ªtefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil, fiind ºi el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid ºi absolutizant. ªtefan Gheorgidiu aplica absolutul iuburii, cunoaºterii oamenilor din jurul sau. Aceºtia nu corespund exigenþelor sale ºi rezulta drame ale incompabilitaþii intre: el ºi Ela, el ºi societatea mondena, el ºi realitatea tragica a frontului. d8t24td
Traind o profunda drama a cunoaºterii, Gheorgidiu descopera caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioza sentimentala, vazand in iubire un sentiment unic, irepetabil: Simþeam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, aºa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile amandoi ºi vrem sa pierim la fel amandoi.
Spirit lucid, inflexibil, personajul traieºte profund drama incertitudinii (nesiguranþa) (il chinuie mai mult ca nu ºtie adevarul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asista la tranformarea femeii iubite: dintr-o tanara sensibila, atragatoare, intr-o femeie avida de ban, de lux ºi de distracþii: Vedeam cum femeia mea se instraina de zii ºi zii in toate preocuparile ºi admiraþiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu sufera din cauza schimbarii Elei, osciland dramatic intre speranta, tandreþe, dispreþ, chiar ura. Incearca sa se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu banuierile ºi reprosurile lui. Incearca ºi razbunari penibile ca de exemplu: o inlocuieºte pe Ela cu alta femeie. In sfarºit crede intr-o ultima iluzie: chemat de Ela el traieºte frenezia viitoarei intalniri la care descopera profund dezamagit ca soþia l-a chemat pentru a-ºi asigura viitorul printr-o donaþie.
Dupa discuþiile cu colonelul la intoarcerea la front, Gheorgidiu traieºte deziluzia toatala. Experienþa dramatica a frontului, ii aduce adevarata vindecare sufleteasca. Suferinþa personajului provine din faptul ca el este un inadaptat pe plan social ºi sentimental, din faptul ca se raporteaza mereu la o ierarhie spirituala ºi nu una sociala, bazata pe avere ºi bani, ca ceilaþi din jurul sau. Alaturi de drama intima, Gheorgidiu mai sufera ºi drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigenþele personajului sunt absolute, pentru ca in fond viaþa este alcatuita dintr-o suma de mici compromisuri, care ii fac acceptabila. In fond personajul trece prin doua procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare ºi unul de demistificare.
Din roman aflam numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se ofera aceasta posibilitate. ªi in acest roman exista tehnica perspectivista, deºii in mai mica masura decat in Patul lui Procust. Astfel toate framantarile lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinaþiei sale recunoscute spre exagerare. In ai doilea rand personajul este contradictoriu: pe de o parte ii cere femeii iubite inteligenþa, pe de alta parte il deranjeaza orice manifestare de independenþa sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul barbatului.
Ignoranþa fermecatoare a femeii place barbatului: Aºa o doream razbratind fermecator, lacoma pachetele de la bacamie. Barbatul iºi etaleaza superioritatea in lecþia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist ºi acapator. Cand Ela intervine intr-o discuþie de familie Gheoghidiu observa: …cu un fel fe maturitate care ma jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: Aº fi vrut-o mereu femenina, deasupra discuþiilor aceea vulgare, plapanda ºi avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata. Ela din aceasta perspectiva ar trebuii sa dovedeasca supunere, dociditate continuand sa fie un spectacol minunat. Feminitatea ar insemna in aceasta varianta o poarta amorfa in mainile barbatului. Din momentul in care se declanºeaza criza sufleteasca, paginea se incarca de note negative privind transformarea fizica a femeii ºi lipsita de intelectualitate.
In razboi Gheoghidiu participa la o experienþa colectiva din dorinþa de a nu se simþii inferior generaþii sale: N-aºi vrea sa exista pe lume o experienþa definitiva de la care sa lipsesc. In razboi Gheoghidiu iºi reconstituie atitudinea faþa de lume, faþa de Ela, faþa de sine insuºi. Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitaþii umane in suferinþa. Astfel referindu-se la prietenia cu Orºican, Gheoghidiu noteaza intre noi e o prietenie definitiva, ca viaþa ºi ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu il viziteaza la spital pe fostul sau camarad de lupta Nicolae Zamfir. Desparþirea de Ela nu mai produce nici o suferinþa: in ambele experienþe (iubire ºi razboi) personajul traieºte niºte revelaþii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) ºi propriile imagini rezultata din experienþa directa. Drama razboiului nu e numai ameninþarea continua a morþii, macelul ºi foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului sau care cunoaºte altfel ceea ce cunoaºte intr-un anumit fel.
