G. Calinescu s-a nascut la 19 iunie 1899 la Bucuresti. Copilaria o petrece la Botosani si la Iasi, apoi urmeaza cursurile liceului „Gh. Lazar” din Bucuresti, ultimul an la Liceul Internat din Iasi, iar bacalaureatul il sustine la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucuresti. La Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti, sectia de filologie moderna si filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Parvan, M. Dragomirescu, Ov. Densusianu si Ramiro Ortiz, despre care Calinescu afirma: „tot ce-am invatat la Universitate de la R. Ortiz am invatat. Cu el m-am deprins a scrie carti, cu el am deprins mestesugul informatiei si al constructiei critice pe substrat istoric, de la el stiu tot ce stiu”. In 1993 sustine examenul de licenta in italiana, secundar franceza si romana, apoi pleaca la specializare cu o bursa de doi ani la Scoala Romana din Roma, condusa de V. Parvan, perioada in care face intense cercetari arhivistice, deprinde tehnica strangerii de documente si informatii care ii va folosi atat de mult in viitoarele lucrari. v8t15tp
Debuteaza cu versuri la „Universul literar” si „Sburatorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Calinescu este mintea cea mai ascutita a generatiei de astazi. Am credinta ca ma va continua in critica literara”, fapt pe care, in anul 1928, Calinescu insusi il va confirma: „S-a ispravit -; e de neinlaturat -; sunt critic”.
Constient de propria-i valoare, G. Calinescu se va inscire singur in nemurire:
„Nu voi pieri de tot, prin ce am scris si am cantat
Imi va ramane chipul sculptat intr-un bazalt”.
In 1947 devine membru al Academiei Romane;
G. Calinescu moare la 12 martie 1965, in Bucuresti.
George Calinescu este o personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, eseist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.

Opera sa este extrem de variata, de la poezie, la cea mai completa si mai complexa istorie a literaturii romane. Sunt selectate cateva domenii si titluri:
Versuri: „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”.
Dramaturgie: „Sun sau Calea neturburata”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”.
Proza: „Cartea nuntii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru”.
Critica si istorie literara: „Viata lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „Viata lui Ion Creanga”; „Istoria literaturii romane. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creanga (viata si opera)”; „V. Alecsandri”.
Studii de literatura universala: „Principii de estetica”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori straini”.
„Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” este o lucrare monumentala, unica in peisajul literaturii romane, conceputa initial in doua volume, devine, asa cum afirma Calinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Calinescu anunta finalizarea volumului, a carui tiparire are loc in luna iulie, cand, impresionat de valoarea lucrarii, Al. Rosetti ii scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masa! (...) Recitesc acum ici si colo pasaje care ma incanta. Dar, de abia acum, realizez ca esti un monstru (in sens etimologic!). Atatea pagini! Atata munca! Clipe, zile, ore, ani! Ce forta! Ce facultate! Ce usurinta de a scrie! Si nicaieri oboseala, nici plictis... Dar ce fel de om esti D-ta?” Lucrarea a fost intampinata cu entuziasm de toti literatii epocii si a ramas o lucrare de referinta si o autoritate critica de necontestat in zilele noastre.
Romanul are ca tema viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolulul al XX-lea surprinsa in cateva din aspectele ei tipice, relatiile de familie, dezumanizate de goana dupa bani. Supunandu-se la obiect, autorul infatiseaza lumea detinatorilor de capital si pe aceea a arivistilor, cu o ascutita ironie critica.
Lumea romanului graviteaza in jurul singurului personaj viu cu adevarat: Otilia. Alaturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresioneaza prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o invaluie, prin farmec si delicatete.
Ca personaj, Otilia nu are o schema fixa, ea se intregeste parca din miscarea romanului, in fiecare pagina e alta, dar nu labilitatea o invaluie ci intinsele registre pe care evolueaza. Autorul insusi ii fixeaza identitatea: „Otilia este eroina mea lirica, proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertin as putea spune si eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie... Eroina este tipizrea mea, fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint...”.
Prin Otilia, romanul capata modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fata batrana si nenumarati alti interesati doar de partea materila a oricarei relatii, ea aduce in prim plan o problematica existentialista.
Ca personaj, Otilia cea zglobie sta sub semnul dramei feminine, ea aducand in aceeasi albie de ganduri furtunoase viituri de anxietate, de neimpliniri nemarturisite, de singuratate, de zambete frante sau valuri ale unui timp ajuns la tarm.
Fata e vesnic inconjurata de admiratori si iubita de „papa Giurgiuveanu” apoi de tanarul Felix, de Pascalopol, un strain care a fost in preajma ei inca de cand era mica si ale carui sentimente nu sunt deloc lamurite. Otilia e admirata de baietii de la Universitate, invidiata de rude, curtata vulgar de Stanica, agasata de Titi, Otilia starneste oricui dorinta de a o stapani. Nimeni nu va reusi cu adevarat. Fiecare va cunoaste mai mult sau mai putin din ea, dar Otilia va ramane, cu toata evolutia ei „o enigma”.
Cititorului ii este prezentata prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit in casa lui mos Costache si neprimit cum s-ar fi asteptat, da sa plece. Inainte de a-i vedea chipul, Felix ii aude vocea „cristalina”.
„-; Dar, papa, e Felix!
Felix privi spre capatul scarii ca spre cer deschis.” Apoi i se deseneaza inaintea ochilor „fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga la poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colorata de dantela pe umeri”.
Modul in care i se prezinta lui Felix, e simplu si direct:
„-; Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare ca ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.
Apoi, parandu-i-se ca tanarul nu reactioneaza destul de calduros, intreba, intorcand adanc fata spre el:
-; Oare nu-ti pare bine?”
Otilia ii impunea lui Felix modul cum sa o trateze. „Felix ii stranse mana si avu o clipa impulsiunea de o i-o saruta, insa fata i-o trase cu mult inainte de a lua o decizie si i-o trecu pe sub bratul stang”.
Otilia e de la inceput ocrotitoare. Ea il introduce in atmosfera familiei si tot ea face prezentarile.
Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscuta si abordata si pentru celelalte. Portretul fetei este schitat de la inceput: „fata parea sa aiba 18-19 ani. Fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastrii arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela. Insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si patata a Aureliei, era o mare liberate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie”.
Otilia scapa de sub tutela autorului ei, G. Calinescu, si se defineste prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care starneste reactii diferite in jur. Marina, servitoarea, intampina fuga fetei prin iarba cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmeaza si o admira tocmai pentru aceasta imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteste vazand in ea o posibila implinire, mos Costache se lasa mangaiat, iar Aglae si Aurica se intuneca de invidie. Stanica nu pierde ocazia sa exclame: „Desteapta fata!”, iar Titi, sa caute un moment cand sa strecoare o obscenitate, convins ca nu este nimic rau in asta.
Fata domina insa totul si pe toti, prin generozitate si printr-o superioritate slefuita de-a lungul generatiilor. Fara cel mai mic efort ea se ridica vizibil deasupra celorlalti.
