BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA

Barbu Stefanescu Delavrancea a contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii si dramaturgiei romanesti. v5f15fy
Piesa “Apus de soare” face parte dintr-o trilogie dramatica inspirata din istoria Moldovei. Fiecare piesa evoca artistic epoci istorice distincte, in cadrul carora se afla figurile, prezentate antitetic -; in spirit romantic -, a trei domnitori: Stefan cel Mare in “Apus de soare” (1909), Stefanita Voda in “Viforul” (1910) si Petru Rares in “Luceafarul” (1910).
Sursele de informatie pentru dramaturg sunt “Letopisetele Moldovei”, publicate de M. Kogalniceanu, “Cronica romanilor si a mai multor neamuri” de Gh. Sincai, “Arhiva istorica a Romaniei” de B. P. Hasdeu, si mai cu seama o carte a lui C. Esarcu: “Stefan cel Mare, Documente descoperite in arhivele Venetiei”, unde scriitorul afla o serie de amanunte deosebit de interesante, referitoare la ultimele zile din viata marelui voievod moldovean. E mentionata, in cartea lui Esarcu, o scrisoare din colectia venetiana a lui Marino Sanudo datata 21 august 1504, care pomeneste de boala domnitorului, de arderea cu fierul inrosit in foc a ranei de la picior, de medicii care l-au ingrijit, de inscaunarea lui Bogdan, inca din timpul vietii lui Stefan, de un complot boieresc, inabusit in fata etc.
Dramaturgul a studiat cu atentie si bogata literatura populara, legata, in special, de personalitatea lui Stefan cel Mare. Daca primele surse ii confera eroului identitatea istorica, domnitorul in toata maretia faptelor sale, sursa populara este cea care aduce, pentru prima oara in dramaturgia noastra istorica, imaginea legendara a domnitorului.
Actiunea acestei piese este plasata la inceputul secolului al XVI-lea, in ultimul an al domniei lui Stefan cel Mare. In centrul evenimentelor relatate se afla Stefan, batran si bolnav, care doreste sa asigure viitorul tarii prin inscaunarea, inainte de a muri, a fiului sau Bogdan. Desfasurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de altfel compozotional de dramaturg prin cele patru acte.
Primul act indica timpul, locul, personajele si atmosfera de toamna in care e invaluita cetatea din Suceava. Aceata parte are rolul de expozitiune. Ne aflam la Suceava, toamna si ne sunt prezentate fete lucrand, dar autorul pune accentul pe Oana care spala si inalbea fasele domnitorului. Aceste fete erau fiice ale unor oameni de incredere de-ai lui Stefan, majoritatea cazuti in batalii. Autorul nu spune ca domnul manifesta o anumita afectiune fata de Oana careia ii spunea “babatie”.
Actul al II-lea contine intriga. Desi batran si bolnav Stefan se hotaraste sa intreprinda o campanie in Pocutia. Si de aceasta data el are de partea sa poporul si nici un sprijin din afara. Culcerul Moghila, om credincios al domnului, povesteste cu amanunte si plin de mandrie faptele domnului sau de pe campul de lupta si dispretul cu care Stefan a primit scrisoarea trimisa de cardinal in locul ajutorului asteptat, spunand ca scrisoare sa trimita popilor si nu domnilor. Intors din lupta, Stefan vrea sa puna pe tron pe Bogdan. Dar paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar pun la cale un complot (intriga) care este descoperit insa de Oana si adus la cunostinta lui Stefan.
Oamenii de incredere ai lui Stefan erau batrani, albiti de vreme, dar cu inima tanara. Domnul cade in lupta de pe cal si rana sa de la picior se agraveaza. Sunt adusi la palat trei doctori pentru a-l vindeca.
Actul al III-lea este cel care sustine in mod deosebit drama. Inainte de a i se face interventia, arderea ranii de la picior cu fierul inrosit, Stefan dupa o scurta analiza a domniei sale, in fata intregului popor il inscauneaza pe Bogdan, obligand astfel pe toti, inclusiv pe boierii complotisti sa accepte vointa Domnului. Paharnicul Ulea nu voise sa vina la inscaunarea lui Bogdan sub pretextul ca era bolnav, dar pana la urma venise si el la insistentele domnului.
Discursul lui Stefan rostit cu prilejul inscaunarii lui Bogdan ca domnitor, constituie punctul culminanat al operei. In acest discurs Stefan se identifica cu cauza Moldovei. Faptul ca domnul hotarase sa lase in tronul Moldovei pe Bogdan, nu este rezultatul unei simple ambitii personale, ci reflecta in primul rand inalta constiinta patriotica, istorica a lui Stefan.
Bogdan este astfel inscaunat ca domn si Stefan, dupa interventia doctorilor se simte din ce in ce mai rau (actul al IV-lea). Oana il ingrijeste tot timpul si dupa un somn agitat, in vis, domnul ii destainuie Oanei ca este fiica sa si a Raresoaiei.
Complotistii nu sunt multumiti de inscaunarea lui Bogdan si de aceea pun cativa oameni sa strige numele lui Stefanita. Stefan, cu ultimele sale puteri si facand extraordinare eforturi, il ucide pe paharnicul Ulea. Nu dupa mult timp moare, avand pe buze numele moldovei careia i-a inchinat o viata de om.
La sporirea tensiunii scenei contribuie apoi si concordanta dintre caracterul dramatic al faptelor, sentimentelor personajului principal si violenta fenomenelor naturii. Fulgere, tunete, trasnete si o ploaie torentiala subliniaza relatarea anumitor fapte sau stari sufletesti.
Momentul in care Stefan este ars cu fierul rosu, ca si acela in care personajul, muribund, face “sa se implineasca legea”, trecand cu sabia prin paharnicul Ulea “ca printr-un aluat ce se dospeste”, starnesc sentimentul sublimului, adica acea stare sufleteasc in care teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata de inepuizabilele resurse ale fiintei umane.
Conflicte
Surprins in ultimul an de domnie, “soarele” Stefan are o ultima stralucire inainte de a apune: printr-o vointa supraumana asigura viitorul tarii si al poporului sau. De realizarea acestei vointe se leaga si natura conflictelor existente in piesa: un conflict de suprafata -; de natura sociala si unul de profunzime (intern) -; de natura psihologica.
Ponderea apartine conflictului psihologic. Un conflict bazat numai pe tensiunea existenta intre domnitor si aproape insignifiantul grup al tradatorilor n-ar fi corespuns intentiei autorului de a evidentia maretia personajului. Intreaga actiune a piesei, ca si celelalte personaje nu reprezinta decat un fundal pe care se proiecteaza in plenitudinea sa marele domn.
Resortul conflictului psihologic este constituit de permanenta infruntare intre cele doua dimensiuni ale protagonistului: domnitorul si omul. Cu forta fizica diminuata de batranete si de boala agravata de rana de la picior, Stefan cel Mare isi simte sufletul tot tanar. El se afla intr-o stare conflictuala cu sine insusi, pentru ca trupul nu mai poate sluji acum in aceeasi masura aspiratiilor nobile ale sufletului. Adevarata actiune va fi constituita, prin urmare, de framantarile interioare ale eroului.
Reactiile protagonistului fata de celelalte personaje sunt: gingasia si tandretea aratate Domnei Maria si Oanei, asprimea si chiar violenta cu care contracareaza orice atentat la binele tarii, diplomatia si intelepciunea cu care rezolva anumite probleme -; fie ele ale lui Stefan-omul, fie ele ale lui Stefan-domnitorul.
Conflictul psihologic sporeste in tensiune cand domnitorul afla de conspiratia boierilor. Momentul de forta al conflictului psihologic coincide cu momentul culminanat al conflictului social. Incredintat ca vointa sa este una cu a Moldovei pe care a slujit-o cu credinta si dreptate in cei patruzeci si sapte de ani de domnie, isi invinge slabiciunea si suferinta si aduna Sfatul tarii. Discursul tinut in fata adunarii, in special finalul -; testamentul sau spiritual, se incheie cu implinirea vointei: inscaunarea lui Bogdan.
Aceasta inseamna detensionarea conflictului social, generat de tradatorii care il vor domn pe nevarstnicul Stefanita. Acestia sunt convinsi ca sfarsitul lui Stefan este aproape. Deloc ingeniosi, uzurpatorii nu iau in calcul spiritul de sacrificiu de care este capabil domnitorul. Cu ultimele puteri, Stefan cel Mare trece cu sabia prin paharnicul Ulea, anihiland grupul potrivnic si starnind sentimentul sublimului in cei prezenti. Astfel, conflictul psihologic este rezolvat: domnitorul a atins conditia supraumana.
Tehnica portretului
Ca si celelalte doua piese -; “Viforul” si “Luceafarul” -; drama istorica “Apus de soare” evoca artistic, prin tehnica basoreliefului, figura domnitorului Stefan cel Mare. Toate celelate personaje se afla in umbra acestui erou exceptional, care este pus sa evolueze in situatii limita. Este un personaj romantic prin definitie, fara ca identitatea sa istorica sa fie anulata.
Originalitatea lui Delavrancea consta in aceasta dubla ipostaziere a figurii lui Stefan cel Mare: domnitorul, a carui figura impunatoare este accentuata de ecourile legendare, si omul, care ar fi trebuit sa fie cu atat mai vulnerabil cu cat este surprins in ultimul sau an de domnie, batran si bolnav de moarte din cauza unei rani la picior.
Piesa se constituie intr-un imn inchinat domnului care simbolizeaza dragostea de tara, de popor. El nu se inspaimanta in fata mortii, dar e nelinistit din auza sortii Moldovei care poate incapea pe maini nepricepute sau rau intentionate.
Autorul ne ofera date si despre portretul sau fizic. Stefan era galben la fata, cu cearcane la ochi, schiopata, avea o zale de argint si o mantie de postav rosu. Mustatile si pletele ii erau albe, el insusi spunea: “Iarna e aici si niciodata primavara nu o sa mai soseasca”. Portretul sau fizic e putin conturat si acest personaj la piesei seamana foarte bine cu Stefan asa cum era el in realitate.
Domnitorul apare ca legenda vie, fabulosul insotindu-i imaginea in ochii celorlalti. Aceasta pentru ca “Slavitul domn al Mare”, “Domnul cel Sfant” (pentru Oana), “Leul Moldovei” (pentru Moghila), “Slavitul nostru voievod” (pentru Irina), “Viteazul meu” (pentru Doamna Maria), “Soimul” si “Vulturul” (pentru uneltitori), nu putea sa se nasca decat in imprejurari deosebite de cele ale omului de rand: “Cand s-a nascut, l-a scaldat in sange de serpoaica” (Neaga) “si de vultur (…) sa se strecoare si sa se inalte” (Irina).
Domnitorul este intruparea idealurilor si vointelor Moldovei: “… si cum vru Moldova asa vrusei si eu”. El este expresia cea mai inalta a adevaratei iubiri de patrie; este insasi istoria Moldovei.
Ca domn el se baza pe mica boierime in politica interna si pe razesi si centralizeaza puterea in mana domnului. Adversarii sai ii recunosc meritele, el domnise 47 de ani, avuse 33 de batalii din care pierduse numai doua.
Auzind de la Oana, fiica sa nelegitima, de complotul celor trei boieri care doreau inscaunarea lui Stefanita, el convoaca Sfatul tarii. Aici tine un memorabil discurs in fata boierilor, un adevarat testament, rostit inaintea inscaunarii lui Bogdan. Prin aceasta el zdruncina toate intentiile uneltitorilor si, in acele momente, pare acelasi domn viguros care a impartit 47 de ani dreptatea cu blandete, dar si cu asprime la nevoie si care a asigurat hotarele tarii.
In acest discurs, vocatia de orator a lui Delavrancea este evidenta. Discursul debuteaza cu actualizarea momentului asezarii in tron a lui Stefan, pe Campul de de Direptate, moment in care “cum vru Moldova asa vrusei si eu”. El nu a fost decat un instrument al Moldovei: a impartit dreptatea cu judecata, a vegheat la odihna tarii si a facut ca numele ei sa fie cunoscut si cinstit “de la Caffa pana la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Hristos”.
Stefan reinvie, de asemenea, jertfele bravilor osteni cazuti in bataliile purtate pentru neatarnarea Moldovei de-a lungul domniei sale. El rememoreaza si demersuri diplomatice, initiate de cel care a incercat o alianta a popoarelor crestine impotriva paganilor si aceasta reprezinta o pilda pentru urmasul sau la tron care, pentru toate deciziile luate va raspunde in fata lui Dumnezeu.
Ultima parte a discursului constituie un adevarat testament spiritual al domnitorului a carui vointa “a fost pururea una” cu cea a Moldovei. Mostenirea pe care Stefan o transmite mai departe este constiinta superioara menirii neamului in devenirea sa istorica, aceea de a contribui la inaltarea patriei privind mereu spre viitor: “Tineti minte cuvintele lui Sefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete… ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor…”.
Intre domnitor si om se da o permanenta lupta surda, in care omul isi constientizeaza slabiciunile si aspira sa si le depaseasca, iar domnitorul iese biruitor de fiecare data cand o cer interesele tarii. Dupa ce rana ii este arsa cu fierul rosu, Stefan, muribund, isi paraseste patul de suferinta pentru a face “sa se implineasca legea”. Cand apare “cu parul in neoranduiala, turburat, ca un halucinat” si tinand in mana sabia de pe care curge sangele tradatorului Ulea, personajul se afla in sfera sublimului, depasindu-si conditia umana: omul si domnitorul sunt una, este “soarele”, orbindu-I cu stralucirea sa pe supusii incremeniti de groaza, dar si de admiratie.
Asprimea aratata fata de supusi, menita a pastra ordinea, este compensata de spiritul sau de dreptate. Apoi dragostea pentru Doamna Maria, pentru cei credinciosi si cu dragoste de tara, delicatetea cu care le dezvaluie, inainte de a muri, Oanei si lui Rares ca sunt copiii lui, reparand astfel greseala de tinerete, reprezinta tot atatea elemente ce demonstreaza extraordinara tinuta morala a personajului.
Maretia personajului, expresie a subiectivitatii creatoarea autorului, este coplesitoare tocmai prin impletirea acestor doua dimensiuni. Stefan este “soarele“, chiar daca la “apus”.
Barbu Stefanescu Delavrancea a imbogatit astfel traditia dramei istorice clasice, stralucit reprezentata de V. Alecsandri (cu “Despot Voda”) si de B. P. Hasdeu (cu “Razvan si Vidra”), cu o capodopera -; armonioasa sinteza de clasicism si romantism.