La capatul acestor experienþe, al unor dureroase clarificari interioare, ªtefan Gheoghidiu nu este un invins, pentru ca revanºa sa este in spirit. El adepaºit niºte experienþe care l-au marcat profund, dar iºi pastreaza disponibilitatea pentru noi experineþe. Drama sentimentala nu se rezolva in drama colectiva, ci se anuleaza.

Prezentarea razboiului

Partea a doua a romanului este un jurnal de front, scris din perspectiva participantului direct la prima conflagraþie mondiala. Ca ºi in cazul iubirii ºi acum se confrunta doua imagini total diferite despre aceeaºi realitate: prima cuprinzand ceea ce personajul cunoºtea inainte de la alþii, cand spera chiar intr-o afirmare de sine, acoperita de glorie, de eroism; imaginea a doua rezulta din cunoaºterea proprie, directa, personala prin care razboiul i se dezvaluie ca un fenomen tragic, absurd, iraþional, care aniliheaza personalitatea umana. Inca de la inceputul romanului Gheoghidiu reþine mistificarea adevarului de catre oficialitaþi, de catre gazete, ºi politicieni. Ajuns pe front el descopera o realitate tragica, total opusa limbajului bombastic, demagogic din presa ºi din parlament. Astfel fortificaþiile de care s-a facut de atatea caz sunt ca ºi inexistente. Ordinele se contrazic; unii superiori dovedesc o nepricepere tactica incredibila. Lupta in sine nu are nimic eroic.
Referindu-se la prezentarea razboiului, Gheoghidiu se detaºeaza atat de idealizarea luptelor, cat ºi de exagerarea grozaviilor razboiului care falsifica adevarul: Carþile care exagereaza masacrele sunt tot atat de duºman ale adevarului, cat ºi cele care idealizeaza luptele. Discuþia din tren cu Predescu dezvaluie mistificarea adevarului ºi lipsa de responsibilitate a oamenilor politici, care susþineau ca armata romana este capabila sa caºtige razboiul fara tunuri, fara mitariere, fara cartuºe numai prin moral. Contribuþia lui Camil in proza de razboi este remarcabila prin imaginea nefalsificata a razboiului lipsita de eroismul de parada, de orice exaltare nepotrivita.
Gheoghidiu este preocupat nu atat de prezentarea luptelor, cat mai ales de surprinderea realitaþii interioare, a starii sufleteºti, a participanþilor razboiului. Semnificative sunt in acest sens paginile care noteaza starea sufleteasca a lui Gheoghidiu inainte de a intra in lupta: este un moment al intrebarilor chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea morþii esenþializeaza gandurile personajului: el nu mai are timp sa se gadeasca la framantarile sale intime, pentru esenþial devine instinctul de supravieþuire. El nu are timp nici pentru speculaþii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentala a vieþii ºi a morþii. Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizarii) anonimarea lui in masa combardanþilor confruntaþi cu mizeria, caosul, spaima de moarte. In aceste condiþii personajul descopera valoarea prieteniei, a solidaritaþii in suferinþa cu ceilalþi. Instrainarea de familie, de femeia iubita sunt inlociute in partea doua printr-o adevarata terapie a inþelegerii ºi apropierii umane: Aºi devasta un muzeu, aºi jefui o biserica, pentru cei pe care-i vad cu ochii lor frumoºi ºi credincioºi de chaini osandiþi langa mine.;…caci oamenii aceºtia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine ºi orice gest a lor ma induioºeaza ca gestrurile unui copil drag.-; Suntem morþi de foame ºi de sete. -; Vreau sa provoc admiraþia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic.