Pentru Felix, Otilia este prietena de aceeasi varsta, o ocrotitoare. Autorul sugereaza ca intalnirea si apropierea celor doi era predestinata. Aratandu-i lui Felix cateva fotografii vechi, de familie, in care parintii lor apareau alaturi, Otilia „Nu stii ca onoratii nostri parinti aveau intentia sa ne casatoreasca? Ca la chinezi, mi se pare!” Poate in virtutea acestei situatii „Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un sentiment inedit, de mult presimtit”. Relatia pare a se fi infiripat din copilarie, acum nu era decat o confirmare caci „Felix nu vazuse pe Costache Giurgiuveanu decat cu multi ani in urma, copil, si tot atunci o cunoscuse si pe Otilia care era o simpla fetita. Dar in fiecare an scria la sarbatorile consacrate si in alte cateva imprejurari unchiului Costache intreband ce mai face <<verisoara>> Otilia, iar Otilia scria <<unchiului>> Iosif, intreband ce mai face <<varul>> Felix. Tanarul fiu al doctorului si Otilia erau astfel in chip oficial intim prin corespondenta si desigur ca, daca s-ar fi intalnit n-ar fi putut decat sa continue si oral stilul familiar din scrisori”.
Fata are neintrerupte atitudini de protectie fata de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales fata de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor incanta. Otilia e intruchiparea feminitatii si a gingasiei.
Abia sosit in casa „unchiului” Costache, Felix face cunostinta cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Ea fixeaza, adesea cu o nota voluntara, departe de inocenta cu care ii obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Cand Costache este intrebat unde „o sa stea baiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia raspunde scurt si fara menajamente pentru sentimentele matusii, speriata de aparitia unui potontial mostenitor al averii batranului: „-; La noi! explica Otilia”. „Sedea acum cu o coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme ce cu mana stanga imbratisa capul vadit multumit al aceluia”.
Fata de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu inclinatii materne: „In vreme ce Aglae reintocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta ii potrivea acul cu perla din cravata, ii scutura usor umerii, privindu-l cu o gratioasa , maternitate, mereu atarnata pe marginea scaunului”.
Protectia Otiliei fata de felix include „supravegherea” jumatate copilaroasa, jumatate materna a oricaror indeletniciri gospodaresti ce pot avea oarecare tangenta cu ea. Otilia uita la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gandul de a repara o greseala de neiertat:
„-; Ti-e somn?
Ochii lui Felix si ora inaintata faceau intrebarea de prisos”.
Fata e sincer ingrijorata caci a uitat sa-i pregateasca o camera si, spre a rezolva problema, ii ofera pentru o noapte camera ei.
Felix este insa cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei il fascineaza din prima noapte petrecuta in casa din strada Antim. Il impresioneaza amestecul de lucruri, intimitatea lor si mai ales diversitatea preocuparilor fetei.
Compozitia interiorului imbina elemente ce fac parte din structura psihica a personajului observat doar in cursul unei treceri in revista a decorului. Arhitectura personajului asaza alaturi moda, notele muzicale pentru pianoforte si romane frantuzesti din colectia Calmann -; Lévi, „ilustrata si cartonata”. Din cateva detalii se recompune o Otilie plina de feminitate, o intelectuala rafinata si o fire sensibila la frumos.
Personajul se autocaracterizeaza in diverse randuri. Dupa ce termina de cantat o bucata muzicala, lasa mainile in poala si exclama: „Ce sentimentala sunt!”. Ii marturiseste lui Felix o vesnica tulburare interioara: „Imi vine uneori sa alerg -; spuse ea lui Felix care sedea in picioare putin incurcat de rochia si nimicurile carora le slujea de curier -; sa zbor. Felix -; adauga ea confidential -; vrei sa fugim? Hai sa fugim! Si mai inainte ca tanarul sa se dezmeticeasca, deschise usa de perete si incepu sa alerge prin curte”.
Otilia deruteaza pentru ca trece brusc de la o stare la alta. E constienta de asta: „Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”, „sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera”.
Fata apare diferit in ochii celor din jur. Fiecare intelege o parte din ea, nimeni nu o poate patrunde.
Aglae o considera o „zanatica”, o dispretuieste vizibil si o bruscheaza cu vorbe ireverentioase. Cand Titi „indrazni un gest oarecare de concupiscenta, care irita pe fata”, Aglae se revolta nu asupra baiatului, ci asupra ei: „-; Nici nu a pus mana baiatul pe ea. Si daca ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Sa traiasca discret cu baietii de familie, sa-i fereasca de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia aparu pe usa cu coama manioasa, cu ochii incarcati de fulgere”.
Stanica, afland despre logodna Otiliei cu Pascalopol, incearca sa-l determine pe mosier sa inteleaga adevarata situatie a Otiliei, spunandu-i ca ea „e tanara neexperimentata, azi se intalneste cu un tanar, maine cu altul, o fata greseste usor. In casa lor sta un student de varsta ei, pentru care se pare ca are inclinatiuni... cumnata mea Aurica a vazut lucruri decisive, dar, ca domnisoara, s-a sfiit sa va comunice, de aceea am luat eu hotararea sa va scutesc de o deceptie. Intelegeti, un om mai in varsta, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouasprezece ani”.
Aurica e de parere ca „Otilia e sireata, cauta numai barbati in varsta, bogati, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate iesi pe strada cu o „destrabalata” ca Otilia.”
Titi ii pune lui Felix o intrebare strict confidentiala: „-; Asculta... tu esti bine cu Otilia... spune drept... se preteaza?”
Pentru Felix, Otilia este „o fata cuminte” de care se indragosteste nebuneste, dar fata de care are ezitari de a lua hotarari decisive.
Pascalopol o considera foarte frumoasa, are rabdare cu ea, dorind-o sotie si nedistingand niciodata clar ce e viril si ce e patern in dragostea lui. „E ca o randunica”.
Colegii lui Felix „care-l vazusera la brat cu ea, il batusera pe umar
-; Hotule, cum ai pus mana? Este cea mai eleganta conservatorista. Nu s-atinge nimeni de ea”.
Compozitia personajului include, evident si bibliografia lui presarata intr-o discutie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tata bun... Mama a mai fost casatorita inainte, si cand a luat pe papa, eu eram de cativa ani... Priveste! Uite pe mama si pe tatal meu adevarat. (Si Otilia intinse lui Felix o fotografie putin rupta, in care Otilia din alte vremuri, insa cu privirile blande, in rochie cu panier si cu un mare zuluf cazut peste umar tinea de brat un barbat gras, si el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se misca intr-o lume fixata, pentru totdeauna in tipare. Mos Costache ii pecetluieste definitiv destinul. Nu o infiaza si Otilia va fi sacrificata de familia care isi doreste atat de mult mostenirea.
Otilia trece astfel printre pagini inchizand in ea o lume, trece subtiratica si delicat imprevizibila, generoasa, un personaj suav cu un nesters zambet pe buze (zambet de amaraciune).
