu intelegea sa urmareasca dupa principiul tragediei eline (cu multe elemente laterale din Shakespeare, Schiller, Goethe, Laube etc.) fatalitatea sangvina, mai clar ereditatea criminala in stirpea Musatinilor. Aceasta problema a ereditatii a atras atentia si lui Alecsandri in Gruiu-Sanger si a format in definitiv tot programul eugenic din romanele lui Duiliu Zamfirescu.
Ideea, la superficie, e zolista. Dar cum la noi tema e adoptata in poezie, deci nu in scopul studiului, este vadit ca ia aspectul unei filozofii a vietii. Mai aproape de leaganul lumii grece, cu care a trait amestecat, poporul get are sentimentul adanc al tragicului fatal. Cand drama turgia romana va fi mai dezvoltata, noi mai mult decat oricare altii vom putea relua marile motive ale tragediei clasice, reduse in Occident la o simpla analiza a pasiunilor. Eminescu e strabatut profund de sentimentul destinului implacabil, inteles nu ca o forta oarba ci ca o actiune eterna a eonilor. Caderea Bizantului din inceputa drama
Alexandru Lapusneanu e plina de acest spirit curat contemplativ:
El vedea pe ienicerii cu turbane si cu suliti
Si multimea cea robita se-mpingea vuind pe uliti,
Peste-oras cadea o ploaie de scantei si de cenuse,
Grinzi cadeau arzand pe drumuri si cadeau feresti si use,
Urlete de biruinta in al chinurilor vaier,
Glas tremurator de clopot se amesteca prin aer,
Trec prin fum si balti de sange, trec prin stalpii nalti ai scarii,
Si prin tipetul multimii suna vaietele marii.
In proza lui Eminescu se vad doua directii: una sociologica si evocativa cu ceva din C. Negruzzi si inca mai mult din W. von
Kotzebue, al carui Laskar Viorescu sta la temelia literaturii de mai tarziu a lui Sadoveanu si Garleanu cu boieri patriarhali, alta romantica.
Sensul general ramane acelasi. Din prima categorie fac parte proiectul
Boierimea de altadata, unde se descrie mosia cuconului Vasile Creanga, pe valea Siretului, curtea patriarhala si fericita, Aur, marire si amor, nuvela negruzziana zugravind Iasul la 1840 intr-un ton mai tipator romantic, cu antiteze morale, cu o tentativa de satira a bonjurismului.