Cel mai semnificativ capitol pentru prezentarea razboiului este Neacoperit pamantul lui Dumnezeu. Capitolul cuprinde trei momente esenþiale: discuþia dintre ofiþerii inaintea luptei; al doilea moment prezinta retragerea armatei din faþa inamicului, ºi este realizat vizual ºi auditiv; al treilea moment surprinde imaginea unui om care merge inca dupa ce i s-a retezat capul.
Camil Petrescu reuºeºte sa foloseasca un limbaj plastic, pentru a fixa ecoul interior puternic al fenomenului exterior: Ne prabuºim… Nervii plesnesc, pamantul ºi cercul se despica, sufletul a ieºit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat…deasupra ta intaia explozie iþi sparge urechile, te nauceºte, a doua te acopera de pamant… animalic oamenii se ºtrangunii langa alþii…nu mai e nimic omenesc in noi…
Gheoghidiu este preocupat de ecoul interior pe planul conºtienþei. El imbina notaþia rapida de jurnal cu introspecþia, dar de data aceasta ea este mult mai redusa decat in prima parte. Din aceste pagine se desprinde idea ca razboiul este drama personalitaþii. In acest sens paginile redau tramatismul moaral al soldatului, pe care nu-l ajuta nici lozincile din presa, nici discursurile parlamentarilor: La orice atac nu se pornea cu discursuri, soldaþii nu chinuiau de bucurie cand primeau ordin de lupta. ªi pe front Gheoghidiu ramane intelectualul lucid ºi sensibil, strain de demagogia patriotarda a politicienilor. El nu ramane un simplu observator, ci traieºte intens o experienþa asumata (acceptata) ºi consumata total. ªi in aceasta parte conºtiinþa personajului este interogativa. Daca in prima parte intrebarile obsedante vizau aflarea adevarului, daca Ela inºeala sau nu, in partea a doua intrebarile se refera la razboi ca experienþa adevarata, la absurditatea suferinþei ºi a morþii la posibilitatea supravieþuirii. Descrierea luptei propriu zise se realizeaza printr-o aglomerare de verbe, prin imagini vizuale, prin folosirea timpului prezent ºi a persoanei intai: nervii plesnesc, sufletele rupte, coboram speriaþi, impraºtiaþii, nu indraznim sa dezlipim obrazul de pamant, ne aruncam jos.
Introspecþia: nu pot gandii nimic; creierul parca mi s-a zemuit (strors), nervii de atata incordare s-au rupt ca niºte sfori putrede; numai imi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamant, sau de funingime…
Romancierul trece de la persoana intai plural, al colectivitaþii, notaþia interioara, la persoana intai singular. Sentimentul dominat este cel de groaza. Oamenii evoluieaza de la depersonalizare pana la animalitate. Imaginea este apocaliptica. Sentimentele sunt de groaza, de laºitate sau de solidalitate. Frazele sunt alcatuite din propoziþii scurte, principale. Imagini auditive: trasnete de obuze prabuºesc; exploziile se succed; ºuierand groaznice ca ceva ºarpe de fier; exploziile ca prabuºiri de locomotive imi infig cu lovituri de baros cuie in timane ºi cuþite in maduva spinarii; o explozie de obuze e ca o ciocnire de trenuri. Drama lui Gheoghidiu se consuma pe fundalul unui societaþi mediocre, animata de scopuri meschine (necinstite). Romancierul realizeaza imaginea de ansablu unei societaþi dominate de instinctul de parvenire. In prezentarea acestui societaþi romancierul face concesii metodelor clasice, tradiþionale: intalnim adevarate personaje caracter -; batranul avar Tache, afaceristul ºi politicianul Nae Gheoghidiu, milionarul analfabet Vaisile Lumanaru, mondenul Grigoriade. Nae este tipul afaceristului in stare de orice, pentru a-ºi marii veniturile. Lipsit de orice moral vinde arama nemþilor, cu care þara va intra in razboi. Abil politician este in relaþii bune ºi cu guvernul ºi cu opoziþie. ªtie sa faca avare, sa faca bani, manifestand un dispreþ profund pentru cultura: Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant, ala al dumitale, ºi cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai deºtept de ei cand e vorba de parale.