u7v13vi
G. Bacovia mosteneste de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, tinuta de refractar, nostalgia maladiva, “filozofiile” triste si mai ales tonul de romanta sfasietoare, cu complicari estetice, precum auditia colorata. Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urat funebru, monotonie burgheza, tristeta autumnala:
Ploua, ploua, ploua
Vreme de betie
Si s-asculti pustiul
Ce melancolie!
Ploua, ploua, ploua...
Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele in putrefactie, sanii surpati ai iubitei, iar de la tubercu losul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea si ftizia, in timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care canta marsuri funebre de Chopin isi au originea in Maurice Rollinat. Umidi tatea pluviala de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale si se observa o adevarata teroare de apa trista, ostila, care contamineaza tot, un sentiment fizic de insalubritate:
Nu e nimeni... ploua... plange-o cucuvaie
Pe-un acoperis de piatra-n noapte cu ecouri de sivoaie,
Vai, e ora de-altadata, umbre ude se-ntretaie
Si-n curentul unui gang atipesc, plin de ploaie.
Ploaia si ninsoarea (cu interesante efecte uneori de monotonie acustica) nelinistesc prin durata si imensitate:

Si toamna si iarna
Coboara amandoua;
Si ploua si ninge
Si ninge si ploua.
*
In parc ninsoarea cade rar...
Ninge grozav pe camp la abator...
*
Eu nu ma mai duc azi acasa —
Potop e-napoi si-nainte,
Te uita cum ninge decembre...
*
Afara ninge prapadind,
Ninge secular...
*
Ninge grandios in orasul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe cand vantul hohoteste-n bulevarde glaciale..
*
Ningea bogat, si trist ningea...
Penetratia umezelii pestetot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, zidurile vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fata ingropata pe ploaie, toate acestea sfarsesc prin a da “nervi”, prin e exaspera. Atunci, dupa o faza de prostratie, simturile sunt cuprinse de o agitatie vecina cu dementa. Poetul zgaltana nervos fereastra iubitei ca sa-i arate cum ploua cu frunze, bolnavii isterizati racnesc la ploaie, vitele rag, racnesc si nebunii si innebunesc oamenii normali, cetatenii delireaza, vorbesc singuri pe drum si rad in nestire, cuprinsi de un raget intern asemeni osanditilor din cercul al treilea infernal care urla in bataia ploaiei. Ca supreme condensari ale teroarei de umid sunt de citat Lacustra, halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe adormit:
De-atatea nopti aud plouand,
Aud materia plangand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scanduri ude,
In spate ma izbeste-un val —
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc...
Si simt cum de atata ploaie,
Pilotii grei se prabusesc.
De-atatea nopti aud plouand...
Tot tresarind, tot asteptand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre... si viziunea apocaliptica a unei ploi negre, de carbune:
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scantei de vis... noian de nergu,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse, si ploua...
Negru, numai noian de negru.
Bacovia si-a creat un stil al pateticului, o varietate de satanism, cu punctul de plecare in Rollinat si in Edgar Poe. El sta singur in cavou, privind sicriele de plumb si ascultand scartaitul coroanelor, prin parc apar fantome si trece o pasare “cu pene albe, pene negre”, strigand
“cu glas amar”, poetul plange si rade sarcastic “in ha, in ha”, sau rade
“hidos”, paseste singuratec pe pustiile piete, intra in casa iubitei si-i ordona sa-i cante un mars funebru. El se duce in gradina autumnala si se-ntinde ca un mort pe masa parasita, sau plange in parcul dezolat, in haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniana, fantastica si simbolica (intr-o poezie excelenta); prin ea canta in mii de fluiere toamna, in mijlocul ei, pe masa, arde o faclie, faclia tremura in oglinda, tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri:
— Odaie, plina de ecouri,
Cand plansu-ncepe sa ma prinda;
Stau triste negrele tablouri —
Faclia tremura-n oglinda.
Odaia mea ma inspaimanta
Cu braie negre zugravita —
Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere canta.
— Odaie, plina de mistere,
In pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masa arde o faclie.
Odaia mea ma inspaimanta,
Aici n-ar sta nici o iubita —
Prin noapte, toamna despletita
In mii de fluiere canta.

Cand se apropie miezul noptii, cuprins de terori subite la ora sata nica, poetul fuge din odaie-n odaie, iar cand afara “ninge prapadind”, iubita se aseaza la pian si canta un mars funebru, dupa care fapta cade in delir. Atunci poetul face un gest straniu: plangand resfira pletele iubitei. O alta femeie bruna, in mantie neagra, canta la clavir, gemand, marsul funebru al lui Chopin, intre faclii, intr-un salon gol.
Apoi apare in salon o blonda goala, care ia o scripca neagra si-ncepe a canta lugubrul cantec. A doua poza (in aceasta poezie deloc simpla) este retorica intoarsa, adica sfaramarea pana la anarhie a solemnitatii, simulandu-se pierderea sirului ideilor, pretentia de filozofie, declaratia absurda, interventia prozaica. Aceasta simulatie da nastere unui fel de ermetism care in poeziile din urma, din exces de naivitate, duc la un manierism insuportabil:
— O! corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Ce vine singur in pustiu —
Cand anii trec cum nu mai stiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
— Chiar!
Cu toate acestea poetul e capabil de reinnoire si e remarcabila incercarea de folclor in stil ermetic, cu o intalnire absurda de mitologii si geografii disparate, intr-un cantec amestecat si himeric:
Si parca ma cheama,
De crengi atarnand,
Avesalomi gemand
Cu plete-ncalcite...
De spaima ma prind
Priviri ratacite,
Si mintea, de zgomot,
Nimic nu intelege...
Si as vrea ca sa mor
Ca Romulus Rege,
Uitat, legendar...
Cuprins de-o furtuna
Pierdut sa dispar,
Prin codrii Bacaului...