Intre personajele romanului „Enigma Otiliei” se numara si Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor si actor doar cand e nevoie de miscare de deplasare pentru a crea camp de actiune celorlalte personaje. Felix umbla mult, calatoreste la tara, cunoaste si ne determina astfel sa cunoastem o intreaga lume, oameni din medii diferite ce alcatuiesc armata personajelor din roman. Asadar Felix e martor si actor in acelasi timp.
Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privita prin ochii sai si il incheie cu aceeasi imagine a cladirii vazuta din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune in centrul narativ al actiunii formarea personalitatii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume necunoscuta, de care ia act prin imaginile reflectate, in constiinta acestui personaj.
Intriga romanului porneste in momentul cand Felix vine in casa lui mos Costache si intriga e cat se poate de simpla: baiatul o iubeste pe Otilia, fiica vitrega a lui mos Costache pe care o rasfata Pascalopol si, deci e gelos pe Pascalopol. In linii mari cam astfel ar sta lucrurile.
Romanul incepe acolo unde se sfarseste drumul lui Felix. Acesta cutreiera Bucurestiul, gaseste intr-un final casa lui Costache Giurgiuveanu si patrunde in curte. Urmarindu-si personajul in timp ce-si cauta ruda, autorul observa: „tanarul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutand acolo unde lumina slaba a felinarelor ingaduia numerele caselor. Uniforma neagra ii era stransa bine pe talie, ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si sapca umflata ii dadeau aer barbatesc si elegant. Fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca”. Baiatul are de la inceput un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, cautand cu multa nesiguranta numerele caselor.
Elementele caracterizarii urmaresc linia clasica, pornind de la infatisarea exterioara catre interiorul sufletesc, autorul vizand o relatie stransa intre exterior si interior. El este „un tanar de vreo optsprezece ani, imbrscat in uniforma de licean „ce” intra in strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiza in mana, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mana-ntr-alta”.
Grija constanta pentru biografia personajelor sale face pe G. Calinescu sa-i fixeze inca de la inceput, lui Felix, un fel de fisa biografica: „Se numea Felix Sima si sosise cu o ora inainte in Bucuresti venind de la Iasi, unde fusese elev in clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfarsise liceul, trecand si examenul de capacitate si acum venea in Bucurestui la tutorele sau, Costache Giurgiuveanu”.
Tanarul e studios, s-a dedicat cartilor si lumea lui adevarata e lumea stiitei.
Primul contact cu familia Giurgiuveanu il face chiar in seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior in roman. „In odaia inalta, incarcata de fum des si intepator de tutun” ca o „coverta de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunostinta cu membrii familei Tulea si cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un initiator, un intermediar intre el si ceilalti: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostila.
Fata de primirea ciudata, chiar ostila a batranului, primirea sincera, caldura cu care-l tradeaza Otilia il impresioneaza. De la inceput sufletul lui intreg se concentraza in directia aceasta, si pentru ca fata este atenta la tot ce face. Felix are repede inclinatia de a lua in stapanire pe Otilia, o stapanire protectoare insa.
Autorul fixeaza imediat statutul lui Felix fata de celelalte personaje, iar schema evolutiei odata fixata, personajul nu face decat sa o urmareasca, imbogatind-o cu noi fapte. Atitudinea familiei Tulea fata de el se va observa din prima scena, cea a prezentarilor.
Aglae il priveste cu austeritate, vazand in el inca un posibil pretendent la averea batranului. E increzatoare in cariera pe care baiatul se straduieste sa si-o faca. Convingerile ei pe care sa le insuseasca toata lumea sunt ca „medicina, cere an multi -; urma Aglae, trantind cu ciuda o carte -; , cheltuiala, intretinere. Un orfan trebuie sa-si faca acolo repede o cariera, sa nu cada pe capul altuia.
Tonul cu care fu pronuntat cuvantul „orfan” si chiar cuvantul insusi pe care nu-l mai folosise nimeni in legatura cu el, jignira profund pe Felix.
-; Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimanui, reprosa Otilia”.
Baiatul e complexat de situatia lui de orfan si orice aluzie ii trezeste o puternica revolta. Ceilalti vad in lipsa parintilor o infirmitate. Otilia insa il protejeaza din primele momente. Otilia devine intruparea feminitatii. Gesturile ei fata de Felix sunt un amestec de caldura si maternitate: „spre a se incredinta de supunerea tanarului, Otilia se aseza pe canapea foarte aproape de el si-i intinse cu mana, ca unui copil, una din prajituri. Intr-adevar, ii era foame. Otilia nu slabi vigilenta pana nu sfarsi prajitura, apoi i-o intinse si pe cealalta. Cu bratul stang trecut repede pe dupa bratul drept, astepta si parea foarte multumita”.
Grija ei amesteca la un loc gingasia si candoarea. „-; Doamne! zise ea, nu stiu unde sa te culc. Am uitat sa spun sa-ti pregateasca o camera ”. Rezolvarea o gaseste tot ea: Felix va dormi o noapte in camera ei.
Camera Otiliei devine un taram al visului si al misterului feminin. Felix descopera fiecare detaliu cu uimire dar si cu curiozitate.
Dupa ce cunoaste, surprins preocuparile fetei pentru literatura, dupa ce studiaza in amanunt camera Otiliei, „Felix se lasa pe marginea patului, neindraznind inca sa profaneze cu somnul sau acest ascunzis feminin.”
Deja prima noapte in casa lui mos Costache sta sub semnul visului si al imaginii fetei: „Prin minte i se perindau toate intamplarile din cursul acestei seri ciudate, figura spana a batranului, scarile scartaitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lasa in voia bratelor si se cufunda cu ele in visuri”.
Fata de cei din clanul Tulea, traind in stramtoarea unor meschinarii zilnice, Felix si Otilia sunt atrasi de felurite preocupari intelectuale. Existenta lor, a fiecaruia in parte, aproape nici nu se intersecteaza cu a celorlalti membrii ai familiei.
Sentimentul de gelozie fata de Pascalopol, mosierul tomnatic, cu o cultura aleasa, ce staruie mereu in preajma Otiliei, o gelozie inca nedefinita, dar mocnind in strafunduri, toate acestea il fac pe Felix sa-l priveasca pe domnul „gras” cu aversiune:
„-; Cine era domnul gras de aseara? indrazni sa intrebe Felix.
Fata ridica o privire indignata asupra-i.
-; Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, intr-adevar e cam gras -; recunoscu ea ganditoare -;, am sa-i spun sa slabeasca.
-; Este tot un unchi? se hazarda Felix cu jumatate de gura.
-; Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten... al lui papa.”
