In “torna, torna fratre”, cuvintele strigate (dupa Cronografia lui p6j2js
Theophan) la anul 579 de un soldat bizantin, au crezut unii a gasi un document echivalent cu juramantul de la Strasbourg (842) si carta capuana (960). Din felurite pricini, intre care uzul oficial al limbii slavone in biserica si cancelarii, primul text in limba romana (lasand la o parte urmele fragmentare) ramane scrisoarea campulungeanului
Neacsu catre judele Hanas Beagnar din Brasov (1521). Indata dupa aceea folosirea limbii romane (nu mai noua decat celelalte graiuri romanice) devine frecventa. Dar intaiele tiparituri si mss. miniate sunt slavone. De la popa Nicodim, intemeietor al Tismanei, a ramas o
Evanghelie copiata in 1405, la M-rea Neamtul s-a caligrafiat in 1429 un Evangheliar. Intr-o manastire munteana calugarul sarb Macarie tipari in 1508 un Liturghier slavon. Propaganda reformatilor in partea de sus si de jos a Ardealului folosi, spre a capta pe preotii romani, texte in limba nationala in locul celor in moarta limba slavona, care era latineasca noastra. Psaltirea scheiana, Codicele voronetean (“Faptele apostolilor”) gasite in copii din mijlocul secolului XVI reprezinta originale din a doua jumatate a secolului XV. La Sibiu se tipari in 1544, dupa o traducere din nemteste, un Catechism, ramas intr-o copie ms. de popa Grigore din Mahaciu (Codicele Sturdzan). Judele brasovean
Hanas Beagnar aduse in orasul de sub Tampa un tipograf din Muntenia, pe diaconul “Coresi ot Tragoviste”. Acesta isi incepu activitatea cu un
Catechism, roman, in 1559, si cu un Tetraevanghel, romanesc si el, in
1560, dupa care urmara felurite tiparituri nationale si slavone. Coresi se folosea de texte mai vechi.
Limba romana, asa cum apare din aceste intaie monumente lingvistice, e latina in structura si lexicul ei fundamental. Tot ce priveste situarea omului pe pamant si sub astre, ca fiinta libera, civila, cu institutii si viata economica elementara, categoriile existentei in fine, intra in aceasta zona. Notiunile de Dumnezeu, de tara, de cetate, de lege sunt latine, batranul insusi e un “veteranus” al imperiului.

Imparatia l-a lasat aci domn (“dominus”). Navala slava a adus vocabu larul propriu a exprima noua stare de dependenta. Acum altii sunt stapanii, jupanii, boierii. La ei sunt bogatia, lacomia, mandria, darzenia, strasnicia, grozavia, napraznicia. Prin ei romanul a devenit rob, sarac, slab, blajin; sluga pandita de toate relele: bazaconia, munca, osanda, truda, ostenirea, tanjirea, boala, scarba, napasta, nacazul, ciuda, jinduirea, jertfa, ponosul, jalea, pacostea. Acum stapanul strain il plateste, il hraneste, il miluieste, il daruieste, prilej de jeluire, tanguire si smerire, de sfada si de pricina. De la el vin dojana, caznirea, muncirea, obijduirea, prigoana, hula, gonirea, izbirea, razbirea, zdrobirea, strivirea, prapadirea, smintirea, belirea. Amestecul pripit de rase duce la uratenia neamului si multe din cuvintele noi arata infirmitati sufletesti si trupesti, fiind apte pentru zugravirea monstruosului: marsavia, scarnavia, trandavia, gangavia, garbovirea, carnia, plesuvia, curvia, naucia, prostia, tampirea. Altele trezesc ideea terorista a inva ziilor (gloata, gramada, ceata, norod, palc), evocand calamitatile
(potop, pojar, vifor, prapad, razmerita, rascoala, razvratire, pribegire) cu sonuri inspaimantatoare (racnire, hohotire, plescaire), sau trezind groaza infernala si escatologica (primejdie, taina, clatire, nalucire, prapastie, bezna, iad).
Cu putinele ungurisme apar notele unui grup imigrat facand caz de neamul si gingasia lui, ale caruia toate sunt uriase, uluitoare. Turcii aduc pezevenglacurile, caraghioslacurile si pehlivaniile. Grecii, sofistica si sensi bilitatea excesiva, apelpisirea. Din gravele latinisme, din grotestile gangaveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a iesit o limba de o bogatie sonica extraordinara, care explica treapta nebanuita la care s-a ridicat poezia romana, vrednica de orice mare literatura.
Dialectul toscanic al limbii romane il constituie dialectul muntean, daca se poate spune astfel, intrucat poporul si limba romana intre
Nistru, Tisa si Dunare se infatiseaza cu o unitate neintalnita nicairi in
Europa la alte popoare. Muntenia pune o anume sobrietate fonetica si sintactica, dar Moldova si Ardealul aduc fineta nuantelor, arta emisiunii sonice, savoarea. Graiul moldovenilor e literar de la sine.
Asa-zisa “literatura religioasa” de care s-a facut prea mare caz nu e decat o productie de talmaciri de Psaltiri, Tetraevanghele, Praxii,
Biblii, Slujebnice, Molitvenice, Minee, Paterice etc. O Viata a sfantului
Léger sau un Heliant n-avem in aceasta epoca. Traducerile sunt insotite uneori de precuvantari, care au interesul lor filologic si psihologic.
Procurandu-si teasc de la Petru Movila, mitropolitul de obarsie romana din Kiev, Matei Basarab incepu seria tipariturilor printr-un Molitvenic slavon in 1635 si prin Pravila romaneasca (“direptatoriu de leage”) talmacita dupa un nomocanon slav de Mihail Moxalie (1640), dupa care urmara alte carti slave si romane. Vasile Lupu in Moldova aseza si el la Trei-Ierarhi tipar adus prin ajutorul aceluiasi Petru Movila si scoase in 1642 textul grecesc al Decretului sinodal al patriarhului
Partenie, iar in 1643 o cazanie, Carte romaneasca de invatatura duminecele preste an, tradusa de mitropolitul Varlaam din “limba slavoneasca”. Alte tiparituri urmara si aci. Punctul culminant il formeaza Biblia de la Bucuresti, a lui Serban Cantacuzino, din 1688, fundamentala pentru noi ca si Biblia germana a lui Martin Luther, monument de limba literara valabila si azi si destinata intregului teritoriu national, “rumanilor, moldovenilor si ungro-vlahilor”.