Ca la toþi mari poeþi romantici, dragostea ºi natura sunt
teme permanenete in creaþia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic
pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativa filosofica
la cea erotica. Infatisarea ei se constitue pe doua dimensiuni
esenþiale: una terestra, celalta cosmica, aflate de cele
mai multe ori in interferenþa. Mihai Eminescu e in
primul rind un tulburator al spaþiului cosmic, fie in
mari proiecþii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugaciunea
unui dac, Luceafarul), fie prin mulþimea elementelor cosmice (stele,
soare, luna, cer, luceferi) care impregneaza parca intreaga
opera. Pe de alta parte este un cintareþ frenetic
al naturii terestre in veºnica rotire a anotimpurilor. Este o natura
cu un contur precis geologic ºi ..floral.., salbatica ºi
deopotriva familiara, mitica — prin aspectele ei
parapsihice ºi luxuriante; umana, calda, intima, ocrotitoare
— prin componentele ei sufleteºti. Dragostea, poate mai mult ca la
alþi poeþi, se afla intr-o permanenta consonanþa
cu natura. Natura este o stare de suflet, in sensul ca infaþiºarea
ei, e dictata de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos
de fericire (Dorinþa, Lacul, Floare-albastra, Lasa-þi
lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei naturi incintatoare,
de basm: vara e in toi, ierburile au frageziune, sunetele ºi culorile
se armonizeaza. Cind dragestea sa stins, sentimentului de dezamagire
ii corespunde o natura, sumar ..veleitata.., cu plopi stingheri,
cu cetuiri, brume ºi ploi, cu intinderi ..borede.., albe, nemiscate
ºi reci (de cite ori iubita..., Pe langa plopii fara
soþ, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ). r4g14gi
Relaþia aceasta, specifica poeziei eminesciene, este de
factura romantica dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor,
a naturii primitoare) ºi radacini in folclorul romanesc.
DORINÞA. Poezia apare in numarul din 1 sept. 1876 al “Convorbirilor
literare”. Din variante, deducem ca poetul o concepuse iniþial
ca pe o scrisoare de dragoste, adresata iubitei ºi semnata
cu iniþiala E. Elemente de epistola pastreaza ºi textul
definitiv, ºi, in primul rind, folosirea persoanei a II-a,
a adresarii directe in toata poezia. Fata de primele variante,
aceasta, ultima este mult mai concentrata.
O specie, e un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat
in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira
spre o iubire implinita, proiectind pe fundalul unei naturi feerice
o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se implinesc intr-un
ritual al inþelegerii ºi al armonicii depline.
Nimic nu-i tulbura pe ingragostiþi, nici o convenþie
nu-i indeparteaza, dragostea lor e muta, reprefacuta
ºi inscenta, e un foc de iniþiere solemn. In Dorinþa,
dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre implinire prin iubire.
In visul secret al omului, vrea sa spuna Eminescu, Iubirea
ideala este in totdeauna a barbatului ºi a femeii parind
alaturi, fericiti, prin gradina mirifica al universului,
ca perechea mitica (Adam ºi Eva).
Compoziþional, poezia are o structura lirica, fiind o succesiune
de cinci tablouri corespunzatoare fiecarei strofe, mai putin ultimul
tablou care cumuleaza ultimele doua strofe. Fiecare strofa
fixeaza o secvenþa dintr-o idila cu ceremonial stereotip
(care apare ºi in alte poezii eminesciene), alcatuit din acelaºi
lanþ de fapte erotice.
1. - O chemare in cadru. In strofa intii, imaginea codrului
se constitue doar din trei elemente: izvorul “care tremura pe prund”
(personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi “plecate o ascund”
(metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infaþiºarea
feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a asteptarii.
3. - Asta a intituirii pe care le realizeaza cu ajutorul unei mite de
verbe (sa alergi, sa cazi, sa desprind, sa ridic)
care ..inainteaza.. puternic miºcarea, dar o ºi individualizeaza
cu unitaþi stereotipe — uºor de observat ºi in
strofele urmatoare - care creeaza treptat impresia ca se
..recompune.. un ritual al intimitaþii: “ªi in
braþele-mi intinse / Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
/ Sa-þi desprind din creºtet valul, / Sa-l ridic de
pe obraz.”.
4. - Jocul gesturilor de ..tandreþe..: “Pe genunchii mei ºade-vei,
/ Vom fi singuri - singurei, / Iar in par, infiorate, / Or
sa-þi cada flori de tei. / / Fruntea alba-n parul
galban / Pe-al meu braþ incet s-o culci, / Lasind
prada gurii mele / Ale tale buze dulci...”
5. - In final somnul ºi visul in acord cu miºcarea naturii.
Fata de prima stofa in care era prezentat cadrul fizic, in
ultimele doua strofe, imaginea se completeaza cu alte detalii
(cintul ºinguraticelor izvoare, blinda batere de vint,
armonia codrului batut de ginduri, caderea floarelor de
tei), care confera naturii o nota umana, meditativa.
Aceasta interferenþa de planuri, om—natura, ne ingaduie
sa descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale.
Codrul batut de ginduri (personificare cu valoare metaforica)
pare o fiinþa ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificaþiei
povestii de iubire pe care o tainuieºte: perechea — izolata
in spaþiul lui ocrotitor — este un simbol mitic al perpetuarii
vieþii.
Fuziunea om—natura, pentru care pledeaza Eminescu in
toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului
ca þinta trecatoare, natura este vesnica ºi, aspirind prin
contemplaþie la o contopire organica cu ea, omul cauta o
cale de acces spre eternitate.
Ritmul trohaic ºi masura de 7-8 silabe ca in doina populara,
versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute in actul rostirii
ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferenþiaza aceasta
poezie de tonalitatea poeziei populare.