Mai tarziu, cand Pascalopol vine sa o ia pe Otilia la teatru, Felix urmareste indeaproape scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chiosc, fu nu veselia volubila a Otiliei, cat satisfactia retinuta a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”
Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietena de varsta lui” si de aceea i se pare curioasa inclinatia ei pentru un om in varsta. Refugiul lui Felix este lectura. „Era placerea lui cea mare, pe care si-o satisfacea cum putea, imprumutand carti sau, candavea bani, cumparand. In odaia pe care si-o pastrase in casa de pe strada Lapusneanu, avea de pe acum o mica biblioteca”.
O alta latura a personajului este cea de liant al celor doua familii, cea a Aglaei si cea a lui mos Costache. Aglae spera o apropiere a lui Felix de Aurica, dar baiatul nu incearca nici un sentiment pentru domnisoara cu barbia ascutita.
Procesul de transformare al lui Felix in casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul Felix se obisnui cu libertatea de care se bucura in aceasta casa, in care fiecare facea ce poftea, fara sa intrebe pe celalalt si care contrasta cu rigoarea vietii lui de pana acum si care preia caracterul sau singuratic. Totusi un simt de disciplina innascuta ferea pe Felix de excese. Libertatea ii risipise timiditatea si-i daduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legaturi familiale mai afectuase, diferenta usor compatimitoare cu care-l inconjurau toti fiindca era orfan dezvoltase firea lui ambitioasa. Astepta cu nerabdare sa se deschida Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe munca, voia sa-si faca o cariera solida cat mai curand”.
Relatia lui Felix cu Pascalopol se contureaza prin infinitele detalii pe care autorul le asaza in schemele celor doua personaje. Felix il urmareste indeaproape pe mosier. La tara, in timp ce vizitau mosia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu pusti, iar Pascalopol „fu langa ea cuprinzandu-i bratele”. Atunci Felix „nu nota atat primejdia, cat imbratisarea lui Pascalopol”.
Sentimentele care se infiripa intre Felix si Otilia pornesc de la o apropiere fireasca intre tineri de aceeasi varsta, amandoi fara parinti. Fiecare este grijuliu cu celalalt. Otilia are atitudine materna fata de Felix. Baiatul e, la inceput, timid dar sincer, fara a fi capabil de generozitati prea mari. Otilia devine o obsesie. O darama si o construieste potrivit nevoilor sufletului sau, iar fata ii scapa de fiecare data. Modelul creat e intotdeauna inferior originalului. „Incerca sa adoarma de-a binelea, insa, pe data ce imaginea Otiliei se amesteca si fugea, se trezea speriat si o aducea inapoi. Incepuse sa nu mai poata visa altceva si capatase adevarase insomnii care-i facuse cearcane la ochi. Ziua scria in caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia. Cauta, recurgand chiar la disimulatii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multa spontaneitate”.
Declaratia lui de dragoste facuta intr-un moment in care echilibrul sufletesc se clatina cu desavarsire, nu are in ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se hotaraste sa paraseaca pe mos Costache. Gasit de Otilia pe o banca inzapezita, fata-l mustra:
„-; Si mai spui ca ma iubesti!”
„Otilia citise scrisoarea. a...i
Felix lasa din nou capul in jos si raspunse, sfaramat:
-; Dar stii foarte bine... ti-am scris... nu mai pot asa.”
Nevoia de certitudine se transforma in dorinta de a stapani. Scena impleteste tonuri suave cu ironii usoare. Nematurizarea completa a lui Felix atinge in unele puncte comicul.
Felix o iubeste sincer pe Otilia, dar ezita, e labil.
Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile bruste de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol il deznadajduieste, insa nu renunta la cariera, ba dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza. Felix pastrand in amintire o iubire romantica, inaltatoare, care-i da putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid si rational, el intelege ca intr-o societate degradata in esentele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, casatoria devenind o afacere pentru supravietuire si nu o implinire a iubirii. Felix insusi „se casatori intr-un chip care se cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente”.
In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra superficialitatii si meschinariei lumii burgheze, conducandu-se dupa un cod superior de norme etice: „sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios”.
Ambitios, asadar, invata si face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm si feroce, munceste cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut in medicina, publica un studiu de specialitate intr-o revista franceza si, cu indarjire si preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicala, casatorindu-se potrivit ambitiei sale. Cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i asigura un statut social superior.
In ambianta casei din strada Antim, prezenta lui Leonida Pascalopol e un lucru straniu. Mosierul bogat si manierat e intr-o neconcordanta prea izbitoare (pentru a observa el insusi) cu Costache si rudele sale.
Privindu-l pe mosier, baiatul constata ca „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnoc la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatilor carunte. Parul rar, dar bine ales intr-o carare care mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavartire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei”.
Caracterizarea este aparent facuta de autor, caci in realitate Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul retine amanuntele pe care Felix, el insuti, le retinuse. Se insista de la inceput asupra chipului, iar elementele care compun intregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, insa elegant prin eleganta pielii”, „oarecum voluminos, totuti evitand impresia de exces”.
Dintre toate personajele, autorul insista cel mai mult asupra tinutei lui Pascalopol. Ii sunt descrise in amanuntime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele sase, o trasura cu doi cai albi, aceeasi din seara precedenta, se opri in fata portii, si din ea cobora Pascalopol, imbracat intr-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butoniera si cu canotiera pe cap”. Toate acestea alcatuiesc un contrast izbitor intre Giurgiuveanu si mosierul bogat, admirat de toata familia Tulea si escrocat uneori fara jena, ba de mos Costache, care-i „ciupea” cate o suma oarecare de bani, ba de Aglae, care se asaza la masa de joc stiind precis ca nu are bani, dar scotocindu-se fugar si nesemnificativ in punga si acceptand repede si fara complexe „imprumutul” lui Pascalopol.
Daca interiorul casei lui mos Costache este compus in perfecta concordanta cu avaritia personajului, interiorul lui Pascalopol lasa de la prima vizita a Otiliei insotita de Felix, impresia ca aici locuieste un om cu gust pentru frumos.
Interiorul i se paru lui Felix cu mult mai rafinat decat si-ar fi putut inchipui, cunoscand numai omul, asa de rezervat de conventional.
Pascalopol se tragea dintr-o familie „cu putin sange grecesc”, fusese student la Bonn, apoi in Franta, dar abandonase studiile trebuind, dupa moartea tatalui sa-si ingrijeasca mama si sa administreze mosia.
Este pasionat de muzica, stie sa cante la flaut si apreciaza cu ureche de cunoscator interpretarea bucatilor muzicale ale Otiliei.
Personajul se defineste singur: „sunt un fel de boem”.
Grija pentru biografia personajului il determina pe autor sa interpuna in momentul vizitei si scurte lamuriri pe care Pascalopol le da lui Felix si care, pentru cititor sunt rezumate de insusi creatorul personajului. Aflam astfel ca Pascalopol „se plimbase prin mai toata Europa si fusese casatorit, inainte de a-si sfarsi studiile, cu o femeie de care se despartise sau ramasese vaduv (nu spunea limpede lucrurile)”.
Preocuparile lui sunt variate. Nu ramasese rob al mosiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura vazandu-i pe cei tineri. Biblioteca il impresioneaza pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce parea a incanta pe Pascalopol”.