In seria fantastica intra nuvela neterminata Avatarii faraonului Tla, in care influenta lui Th. Gautier si a “spiritistilor” in general e flagranta.
Ea trateaza un caz de metempsihoza. Faraonului Tla i-a murit sotia si el, indurerat, consulta pe Isis intr-o oglinda de aur care oglindeste cerul instelat. Isis ii comunica in stil ermetic o invatatura inrudita cu panteismul transformist al lui Goethe din Die Metamorphose der
Pflanzen. Tla mai consulta si un flacon cu apa de Nil, inlauntrul careia, printr-un procedeu divinatoriu, vede cu anticipatie avatarii sai in decurs de 5.000 de ani. Nuvela avea sa execute programul existentei circulare a faraonului. Sunt urmarite doar doua etape: a marchizului
Alvarez de Bilbao, care are incurcaturi fantastice cu un dublu, si mai tarziu, in epoca romantica franceza, a lui Angelo si a Cezarei, cuplu cu o capacitate de atractie de ordin metafizic. Geniu pustiu, roman liric neterminat, este in fond un jurnal interior de tipul Werther, caracterizat prin uratul negru, fantomatic. Eroul e nelinistit, cauta iubiri dureroase, emotiile crunte ale revolutiei, spre a se pierde apoi pe patine in imensitatea polara. Sarmanul Dionis inchide filozofia teoretica a lui Eminescu si se bazeaza foarte superficial pe teoria apriorismului. Metafizica poetului e panteistic spiritualista, amestec de leibnizianism, idealism german si schopenhauerism. Universul e o sfera spirituala cu o infinitate de spite ce sunt spetele eterne. Individul insusi are prototipul sau. Este evident ca mecanica Totului e gandirea si ca intre cugetarea intregului si a partilor, absolut vorbind, e un raport de contemporaneitate. Universul e activitatea onirica a Divinitatii la care participa automat si constiinta umana, pentru care fenomenul nu-i o iluzie ci o participare la realitatea obiectiva a gandului divin.
Singura eroare pe care o va face Dionis e de a crede ca participarea inseamna totalitate, ca el e Dumnezeu. Calatoria lui in timp, in epoca lui Alexandru cel Bun, si in spatiu, in luna, nu e vreo dovada a subiectivitatii perceptiei ci o simpla inspectie ideala de-a lungul indi vidului metafizic Zoroastru-Dan-Dionis- . Dealtfel luna este edenul lui Eminescu, si Sarmanul Dionis, Comedia sa divina. Paradisul nu este ex-teritorial, ci pamantul cu miezul lui vital, stapanit de factorul inconsciu si de colosalul geologic. Omul picat in acest mediu lesina de parfumul cel lunatic, devine strigoi. Aci coniferii uriasi au “scorburi” de tamaie, umbra se aduna in prunduri, ciresii, formand paduri, arunca atata floare incat omul e troienit, vegetatia si fauna sunt euforice, isi tipa bucuria de a se inmulti, florile “canta”, greierii ragusesc de voluptatea scartaitului. Cezara cuprinde filozofia practica a poetului. Contesa Cezara e o instinctuala impulsiva care nu poate fi constransa la o casatorie de conventie cu un om batran. Ea isi alege, dupa un examen fizic, ca sot, putem spune, natural, pe calugarul
Ieronim, cautandu-l intr-o insula edenica. Schivnicia lui Ieronim este ea insasi semnificativa si nu se intemeiaza pe regula ascezei si a maceratiei ci pe o regresiune spre viata instinctuala. Un batran calugar,
Euthanasius, care isi cauta moartea intr-un torent, simbolizeaza euthanasia propusa de acel Schopenhauer care totusi era un ascet cvasi-bizantin, propagator al castrarii.
In articolele de gazeta, Eminescu a aplicat cu statornicie acest rousseauianism schopenhauerizat ce s-ar putea reduce la urmatoarele propozitii: intre suprema constiinta metafizica si beatitudinea topirii in Neant, exista o cale mijlocie de imputinare a raului, inlaturarea constiintei parazitare, din care iese durerea, intoarcerea la instincte; decat constiinta mai bun instinctul, decat instinctul mai buna moartea, care insa e inutila, caci viata e vesnica si prototipii se intrupeaza la infinit. Fatuitatea femeii de lume e condamnabila, Dalila complica un instinct pe care il au si pasarile de doua ori pe an. Singurul stat temeinic e acela natural, automat ca al albinelor, nu statul liberal, intemeiat pe contract social. Barbaria devine la Eminescu o “sanatoasa barbarie”, iar “obiceiul pamantului” o institutie mai solida decat constitutia. Forma statului natural celui mai tipic este statul national.
Un roi de albine nu se poate gandi amestecat cu alte ganganii. In acest inteles al puritatii e ingaduit a se vorbi si de misiunea unei natii.
Fireste, Eminescu devine rasist, deplange infiltratia elementelor alogene, a “damblagiilor” bizantini, formand “patura superpusa”, admite razboiul (hegelian intr-asta) ca o expresie a luptei pentru

existenta, si in fine statul legitimist si oligarhic, ridicat pe clase permanente, specializate. Irationalismul acesta pare a fi sira spinala a mentalitatii noastre specifice, fiindca toate constructiile ideologice de la N. Balcescu pana la Nae Ionescu si L. Blaga se nutresc din el.
Notiunea unui Logos explicabil silogistic ne e straina.
Poezia eminesciana e fata plastica a acestei conceptii. Natura e o entitate metafizica, e materia in vesnica alcatuire, codrul, marea, raul, luna fiind spete, idei, divinitati, fenomen aparand doar omul, care nu are nici o interventie in desfasurarea numenilor, suferind numai rotatia:
— Ce mi-i vremea, cand de veacuri
Stele-mi scanteie pe lacuri,
Ca de-i vremea rea sau buna,