Privindu-l, Felix constata „purtarile blande ale mosierului, apicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix si pentru toti ai casei ca Pascalopol nu cultiva relatia cu batranul Giurgiuveanu decat pentru a fi aproape de Otilia.
Pentru Felix, Pascalopol e un rival, gelozia baiatului luand uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un barbat <<chic>> si <<singur>> pe care-l compatimeste sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindca „e asa bun”. Tot ea adauga: „E de o rabdare nemaipomenita. E politicos cu tanti Aglae si cu toti, numai ca sa aiba sentimentul ca se afla intr-o familie. Nu are pe nimeni.”
Leonida Pascalopol se considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el.
Traieste in preajma Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-i satisface toate dorintele si capriciile, fiind un adevarat tata pentru „orfana”.
Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelamurite; el oscileaza intre patern si viril si-i marturiseste lui Felix: „... un dezamagit ca mine e un om fara pretentii. Eu nu i-am cerut niciodata nimic domnisoarei Otilia si n-am stat ca sa disting ce e patern si ce e viril in dragostea mea”.
Mosierul se considera unul dintre „parintii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiica”.
Otilia il vede ca pe un „om de lume”, un „barbat sic si singur, saracul”.
Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimba, nutrind acum sentimente de iubire pentrun tanara fermecatoare, „ca o randunica”.
Fiind singur si bogat, neavand familie, Pascalopol are „nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental”, acceptand, daca ar fi nevoie si statutul de parinte: „Daca nu pot fi un amnt, raman intotdeauna un nepretuit prieten si parinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape in fiecare seara in casa din strada Antim, joaca si pierde la carti in favoarea lui moa Costache, aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei si flirturile grotesti ale Auricai, ii plateste lui Felix taxele la Univeristate, fara ca acesta sa stie.
Discret si delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci si unul moral, simtind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsa asupra ei cu noblete si eleganta.
Cu aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de casatorie, ca nu mai este potrivit pentru Otilia, ii reda acesteia libertatea, ca ea sa poata deveni „nevasta unui conte, asa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi”.
Barbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luandu-i apararea in momentul in care Aglae il condamna pentru ca si-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mangaietoare”: „Un doctor bun, muncitor, castiga foarte bine azi”.
Vocea adauga nuante noi portretului personajului.
In realitate, distinsul domn si-a oferit un scurt ragaz de fericire intre doua deziluzii: o tinerete bogata, trecuta definitiv, insa si o batranete tot mai sigura si deprimanta.
Mostenirea ofera ocazia unei profunde analiza psihologice. Cum aceasta mostenire devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la randul sau, posesorul banilor ravniti de propria familie, se contureaza ca personaj principal.
Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru ca, direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte personaje care se contureaza in jurul averii sale in goana dupa mostenire.
E tipul avarului, inscriindu-se in descendenta lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanteaza de acestea prin incercarea de asi depasi conditia. George calinescu isi apara personajul, negand inscrierea lui in sirul avarilor, aducand ca argument faptul ca Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sincera pentru Otilia, chiar daca nu reuseste sa si-o materializeze.
Costache are o varsta inaintata, dar spera sa poata trai mult. Este un insetat de bani, si de viata. Are multa afectiune pentru Otilia, dar practic nu intreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul si nici pentru a o infia.
Autorul ii lamureste biografia lui mos Costache printr-o abundenta de detalii. Aceasta biografie se impleteste cu cea a familiei Tulea, dar si cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sange. Singura lui sora, sotie a lui Costache Giurgiuveanu (cel cautat), murise si ea de mult. Vaduv el insusi de vreo zece ani, doctorul isi tinuse baiatul mai mult in pensionate si internate. Dupa o lunga boala plictisitoare, se stinge si el cu satisfactia ca copilul e mare si cu viitorul oarecum asigurat. In afara de un oarecare depozit de bani, doctorul lasa lui Felix o casa cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-sau. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix in raporturile cu scoala, platea taxele, semna in calitate de corespondent, iar Felix, la randul sau ii trimitea stiri despre el.”
Asadar, in casa „unchiului” Costache vine Felix intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909; o casa din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le poseda batranul si de pe urma carora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii.
Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el insusi. Portretul fix fixeaza deja unele trasaturi ale personajului: „Capul ii era atins de o calvitie totala, si fata parea aproape spana, si, din cauza aceasta, numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os.” Omul e capabil sa zambeasca, dar lui Felix zambetul si infatisarea batranului ii trezesc imaginea unei bufnite. Balbaiala lui mos Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observa Felix la batran. Intrebat daca aici sade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta raspunde:
„-; Nu - nu - nu stiu... nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc...”. Baiatul se mira nespus si „iesi ametit pe usa gotica si apoi pe poarta ruginita trecu prin fata muscalului, care sforaia mereu, si porni dezorientat inainte.”
Inca de la inceputul romanului, aparitia sa este bizara, deconcertandu-l pe Felix atunci cand ii spune: „nu-nu sta nimeni, aici”, raspuns de domeniul absurdului. Felix isi imaginase ca tutorele sau e un om masiv, „de o greutate extraordinara”, avand in vedere ca stia despre el ca este bogat, detine mai multe imobile, ii fusese lasat in grija, argumente pentru a-si inchipui ca giurgiuveanu are forta. Insa ii apare in fata un om mititel, putin adus pe sapte, cu o chelie de portelan, cu fata spana, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale.
Aspectul exterior si interior al casei paraginite, aflate aproape in ruina, trimite -; cu toate detaliile descriptive -; catre avaritia personajului, dar si catre un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerand „intentia de a executa grandiosul clasic in materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potential atentat la averea sa.
Nedumerit de primirea ce i se, incurcat de imagini care, in mintea lui, nu se legau, Felix este gata sa paraseasca imobilul. Totui, o aparitie noua, o fata subtirica il opreste. Reactia batranului se schimba dintr-o data si Felix este poftit inauntru.
Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, intamplari, discutii la care ia parte, vorbe surprinse in treacat si gesturi care-l definesc si-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptand ideea unei servitoare, caci aceasta ar insemna un sacrificiu banesc, mos Costache o tine pe Marina, femeie celibatara, slaba de minte, dar oarecum ruda, in schimbul serviciilor facute. Singura slabiciune a batranului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitrega. Fata exercita asupra lui o mare influenta. Otilia realizeaza un adevarat tampon intre el si ceilalti, atenuand atat cat este posibil rautatile pe care le provoaca avaritia batranului. Ea e convinsa ca „papa e un om bun, insa are si ciudateniile lui. Trebuie sa fii ingaduitor”, il sfatuieste ea pe Felix.
Ceea ce numeste Otilia „ciudatenii” sunt in realitate fapte dezvaluind tipologia avarului, gata sa fixeze dimensiunile obiectelor si chiar ale oamenilor, dupa dimensiunile castigului ce-l poate obtine prin ei. Pascalopol ii este apropiat, dar daca-l poate insela fie si cu o suma mica de bani, profitand de neatentia lui, Giurgiuveanu este multumit.
Felix este nepotul lui si are o sursa importanta de bani, dar si lui Felix ii micsoreaza venitul prin nenumarate potlogarii, incepand de la ciupeala zilnica a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul ca „M-m-mai da-mi cinci lei. N-am acum la indemana, sunt cam stramtorat” pana la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoara rosie. In chip de caiet, si cu titlu care-l izbi cu toata graba lui, intrucat gasise acolo numele sau. Scoase caietul si citi pe coperta
Cont de cheltuieli
Ce-am facut pentru minorul Felix Sima”.
De aici, Felix afla ca i s-ar fi „dat in mana pentru teatru 20”, „cumparat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufarie, 120”, „dat bani nevoi tineresti 200” si altele. Ceea ce-l izbeste si mai tare este ca tot in contul lui batranul trecuse si „materile pentru constructie 2142”, deci ca isi construia o casa din venitul lui. Fire dezinteresata in privinta banilor, Felix „deveni matur prin experienta, gasise ca era rusinos si primejdios ca altcineva sa stie cat venit are si cum il fura batranul” si ascunde caietul.
S-ar parea ca iubirea sincera pentru Otilia umanizeaza personajul, in realitatea insa ezitarile cu care acopera il impiedica sa duca la bun sfarsit. Batranul nu accepta ideea nici unei schimbari, starea lui dominanta este voit imuabila: intr-un singur sens pot evolua lucrurile: averea trebuie sa creasca, prin orice mijloc.
Actele de generozitate, destul de rare de altfel, cu care il invaluie pe Felix si pe Otilia sunt neconvingatoare. Stie ca singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este adoptiunea sau macar intocmirea unui testament in favoarea ei. Nu o face si abia dupa primul atac al bolii, speriat de insistenta cu care rudele ii cauta banii, mos Costache intentioneaza sa treaca o suma de bani pe numele fetei.
Otilia, suferind mult de pe urma nedreptatilor la care este supusa, ii marturiseste lui Felix: „Dar papa ma iubeste, si apoi... e indatorat sa aiba grija de mine fiindca mama i-a dat o multime de bani fara nici un act, pe care papa i-a varat in afacerile lui... Daca nu murea pe neasteptate mama, ar fi fost altfel... Papa voia sa ma adopteze... Si acum ar voi, nu-l lasa tanti Aglae... In sfarsit, mizerii care cred ca-ti sunt indiferente.”
Batranul Costache se deplaseaza in campul sau de actiune pe spatii largi. Avaritia lui se manifesta incepand de la privatiuni personale (imbracaminte, hrana, interdictia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar si in caz de boala) pana la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casa, dupa un plan arhitectural intocmit de el.
Pentru mos Costache banul reprezinta un scop in sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma in afacere: imobilele pot fi inchiriate studentilor, iar cand acestia nu au bani pentru a plati chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt inchiriate pentru nunti, cursurile universitare se vand si se cumpara printr-o retea speciala a lui mos Costache, la fel seringile, instrumentele medicale si orice altceva. Felix detinea multe informatii de la un coleg. „Colegul il informa ca sedea intr-o casa de raport cu cateva caturi, foarte moderna, insa cu apartamente mici, pe care proprietarul le inchiria la studenti, la intelectuali tineri in concubinaj, scotand astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, in schimb se acoperea printr-o polita scadenta la data exigibilitatii ei. In caz de neplata, preschimba polita, sporindu-i cifra, sau o protesta, dand afara pe chirias. In genere insa ingaduia pe toti cu multa bonomie fiindca prin sistemul politelor si al intarzierilor, chiria, mica in teorie, se dubla; platita anticipat, chiria de pilda, era patruzeci de lei lunar, polita era de optzeci de lei, la intarzieri cu preschimbari se adauga dobanda. Cand tanarul chirias se incurca, mos Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casa, ajuta memoria debitorului si cerea, bunaoara, daca era student in medicina (pe acestia ii prefera), tratate de medicina, cursuri, articole de obicei scumpe”. Deci, totul se transforma in bani. Bancile nu-i ofera garantie pentru a-si pastra averea si batranul prefera sa pastreze banii in casa.
Daca vreodata a existat un sambure luminos in ochii lui mos Costache, numai Otilia a reusit sa fie sursa acestei trecatoare raze de bunatate. Batranul o iubeste sincer, dar, de teama oricarei schimbari, de teama familiei de alaturi, nu intreprinde nimic. In momentul in care primeste o scrisoare anonima, defaimatoare la adresa fetei, personajul are o reactie sincer disperata, voind ca Otilia sa nu stie nimic din rautatiile ce se spun despre ea. „Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se ingalbeni si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcand-o pe toate partile. a...i O frica nebuna il cuprinse. a...i scrisoarea i se parea un document teribil,de o autenticitate indiscutabila”. Scrisoarea era in realitate o anonima intocmita de Stanica, dupa toate aparentele, un „document” care-l avertiza pe mos Costache ca, daca o va infia pe Otilia, lumea va considera ca intre el si fata s-au petrecut fapte reprobabile si ca dorea astfel sa o faca mostenitoarea averii lui, ca sa scape de rusine.
Si totusi nimic nu-l poate urni din starea lui de inertie, nici macar acest soc. Simte parca nevoia sa fie generos, dar totul se frange in fata patimii pentru bani.
„-; Otilica -; starui Costache, vesel -; ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, hai, o rochie frumoasa, o palarie? Vrei sa-ti dau o suta de franci?
-; Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia, mai mult curioasa decat vesela.
Costache, varand mana in buzunarul de la piept al hainei si-o tinu acolo indefinit.
-; Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi, si pe urma iti dau cat vrei.
Otilia il lua de brat si-l scoase din salon.
-; Cum vrei tu, papa!
-; Otilica -; reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii -; tu fixeaza-te asupra lucrului si spune sa ti-l opreasca. Daca ai, plateste tu, si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt prea inlesnit.”
In fata banilor, dragostea pentru Otilia paleste. Incercand sa-si depaseasca limitele, sa-si domine automatismele, mos Costache se loveste de tiparele avaritiei sale ca de cele mai dure bariere. Personajul se indreapta acum spre tragic. De fapt, constructia personajului, minutios elaborata acopera un registru larg de la comic si tragic. Latura comica este mult exploatata in cursul atacurilor bolii si legata, mai intai de vestimentatia personajului.
Pe la sfarsitul lui septembrie, batranul are un atac urmat de o usoara paralizie. Dus in salon, mos Costache este debracat aproape cu forta de Aglae si de Otilia care „se repezi sa-i scoata ghetele de gumilastic, uscate si incovoiate de vechime, ca niste iminei turcesti. Picioarele lui mos Costache aparura infasurate in niste ciorapi de lana, de o grosime fabuloasa. Degetele mari taiasara cu unghia valurile si iesisera ca doua ghemuri de ceara. In alte imprejurari Otilia ar fi ras, dar acum nu vedea si nu auzea nimic, nimic. Dupa surtuc, Aglae ii trase pantalonii, de la capatul de jos, cum ai scutura un sac, si batranul aparu in niste nadragi largi de stamba colorata, legati jos, in lipsa sireturilor rupte, cu bucati de sfoara”.
Prima vorba pe care o rosteste este:
„-; Che... che...
-; Cheile? intelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, si-i intinse un inel incarcat cu chei, cazut jos de-a lungul pantalonilor, dar tinut inca de mijloc printr-o curea.
Batranul puse mana avid pe ele, le vara greu sub perna, facand sfortari de a inlatura ajutorul altuia, apoi, ca si cand misiunea ar fi fost indeplinita, se lasa in voia gemetelor si somnolentei.”
De chei nu se desparte nici in prezenta familiei Tulea, venita rapid din casa de alaturi. Doar Felix are ingaduinta sa-i aduca o cutie in care tinea banii, iar batranul cauta indelung in cutia zornaitoare „cu mana tremuranda”, „gasi o moneda de cinci lei, o lasa repede din mana si scoase o bancuta pe care o intinse.”
In tot timpul atacului, cheile si cutia cu bani sunt singura lui grija si nu se simte reconfortat decat stiindu-le langa el. Cand doctorul Stratulat, adus de Pascalopol, il consulta si-i recomanda autoritar ca sa mearga in pat „Felix si Stanica apucandu-l de spate si de picioare, ca pe un copil mic, il luara pe sus, si atunci se vazu ca batranul, cu nadragi de stamba si cu patura pe umeri ca o mantie regala, tinea strans la subsuara cutia de tinichea cu bani, iar ca un clopotel, inelul cu chei. Stratulat rase, fara sa vrea pe sub mustati.”
Comicul personajului atinge punctul maxim intr-o scena petrecuta a doua zi, in timp ce familia Tulea venea cu speranta sa-l vada atins din nou de vreun atac. „Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub brat si cu cheile intr-o alta mana. Atmosfera era infecta, patul tot era presarat cu glomotoace de mustar ud.”
Banii, ravnitii bani de toti membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, inveliti in jurnale vechi si legati cu sfoara. Moartea ii va veni tot de la bani. Stanica afla ascunzatoarea lor si-i fura chiar sub privirile disperate ale batranului care cade „la pamant”. Patima fusese pentru el devoranta.
Gesturile personajului pot sa-l caracterizeze si ele. Autorul urmareste fiecare miscare cu atentie. Nici un detaliu nu este plasat in locul sau fara legatura cu restul textului. De exemplu, fabricarea tigarilor de foi noduroase ofera ocazia unei analize minutioase a gesturilor lui mos Costache. Politetea lui e servila, iar mainile au o continua miscare.
Orice se leaga de bani declanseaza o balbaiala ciudata:
„-; A-a-a ai bani? il intreaba el pe Felix.
Cand baiatul scoase banii, batranul „ocheste” pormoneul apoi adauga umil;
-; M-m-mai da-mi cinci lei.”
Prins de Otilia in mometul in care ii cere bani lui Felix „batranul lasa ochii in jos, gudurandu-se”, apoi, „frecandu-si mainile batranul o lua marunt pe scara in jos”.
La masa Costache are aceleasi gesturi care-i tradeaza avaritia. „Batranul manca cu mare lacomie, varand capul in farfurie, in vreme ce Otilia gusta cu indiferenta.” Fata de faptele lui, de exemplu, fata de multumirea cu care relateaza cum Pascalopol i-a dat din greseala mai mult „cu o suta de franci”, Otilia are reactii clare: „devenise palida si scapase furculita pe masa”.
Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui soc, de aceea sfarsitul are valoare de simbol.
Aglae Tulea „baba absoluta, fara cusur in rau”, asa cum o caracterizeaza
Weissman, este sora lui mos Costache, sotia lui Simion Tulea si mama a trei copii: Olimpia, Aurica si Titi.
Odata aparut in scena, personajul se misca intr-o liniaritate totala. De la inceput la sfarsit Aglae starneste doar dezgust. Se prezinta cititorului prin intermediul lui Felix, care o observa cu atentie: „Otilia opri pe Felix in fata femeii mai mature. Era o doamna cam de aceeasi varsta cu Pascalopol, cu parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza. Fata era galbicioasa, gura si buzele subtiri, acre, nasul incovoiat si acut, obrajii brazdati de cateva cute mari, acuzand o slabire brusca. Ochii erau bulbucati ca si aceia ai batranului, cu care semana putin, si avea de altfel aceeasi miscare moale a pleoapelor. Era imbracata cu bluza de matase neagra cu numeroase cerculete, stransa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele in care se vedea prinsa de un lantisor urechea unui cesulet de aur”.
Acelasi personaj, Otilia face prezentarile:
„-; E tanti Aglae, sora lui papa, explica Otilia lui Felix, vazandu-l cam nedumerit.
-; De unde sa ma cunoasca? intreba Aglae. Cand a murit ma-sa, era numai atat. De atuncea nu l-am mai vazut.”
Prima impresie urata pe care o provoaca lui Felix se leaga de limbajul ei, ce caracterizeaza perfect femeia crescuta la mahala si educata la periferia orasului.
Prezenta continua a Aglaei in casa lui mos Costache e motivata, la prima vedere, de gradul de rudenie si de pozitia casei, familiei Tulea, aflata in imediata vecinatate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinta apriga, chiar nestapanita, a femeii de a pune mana pe averea batranului. Ea este convinsa ca numai banii pot aduce stabilitatea unei familii si-i doreste cu atata putere incat tot restul se estompeaza, cu exceptia copiilor! Aglae incarneaza chipul mamei devorate de rautate si invidie fata de copiii altora, deformata in chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit sa o faca sa devina nobila.
E atata cheltuiala in a o inlatura pe Otilia, vesnica rivala (din perspectiva ei) pentru maruntisul Auricai, incat personajul depaseste repede, si inca de la inceputul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscata de rautate, aproape nici nu o poti inchipui tanara, la inceputul casatoriei ei cu Simion. Personajul se misca intr-un timp inert si de aceea nici nu evolueaza, se plimba doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasata.
Gesturile cu care il intampina pe Felix tind sa stabileasca repede relatia. Felix este tratat cu superioritatea izvorata doar din ura fata de inca un eventual pretendent de mostenire, de aceea „demnitatea” cu care isi ridica mana spre a-i fi sarutata se potriveste prea putin cu acel „hm!” „artagos” rostit „cu un glas ragusit, insa forte. Esti flacau in lege!” Afland ca Felix va intra la Universitate, Aglae se mira sumbru. „Felix va cunoaste curand impunsaturile matusii, pe toti deodata ii improsca cu venin:
-; Asa?! se mira Aglae. N-am stiut: faci azil de orfani. a...i faceti pensiune, continua implacabil Aglae. O sa aiba Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol? a...i
-; Asa esti dumneata, cocoana Aglae, malitioasa”.