Vantu-mi bate, frunza-mi suna,
Si de-i vremea buna, rea,
Mie-mi curge Dunarea.
Numai omu-i schimbator,
Pe pamant ratacitor,
Iar noi locului ne tinem,
Cum am fost asa ramanem:
Marea si cu raurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Omul traieste in sublima nesimtire. Vaduva tinerica hiberneaza intr-o casuta de padure napadita pana peste gard de zapezi, intr-o lenesa parasire de sine:
Parul ei cel negru, moale
Desfacut cadea la vale... adormind pe scaun:
Adoarme astfel cum sade,
Fusul din mana ii cade.
Nevasta “tinara“ a lui Calin doarme tolanita pe patul din bordeiul neoranduit in care se leagana o rata si canta un cocos, imparatul suparat lasa sa-i creasca iarba in barba. Locul extazelor religioase e codrul in care omul se pierde ca o furnica:
In munti ce puternic din codri s-ardica
Giganti cu picioare de stanci de granit,
Cu fruntea trasnita ce norii despica
Si vulturii-n creieri palate-si ridica
S-uimiti stau in soare privindu-l tintit,
Acolo prin ruini, prin stanci gramadite
E pestera neagra sahastrului mag;
Stejari pravaliti peste rauri cumplite
Si stanuri batrane cu muschi coperite;
Incet se cutremur copacii de fag.
Vuind furtunoasa-i si strasnica arpa
Trec vanturi si clatin padurea de brad,
Praval pietre mari din culmea cea stearpa,
Arunca bucati cu pomi si cu iarba
Ce-n urlete in rauri se naruie, cad.
Natura se gaseste la Eminescu intr-un chip elementar, avand ca nota dominanta cantitatea. Cutari versuri contin numai notiunea simpla de codru, dar in proportie colosala. Omul e anulat si zdrobit de foirea fluturilor si izbucnirea ierbii. Efectul euforic al germinatiei universale este jalea. Toate poeziile lui Eminescu exprima incetarea rezistentei individuale, pasul lunatec catre lac si codru:
Prin a ramurilor mreaja
Suna jalnic in urechi
Cantec dulce ca de vraja
De sub teiul nalt si vechi.
Iata sunetele sfinte
Misca jalnic al tau piept,
Nu mai cugeti inainte
Nu mai cauti indarapt.
Ci-asculti mii de pasarele
Ciripind in verde crang
Cum de-amoru-ne-ntre ele
Sfatuindu-se se plang.
Natura este edenul, locul sexualitatii, ea atata dorinta de impre unare, dupa care urmeaza nelipsita adormire in codru:
Adormi-vom, troieni-va
Teiul, floarea-i peste noi,
Si prin somn auzi-vom bucium
De la stanele de oi.

Dragostea e violenta, ferina. Cand vede pe Ieronim gol Cezara racneste. Femeia este un izvor “de-ucigatoare visuri de placere”, care se aseaza pe genunchii barbatului si se anina de gatu-i “cu bratele-aman doua”. Iubitii stau “mana in mana, gura-n gura”, isi ineaca unul altuia suflarea “cu sarutari aprinse” si se strang “piept la piept”, el sarutand
“cu-mpatimire” umerii femeii, ea lasandu-se “adapata” cu gura:
Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de unde sa-nceapa,
Caci pe rand si-astupa gura, cand cu gura se adapa;
Unu-n bratele altuia tremurand ei se saruta,
Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta.
Lui Eminescu ii repugna prefacatoria. Adevarata femeie e ingenua.
Ea vine singura la padure, locul foirilor si imperecherilor:
Acolo-n ochiu de padure
Langa trestia cea lina
Si sub bolta cea senina
Vom sedea in foi de mure.
Hai in codru cu verdeata,
Unde-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Ea ispiteste pe barbat, fara rusine, ca o vietate salbateca:
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul
Sa-ti astup cu dansul gura...
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Intimitatea eminesciana e tacuta. Perechea nu vorbeste si nu se intreaba. Ametita de mediul inconjurator, ea cade intr-o uimire, nu mita de poet “farmec”, si care e neclintirea hieratica a animalelor in epoca procreatiei. Amorul eminescian e religios mecanic, inabusit de geologie. In chip obisnuit, femeia iese de undeva din trestii sau din padure, se lasa prada gurii barbatului si apoi amandoi cad toropiti, fascinati de o ritmica dinafara, caderi de raze, de ape, de flori:
Singuratice izvoare,
Blanda batere de vant.
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par, infiorate,
Or sa-ti cada flori de tei...
Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Femeia nu-i Spiritul, ci carnea suava cu-”ncheieturi”:
Nu e mica, nu e mare, nu-i subtire, ci-mplinita,
Incat ai ce strange-n brate, numai buna de iubita.
Mai tarziu, contunuand heinismul “Junimii”, Eminescu cultiva o romanta nuda, deconcertant de directa, mai degraba abstracta, in care fondul e al cantecului de lume autohton, cu “jele”, “dor”, cu iubiri ducand la zacere si moarte. Totusi tehnica e cu mult mai complexa decat se pare si consta in trecerea gradata de la confesiunea cea mai simpla la o atitudine speculativa. Romanta ce se deschide asa de sentimental:

S-a dus amorul, un amic
Supus amandurora,
Deci canturilor mele zic
Adio tuturora... culmineaza in constatarea filozofica a irealizarii eroticii sublime pe pamant:
Era un vis misterios
Si bland din cale-afara,
Si prea era detot frumos
De-au trebuit sa piara.
Alta romanta exprima fatalitatea erotica atunci cand luna de primavara ocupa cerul:
A noastre inimi isi jurau
Credinta pe toti vecii,
Cand pe carari se scuturau
De floare liliecii.
Pe langa plopii fara sot porneste pe o idee sentimentala populara.
Barbatul trecea neinteles de femeia pe care o iubea (e tema sonetu lui lui Arvers):
Pe langa plopii fara sot
La geamul tau ce stralucea
Adesea am trecut,
Privii atat de des;
Ma cunosteau vecinii toti,
O lume toata-ntelegea,
Tu nu m-ai cunoscut.
Tu nu m-ai inteles.