Este intruchiparea raului, malignitatea.
Pascalopol o considera „malitiosa”, in realitate Aglae e numai venin, si mai ales asupra Otiliei ii place sa-l verse. Fata incurca planurile ei din mai multe puncte de vedere.
Privirile lui Felix, fixate asupra Aglaei, in momentul in care Pascalopol ii ofera Otiliei un inel cu safire, descopera ca „prin ochii Aglaei si ai Aurichii trecura fulgere”.
Aglae conduce peste tot. In propria casa il sine din scurt pe Simion, face si desface casatoriile copiilor, intoarce totul dupa bunul ei plac. La intoarcerea Olimpiei, Aglae simuleaza supararea, in realitate e satisfacuta ca fata ei are un sot avocat:
„Aglae si Aurica intoarsera capul simuland surpriza.
-; Olimpia! Tu esti? exclama Aglae cu o solicitudine in care voia sa puna totusi o usoara urma de suparare. Olimpia se lasa sarutata de Aglae pe amandoi obrajii, in vreme ce mana acesteia era sarutata cu un respect afectat de Stanica”.
Motivul acestei raceli al relatiilor ii este explicat lui Felix de Otilia:
„Aceasta-i povesti ca totul era o idee absurda a lui Simion fara nici un temei, pe care o striga cand era in toane rele, ca batranul avea o casa a lui nu prea mare, pe care Aglae voia sa i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimtea nevrand sa ramana fara nimic. Aglae ii confisca pensia si orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi parut ca rezistenta batranului e un resentiment fata de tutela Aglaei”.
Aversiunea Aglaei fata de Otilia e marturisita direct. Fata i se pare o „zanatica” si-i recomanda fatis lui Pascalopol sa-si caute de nevasta o fata cuminte si asezata, sugerand vizibil un portret asemanator cu cel al propriei fiice. Neavand nici o inclinatie, nici o preocupare, nici macar toleranta pentru inclinatia artistica a Otiliei, muzica pianului o agaseaza:
„Aglae insa dadu dovezi de impacienta, ca si cand o musca ar fi suparat-o. In sfarsit izbucni trantind o carte:
-; Grozav de agasant pianul asta! (Apoi strigand): Otilio! da-l incolo de pian, stii ca ma enerveaza! (Mai incet catre ceilalti): Ori stii sa canti, ori nu. Pianul cere talent... Didina canta bine!”
Otilia ii cunoaste aversiunea. Suparata, ascunsa de ceilalti, Otilia ii marturiseste lui Felix: „-; Nu stii ce vipera este tanti Aglae asta! Uf!”
In razboiul de cuvinte pe care-l provoaca adeseori Aglae, Pascalopol intervine ba de partea Otiliei, ba a lui Felix si sagetiile ei veninoase se opresc adesea in el.
Titi, cel mai mic dintre copii, are o situatie grava la invatatura. Aglae il solicita pe Felix pentru a da ajutor baiatului, in realitate sperand o apropiere intre baiat si Aurica. Vazand ca lucrurile nu merg intr-o astfel de directie, ea trage concluzia ca „cine citeste mult se scranteste” si intrerupe lectiile.
Toti copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominatia ei le-a sfaramat definitiv personalitatea.
„Atrasa de zgomot, Aglae veni si, informata de Felix, irupse zgomotoasa in odaie.
-; Iar ai hemoragie, draguta -; se vaieta ea -;, sa-ti dau vata.
Scotocind prin casa, veni cu-n tampon mare de vata, pe care-l vara in nara lui Titi, punandu-i in acelasi timp o mana pe frunte.
-; Asta e numai din pricina oboselii, bombani ea. Mai da-o in plata Domnului de carte ca n-am sa te fac filozof”.
Greseste profund in metodele de educatie, pe Titi il trimite sa se legene ca sa se linisteasca, amplificandu-i astfel boala psihica, iar pe Aurica o indeamna sa-si gaseasca un barbat si sa se marite, iubirea neintrand in calculele sale. Pe sotul ei, desi bolnav, il dispretuieste, il ignora si il abandoneaza intr-un ospiciu, fiind total lipsita de sentimente umane.
Aglae e prezenta in casa lui mos Costache si cu speranta ca, daca moartea batranului ar surveni la un moment dat ea sa se afle cat mai pe aproape. Spre a obtine mostenirea, femeia e in stare de orice, e de acord sa declare chiar ca fratele ei e nebun:
„Te duci dumneata, ca sora, sa declari ca fratele dumitale e nebun?
-; Ma duc! zise furioasa.a...i
-; Nu mai ramane alta solutie decat sa te iei bine cu el si mai ales cu Otilia!
-; Eu cu Otilia? Niciodata!”
Discutia aceasta dintre Stanica si Aglae lamureste multe laturi ale personajului. Este pentru prima data cand femeia marturiseste deschis avesiunea ei pentru Otilia.
Scena ce-a urmat atacului din septembrie al lui mos Costache intregeste portretul personajului ce capatase „fizionomia aspra a unui capitan de vapor care comanda in timp de naufragiu:
-; Aurica -; striga ea -; vino repede, ca i-a venit rau lui Costache! Cheama-l si pe Titi. Treceti dincolo, sa nu fure vreunul ceva. Marino! tu alearga iute la Stanica sa vie si el si Otilia si sa aduca doctorul pe care-l stie el. Ah! tocmai acum l-a gasit si pe Costache. Sunt sfarsita. N-am pus nimic in gura de azi-dimineata.”
Ajunsi in casa lui mos Costache, Aglae i se adreseaza arogant:
„-; Ce-i cu tine, Costache? intreba mai mult arogant decat comiserativ Aglae. Te-a pus dracu sa cari caramida, sa faci casa, parca n-aveai casa. Asa e cand te iei dupa copii!”
Personajul aluneca nu o data spre comic. Dorind sa intre cat mai repede in stapanirea averii, sau macar a unei parti a ei, intre Aglae si mos Costache se isca o adevarata lupta. Sub pretextul ca vrea sa cumpere medicamente, ea incearca sa-i ia cheile, iar batranul „holba ochii si-si musca buzele, fara sunet. Cu mana stranse si mai tare cheile. Aglae intinse mana si dadu sa i le apuce.”
Asediul casei batranului era condus tot de ea: „Lua comanda casei, ajutandu-se de Marina, propria lui servitoarea...i Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnta sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, dupa terminarea mesei care dura foarte mult, toata casa fu ocupata militareste de cele sapte persoane (Stanica, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea) incat nici o miscare nu era cu putinta fara trecere prin odaia cuiva”.
Zgarcita si rapace, invidioasa si plina de ura, ea sfarseste prin a mosteni o casa ruinata si darapanata, fiind inselata de Stanica si de Costache, cazand ea insasi in tesatura propriilor intrigi.
In realitate, truda femeii se risipeste aproape toata. Autoritara