Dar apoi romanta se scufunda in mitologie. Dragostea poetului nu e numai un mecanism de speta, ci osanda unui atavism neinteles cu capatul in paganatate:
Caci te iubeam cu ochi pagani
Si plini de suferinti
Ce mi-i lasara din batrani
Parintii din parinti.
Barbatul devine ataraxic ca Luceafarul si reproseaza femeii de-a fi stricat randuiala cosmica:
Tu trebuia sa te cuprinzi
De acel farmec sfant,
Si noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pamant.
In stil folcloric Eminescu a scris adevarate capodopere. Mai am un singur dor e Miorita lui. Poetul se aseaza pe marginile neantului, la mare, vrand codrul, idee de speta, statornicul in curgator:
Sa-mi fie somnul lin
Si codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Sa am un cer senin... precum si luceferii, simboluri ale imensitatii neantului matern:
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci inainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce rasar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O sa-mi zambeasca iar.
In folclorul lui Eminescu e o complexa imbinare de mitologie populara si filozofie a nimicului intr-o forma ce pare lineara, dar care e de o savanta impletitura. Piesa rara e cantecul cutarei fete din Calin nebunul, o bocire taraneasca de singuratate, fiindca fata se afla in codri in puterea zmeului. Ritmica de descantec evoca o jale cosmica, frica omului singur intr-un teritoriu infinit de “lunci desarte”. Solitu dinea campurilor e simbolizata prin greier. Dar greierii, raspunzandu-si la departari incomensurabile, sugereaza corespondenta gandurilor.
Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei in grinda casei materne. Greierul acesta nu e insa terestru ci lunar, iar luna e la
Eminescu edenul:
Cum le vars cu jele!
— Du-te, greier, du-te, greier,
Pan' la munte-n creier
Si priveste-nduiosat
Zarea departata,
Lumea-ntreaga o colinda,
Mergi la noi in grinda,
Spune-i mamei ce-am facut
De m-a mai nascut,
Caci ar fi facut mai bine
Sa ma ia de mana,
Prefacuta ca ma scapa
Sa m-arunce-n apa.
Caci de cer ar fi iertata
Si de lumea toata.
Greieras ce canti in luna,
Cand padurea suna,
Cum nu stii ce am in mine,
Greiere streine?
Ca te-ai duce, de-ai ajunge,
Noaptea de te-ai plange
Ca o pasare maiastra
La noi in fereastra.
Vai de picioarele mele
Pe-unde umbla ele!
Vai de ochisorii mei
Pe-unde umbla ei!
Inima-n mine-i bolnava,
Floare de dumbrava,
Si vai, lacrimile mele,
In poezie, Eminescu are cateva imagini obsedante ce indica o atractie spre locul primordial al nasterii si al mortii. Elementul principal este doma care se afla de ordinar intr-o insula si cuprinde in mijlocul ei intr-un sicriu un cadavru in figura caruia poetul se recunoaste cu spaima. Doma e intr-un loc fund lacustru de piramida, in altul Valhalla oceanica, in altul, in fine, castel selenar. Cand toate aceste vise triste au fost risipite ramane sentimentul propriului deces:
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost,
De-mi tin la el urechea — si rad de cate-ascult
Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult.
Eminescu e un poet de conceptie si asta stanjeneste pe unii critici.
Dar poetul nu filozofeaza ci construieste vizionar. Bolta e o cata-

peteasma sparta prin care curge nimicul, poetul sta sub “arcurile negre, cu stalpi nalti suiti in stele” si intoarce marinareste “uriasa roat-a vremii”. Eminescu tinde in opera mai tarzie spre un lirism interior bizuit pe sentimentul de iesire din cursul zgomotos al timpului. El se ineaca in grosimea tacerii absolute:
In odaie prin unghere
S-a tesut painjinis
Si prin cartile in vravuri
Umbla soarecii furis
In aceasta dulce pace
Imi ridic privirea-n pod
Si ascult cum invalisul
De la carti ei mi le rod.
Se trage in concavitatea odaii, reintra in cursul propriei existente si de aci in mitul natiei, incat, pierdut departe in fabula fara fund, abia simte mainile reci ale femeii. Se-ntuneca. Apoi cade intr-o mandra indiferenta:

Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!... indreptatita de constiinta formei ciclice a lumii:
Caci acelorasi mijloace
Se supun cate exista,
Si de mii de ani incoace
Lumea-i vesela si trista,
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Satira lui Eminescu e swiftiana: in locul invectivei, mitul ermetic.
Metoda mitologica e folosita si in asa-zisa “filozofie”, unde in locul obisnuitelor divinitati apar unitati enigmatice: Fiinta, Nefiinta, Nepa trunsul, Muma, Tatal. Procedeul, si al lui Goethe, nu se deosebeste profund de al anticilor, care dadeau zeilor valoarea unor notiuni cosmice. Dumnezeu-Tatal care se impreuna cu Chaosul-Muma spre a da nastere lumii sunt eroi de basm. Neantul se ridica pe notiuni de materie:
Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?
N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,
Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,
Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.
In mare masura satira e pamfletara, traind dintr-o indignare fu rioasa, transcrisa intr-o navala de epitete cacofonice: pocitura, broasca, bulgaroi, grecotei, smintit, starpitura, fonf, flecar, gagauta, gusat, balbait. Injuriile sunt indiciul unui lirism maxim intors de la extatic la grindinos:
Vezi colo pe uraciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget...
Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca,
Isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca...
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura,
Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!
Voi sunteti urmasii Romei? niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Poemul fundamental e Luceafarul, dar Fata in gradina de aur il pregateste in chip fericit si mai crud, in maniera fabuloasa Bojardo:
Dar un balaur tologit in poarta
Sorea cu lene pielea lui pestrita,
Cu ochii-nchisi pe jumatate, poarta
Privirea jucatoare sa-l inghita.
Iara Florin — inima-n el e moarta
Cand vede solzii, dintii cei de crita,
Sarind la el si-nfipse a lui spada
Si pe pamant il tintui de coada.

Florin este eroul mitic in stare sa razbata prin toate piedicile pana la femeia iubita, nicidecum un tanar flusturatec cum e Catalin. El si fata simbolizeaza vitalitatea lumii terestre, mecanica sigura a instinctu lui. Zmeul nu are ce sa le impute. Poemul e tratat cu o mare inventie verbala. Privirile fetei sunt “tinere si hoate”, norocul ei e “geaman” cu cel al lui Florin, “boiul” acestuia e frumos, valea e intunecata “cum o simt doar orbii”, corbii fac pe cer “pete de cerneala”, tanarul de dor se “ticaie”, la curtea fetei sunt “gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot”, haina “se-ncreata”. Unele versuri au curs psalmodic:
Culca-mi-as capul la al tau picior
Si te-as privi etern ca pe o steaua,
Frumos copil cu umerii de neaua.
Chiar cuvintele Domnului catre zmeu sunt mai incarcate de ganduri:
Si tu ca ei voiesti a fi, demone,
Tu, care nici nu esti a mea faptura;
Tu ce sfintesti a cerului colone
Cu glasul mandru de eterna gura,
Cuvant curat ce-a existat, Eone,
Cand Universul era ceata sura.
Sa-ti numeri anii dupa mersul lumii
Pentru-o femeie? — Vezi iubirea cum ii.
In scimb Luceafarul e de o constructie muzicala perfecta. Sensul e acum satiric. Astrul e geniul solitar, Catalin si Catalina sunt umanitatea efemera. Tehnica e liturgica. Tema e dezvoltata si analizata, repetata si comentata, reluata din nou pana la completa istovire, iar replicile
Luceafarului sunt formulistice, fiindca el , neavand suflet empiric, nu poate gasi relatii si expresii noi:
Din sfera mea venii cu greu
Ca sa-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatal meu
Si muma-mea e marea.
Plastica ideilor este si aici extraordinara. Chaosul are vai, izvoare, mari. Acolo nu-i “hotar”, si vremea (ca o apa) n-are puterea de a se umfla in putul ei si a iesi din “goluri”:
Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nu e nimic si totusi e
Nici ochi spre a cunoaste,
O sete care-l soarbe,
E un adanc asemene
Si vremea-ncearca inzadar
Din goluri a se naste.
Uitarii celei oarbe.
Unitatea complicatei tevarii se infaptuieste acustic. Unele strofe tac, altele canta, in acord, ca flautele unei orgi. La sfarsit rasuna toate intr-un tipat coral:
Traind in cercul vostru strimt
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.


Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)


Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910

 
Copyright© 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta