Referat, comentariu, eseu, proiect, lucrare bacalaureat, liceu si facultate
Top referateAdmitereTesteUtileContact
      
    


 


Ultimele referate adaugate

Adauga referat - poti sa ne ajuti cu un referat?

Politica de confidentialitate





Ultimele referate descarcare de pe site
  CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTITII IMOBILIARE (economie)
  Comertul cu amanuntul (economie)
  IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA (drept)
  Mecanismul motor, Biela, organe mobile proiect (diverse)
  O scrisoare pierduta (romana)
  O scrisoare pierduta (romana)
  Ion DRUTA (romana)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  COMPORTAMENT PROSOCIAL-COMPORTAMENT ANTISOCIAL (psihologie)
  Starea civila (geografie)
 




Ultimele referate cautate in site
   domnisoara hus
   legume
    istoria unui galban
   metanol
   recapitulare
   profitul
   caract
   comentariu liric
   radiolocatia
   praslea cel voinic si merele da aur
 
despre:
 
ALECSANDRI SI LIMBA LITERARA
Colt dreapta
Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri
 
g3h2hb
Opera a colectivitatii scriitorilor, cati au trudit de-a lungul veacurilor la faurirea ei, limba literara evolueaza in raport cu epoca respectiva, cu modelele ce o inrauresc intr-un chip sau altul si, fara doar si poate, in raport mai cu seama cu tempera mentul sau personalitatea fiecarui scriitor in parte. Fiecare epoca isi are stilul ei, ce se reflecta in oricare din manifestarile vietii sociale: gospodarie, mobilier, instructie, limbaj s.a.m.d.
Ajunge sa comparam, sub raportul costumului sa zicem, doua epoci — una de la inceputul si cealalta de la sfarsitul veacului al XIX-lea — pentru a intelege modul in care complexul vesti mentar, pentru a nu spune pur si simplu garderoba epocii, impune vocabularului si expresiei un vesmant adecvat, din care nu lipsesc nici trasaturile psihologice distinctive ale indivi

dului sau ale clasei sociale de care un tip sau altul din cei ce poarta “portul” se tine. Cu toate firele, de o comuna obarsie orientala, cate leaga societatea zugravita de Filimon, de An ton Pann si de Caragiale, diferentele se pot lesne surprinde, si ele se datoresc in primul rand epocii, dar dupa aceea mode lelor dominante la timpul acela, curentelor literare si pres tigiului lor, romantism, realism sau natiralism pentru secolul al XIX-lea, in cele din urma receptivitatii fiecarui scriitor, gradului in care fiecare consuma cu una sau alta din pildele ce-i vin din afara. In preajma anului 1840, Balzac, Hugo si
Lamartine erau printre modelele cele mai des ispitite ale scrii torilor nostri, si daca lasam deoparte poezia, ce toata dupa
Vacaresti paraseste, cum Alecsandri insusi o spune vorbind de Constantin Negruzzi (Corespondenta, I, 37), stilul mito logic, aderand la cel romantic, proza primei jumatati a veacu lui al XIX-lea ilustreaza in modul cel mai plastic adevarul celor mai sus zise. Comparati, de pilda, pe tema asa de frecventa si de la moda, a “fiziologiei” Iasilor, felul cum procedeaza Kogalniceanu, Alecu Russo, Alecsandri si Negruzzi, scriitori ai aceleiasi epoci si ai aceleiasi provincii, si veti surprin de atat distinctiile, cat si indicele propriu fiecarui scriitor in parte. Chiar daca nu si l-ar fi marturisit in repetate randuri cultul sau pentru Balzac, din ale carui lucrari de un caracter particular, precum Physiologie du mariage si Petites misères de la vie conjugale, traduse pentru unul din Almanahurile sale
(asa cum traduce si din Fiziologia gustului de Brillat Savarin), atat schitele sale literare (Intaiul amor) cat si incercarea sa de roman, din pacate nefinita, Tainele inimei, arata in Mihail
Kogalniceanu pe unul din cei mai zelosi discipoli balzacieni.
In timp ce si Alecsandri, si Russo aduc in inregistarea detaliilor specifice fiziologiei Iasilor o coloare mai apasata, o mai vadita intentie caricaturala, un mai pronuntat timbru romantic.
Scrisul lui Alecsandri ramane, de altminteri, dominat de




prestigiul si de magia romantismului, de la intaia sa productie literara, nuvela Buchetiera de la Florenta, din 1840, si pana la ultimele sale lucrari dramatice, inspirate fie din istoria nationala (Despot-voda), fie din lumea romana (Fantana
Blanduziei si Ovidiu). Lamartine si Hugo au fost indentificati in multe din temele, imaginile si adaptarile poemelor sale — fie lirice, fie epice. Studiile de literatura comparata, si in special monografia ce Charles Drouhet a consacrat rapor turilor lui Alecsandri cu scriitorii francezi, stau la indemana cu sugestiile lor si invita la meditatie. Hotarat lucru: asa cum a procedat la localizarea unei bune parti din repertoriul sau dramatic, ale carui prototipuri el insusi le-a indicat, Alecsan dri n-a pregetat sa imprumute celor mai de seama dintre romantici generoasele lor sugestii, si poate ca nu e lipsit de semnificatie a constata ca in timp ce s-a tradus foarte mult din romantici (Negruzzi insusi, ba chiar si Eminescu traduce din Hugo), Alecsandri n-a lasat nici un text romantic talmacit, cu toate ca poezia lui e plina de reflexe romantice, mergand de la religiozitatea lamartiniana pana la evocarile decorative, in smalturi si camee, sugerate de Théophile Gautier, ale paste lurilor sale chineze. Acestui prim strat romantic i s-a supra pus un al doilea strat, deopotriva de dens, al literaturii popu lare, mai corect: al poeziei populare, catre izvoarele careia
Alecsandri a purces inca de timpuriu, in tovarasia prietenului sau Alecu Russo si ale carei adieri si miresme le-a captat fie in poeziile sale originale, fie mai cu seama in colectia sa de cantece si balade, culese din gura poporului. Alimentata incon tinuu la aceste doua surse, limba lui Alecsandri ar trebui sa reprezinte expresia cea mai inalta, cea mai rafinata, cea mai armonioasa a ceea ce Eminescu a definit in clasicul vers al
Epigonilor: “vad poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere”, ce preceda lunga theorie a stihuitorilor, in randul carora figureaza si Prale, si Scavinschi, si Beldiman, dar care se-ncheie,

ca-ntr-o adevarata apoteoza, cu cele trei strofe somptuoase, ce duc ca trei trepte de marmura catre altarul de unde oficia za Alecsandri: “...Sau visand cu doina trista a voinicului de munte / Visul apelor adance si a stancilor carunte, / Visul selbelor batrine de pe umerii de deal...”.
Asa credea si scria Eminescu la 15 august 1870, si tonul exprima adanca si grava emotie a invatacelului care a inteles marele rost al poeziei lui Alecsandri, cu toate ca la inceputul aceluiasi an, in discutia ce se poarta asupra destinului teatru lui romanesc in Ardeal si expunand intr-una din cele mai pertinente analize repertoriul dramatic national, nu se sfia sa noteze in marginea teatrului lui Alecsandri aceste randuri, in care elogiul se impleteste cu critica: “Comediile dlui V. Alec sandri — pline de spirit, insa pline partea cea mai mare si de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceste, cu armeneste, cu ovreeste, cu nemteste, cu ruseste, in fine, adeseori un galimatias peste putinta a fi inteles de romanii de dincoace de Carpati... Cum ca talent, care putea sa se manifeste(ze) in curatenie si frumuseta, a fost in dl
Alecsandri dovedesc piese ca: Cinel-cinel, Crai-nou, Arvinte si
Pepelea; ba chiar Satul lui Cremene al d-sale cu tot “Trifonius
Petrinzelus”, e mai curata si mai frumoasa, in fine, mai oglinda a poporului romanesc decat Lipitorile, in care ovreiul vorbeste ovreieste, grecul greceste, astfel incat te miri de ce sarbul nu vorbeste sarbeste.”
Ca nu ne aflam in fata vreunei contradictii, necum a uneia din acele concesii pe care strategia literara a debutantilor le cunoaste atat de bine, abia daca mai e nevoie sa remarcam.
Disociatiile acestea, pe care Eminescu avea toata pregatirea sa le formuleze, sunt cu atat mai pretioase cu cat, daca opinia obsteasca si posteritatea le-a ratificat, nenumarate au fost vocile cate s-au ridicat impotriva felului cum Alecsandri a cules si a “cores” productele muzei populare. Procesul acesta

a tinut timp indelungat, si la el au pledat spirite dintre cele mai stralucite ale literaturii noastre, fie pentru, fie impotriva.
Daca Bolintineanu, intaiul si inca din 1855 (Manoil, p. 94), elogia baladele, doinele si horele pe care Alecsandri, gasindu le-n fragmente pe ici pe colea, a stiut a le intocmi si a le reproduce atat de bine, si dupa el, Ion Ionescu de la Brad, intr-un articol din Taranul roman pe 1862, reluand, s-ar zice, imaginea lui Bolintineanu, putea vorbi, ca un om de stiinta ce era, de o reconstituire analoga celei cu care Cuvier imbogatise paleontologia, Eliade Radulescu, in schimb, in prefata din 20 april 1860, cu care insoteste tiparirea marelui poem Fa-ma, tata, sa-ti seaman al lui Costache Balacescu, rupea o sageata destul de inveninata impotriva lui Alecsandri. Cum pasajul ni se pare printre cele mai putin cunoscute (excelenta bibliografie critica din fruntea Corespondentei lui Alecsandri aScrisori, 1904i, alcatuita de Il. Chendi si E. Carcalechi, nu-l inregistreaza, in timp ce nu-i scapa nici articolele din Taranul roman, nici cele din Contemporanul ale d-rului Schwartzfeld), il reproducem in integritatea lui: “Mai avu Romania o speta de poeti ale caror opere se vad in baladele si cantecele nationale si ale caror nume nu sunt cunoscute. Aceste balade, aceste cantece sunt pline de aceea ce se zice poezie naturala, origi nala, nationala. A le culege cineva, respectandu-le in toata intregimea lor, e un serviciu catre literatura romana, iar a si le apropia, a le traduce din dialectele Romaniei intr-un jargon al sau particular, a le schimonosi dupa cum facu un adevarat
Sarsaila si profanator al literaturii Moldaviei si al limbei romane, nici nu s-a vazut la nici o natie, nici insusi la noi, decat in aceasta disgratiata epoha de anarhie politica si litera ra.” Cu un sfert de veac mai tarziu, d-rul M. Schwartzfeld consacra un lung studiu culegerii lui Alecsandri, pe care-l si ironiza cu epitetul de “mesterul drege-strica“ si in care, aparand punctul de vedere al strictetii stiintifice in materie de folclor,

schita multe vederi juste, pe care N. Iorga totusi avea sa le respinga in bloc, sub eticheta expeditiva a “dosarului unei obraznice nedreptati”. (Ist. lit. rom. in sec. al XIX-lea, 1909, p. 152.) Zicem “totusi” pentru ca studiul ce N. Iorga con sacra, in acelasi loc (ibid., 152—169), lui Alecsandri si poe zia populara, dupa ce-l schitase in Floarea darurilor, este infinit mai bogat in rezerve si mai sever. Urmand de aproape toate acele infiltratiuni carturaresti si de salon ce poetul cult brodeaza in textul de o vasta ingenuitate a poporului, N. Iorga ajun gea la concluzii din cele mai defavorabile, formulate cu acea arta a inciziei ce-i este in totul proprie: “In refacerea si prefa cerea cantecelor, scria el, ravna lui Alecsandri se simte si altfel. El, poetul cult, nu facu decat arareori greseli de ritm si de rima; poetul necunoscut al muntilor face insa foarte multe greseli de acestea, dar in schimb nu greseste, ca poetul saloanelor, in ce priveste limba. Culegerea lui Alecsandri e totusi plina de aceste greseli.” Acuzatie, precum se vede, destul de grava, pe care Iorga o ilustreaza cu numeroase exemple, insa din fericire nu totdeauna valabile. Iata doua pilde, sufi ciente, credem, sa ne lase mai sceptici in privinta erorilor de limba, ce trebuie intotdeauna considerate sub unghiul unei mai tarzii relativitati, si mai ales cand e vorba de Alecsandri:
“Puse puica a canta, / Codrii prinsera-a suna” zice Alecsan dri, si Iorga noteaza drept greseala pentru “Codrii se prinsera a suna”, ceea ce, marturisim, nu convinge, chiar dimpotriva.
Cat despre cealalta greseala de limba dintr-un vers ca “Sarmanul de eu”, ajunge sa amintim, de pilda, dintre altele atatea aseme nea, cel putin urmatoarele doua stihuri dintr-o doina a colectiei



Eminescu: “Doamne sfinte, nu ti-i greu / Dupa un voinic ca eu?” (2284, 60). Iar in alta parte, vorbind de tendinta lui
Alecsandri de a apropia “cantecul batranesc de balada culta, cu proportiile delicat chibzuite”, Iorga aproba principiul, soco tind aceasta de datoria oricui nu e un simplu aparat de inregis

trare, poate si dialectala — insa e de parere ca poezia popu lara trebuie “intregita din sine, prin cercetarea tuturor varian telor. Pe cand Alecsandri o intregeste de la el, in afara de spiritul ei, si da adesea o creatiune proprie, in care se pastreaza
— ca in blusele de moda de astazi — si anumite elemente populare, dar numai o podoaba exterioara, nu de tesatura intima.” Ceea ce, in ciuda sugestivei formule, nedreptateste, rapind lui Alecsandri tocmai meritul lui de capetenie in cize larea carbunelui brut al eposului popular. De aceea, cand — tot acolo si dupa analiza uneia dintre balade — ajunge sa scrie despre Miorita (cativa ani mai tarziu, in discursul sau de receptie academica din 1912, Duiliu Zamfirescu va pune in circulatie sloganul “dulcegariilor sentimentale” in poezia popu lara a lui Alecsandri) cuvinte oricum avare, ca urmatoarele:
“astfel, dintr-o vanatoare dupa sublim (s. n.), din anume lo curi din Miorita, dintre cele mai multe si mai des admirate”
— nu ne ramane decat sa ne consolam opunand opiniei aces teia una de egala prestanta si nu mai putin categorica, a lui
Ovid Densusianu: “Dintre toate variantele, nici una nu poate concura din punct de vedere estetic varianta lui Alecsandri”.
In ce ne priveste, sentinta ni se pare de autoritatea Casatiei.
Cand un specialist ca Ovid Densusianu, care a cunoscut folclorul la obarsie si care in studiul consacrat Mioritei a comparat toate variantele si al carui sigur gust estetic era infailibil, ajunge la o atare convingere, mi se pare ca procesul alterarilor folclorice la Alecsandri ar putea fi scos de pe rol. Caci dincolo de toate obiectiile de principiu sau de detaliu, un lucru este cert, si anume: ca poezia populara colectionata de Alecsandri a adus prestigiu si folclorului, si poeziei romanesti in genere, ca un veac si mai bine a apelat la colectia Alecsandri ca la arhiva de noblete a neamului, ca gratie catorva capodopere slefuite de el, cu Miorita in frunte, au fost ridicate cateva columne solide limbii literare. Aceasta au crezut-o si au

marturisit-o, printre altii, personalitati ca Hasdeu, Eminescu,
Odobescu, Sadoveanu — si aceasta spune indeajuns.
E drept, acum, ca Alecsandri insusi a favorizat, si nu o data, impresia — ce si-a facut drum — despre o impertfecta stapanire a spiritului limbii romanesti, despre insuficientele si incertitudinile limbii sale literare. Ca totul e numai o falsa impresie se intelege prea lesne si se va vedea si din demonstratia de mai jos, ceea ce nu anuleaza, totusi, acele cateva clipe deficitare, agravate si prin obstinatia ce punea in apararea unor eronate puncte de vedere. Precum in cazul cuvantului onor, din care si-a facut, s-ar zice, un punct de onoare sa-l apere toata viata. In doua din fascicolele Convorbirilor literare pe 1869, Alecsandri publica un asa-zis Dictionar grotesc, lista de “cuvinte baltate” (“ce s-au furisat in limba noastra ca trantorii in stup”), cum le numeste el insusi intr-o scrisoare catre Iacob Negruzzi (Scrisori, I, 46), al carei preambul judicios se ridica impotriva pendatismului lingvistic, in mare favoare in timpul acela, cu “beotienii” Ardealului si in sanul Academiei, si impotriva caruia luptase cu o mai solida armura teoretica si prietenul sau Alecu Russo. “Pedantii romani, spunea Alecsan dri, cloante infernale asistand la nasterea Romaniei, au diochet-o cu ochii lor de buhne cobitoare. Lipsiti de orice simt estetic, ei au intreprins de la sine educatia fetei imparatului Traian si au invatat-o, sarmana! a rosti unele cuvinte create de dansii, care port semnele trivialitatii celei mai revoltante. Nenorocita s-au deprins astfeliu a comite monstruozitatii limbistice far-a ave constiinta ca pacatuieste in contra bunului-simt, in contra esteticii si in contra poeticii armonii a geniului romanesc.” Si dupa o iesire ca aceasta, in care accentele vodevilesti se aliaza cu violenta unui anume dogmatism, lista incepe cu ceea ce pentru Alecsandri a constituit, s-ar zice, inamicul nr. 1 al intregii lui existente, cu cuvantul onoare (in realitate, toate celelalte exemple: amoare, beleta, redaptor, rumana, sau

terminatii pumnulisto-cipariene, ca: -ciune, -tiune, -tione, erau la indemana tuturor, si compromiterea lor — mult mai facila).
Cu toate ca darz si patimas, argumentatia lui Alecsandri nu e mai putin subreda. Ea foloseste, pe deasupra, un ton de usuratica zeflemea, ce si mai putin convinge: “La toate popoarele de sange sau de rudire latina, scrie Alecsandri, acest sentiment are un caracter de barbatie si este exprimat prin cuvinte de soi masculin (urmeaza echivalentii romanici).
Era deci foarte logic si foarte natural ca si romanul sa zica onor; insa nu, caci pedantii au gasit de cuviinta... gramati cala a schimba secsul acestui sentiment de demnitate ener gica, a-i da o natura muieratica, a-l infatisa in poale lungi si a-l boteza onoare. Urmand astfeliu, voit-au oare sa faca un act de graciositate catre secsul frumos? Nicidecum, pentru ca sunt apreciatorii frumusetii si armoniei; ei nu au alta cre dinta, alt Dumnezeu pe lume decat sistemul gramatico-filo logico-etimologico-ablativico-burlesco etc., la care se inchina orbeste ca bonzii din India in numele lui Visnu.” Cat de mult se credea indreptatit Alecsandri sa-si apere onorul se vede nu numai din staruinta de a-l aplica versurilor solemne sau celor cu rezonanta populara (Sergentul), dar si din actiunea de prozelitism ce intreprinde. Lui Iacob Negruzzi, pe care-l felicita
(Mircesti, 27 aprilie 1868) ca folosise in scrierile sale razboi in loc de rezbel, ii insinueaza: “mult as dori sa adoptezi si cuvantul onor in loc de onoare, fiind mai sonor, mai barbatesc”
(Scrisori, I, 37), iar zece ani mai tarziu (22 oct. 1877), aceluiasi: “Ce pacat ca nu vrei sa scrii onor in loc de onoare!”
(Scrisori, I, 90.) Aceluiasi i se plange, alta data, ca Foaia societatii..., a fratilor Hurmuzachesti, din Bucovina, al careia unul din cei mai statornici colaboratori era, ii pumnulizeaza scrisul, substituind, cu de la sine putere, onoare pentru onor.
Comunicand informatii de natura protocolara, isi anunta in
1888 corespondentul ca “Poeta aVacarescui e numita domni

soara de onor”, iar ca in locul “d-nei Romalo, prima dama de onor” etc., etc. Dar daca insistentele acestea raman fara de vreun ecou, Alecsandri are din cand in cand satisfactia sa inregistreze si cate o adeziune. “Voi pastra cu mandrie placuta aducere-aminte ca am avut onorul a pune in scena pe Despot al tau”, ii scria la 4 dec. 1879 Ion Ghica, si solidarizarea aceasta lexicala a vechiului prieten din tinerete, chiar daca nu-l va fi compensat de toate ostilitatile, ii va fi fost de buna seama o pretioasa consolare. Alt caz deopotriva elocvent este acela al cuvantului vergura, arhaism autentificat in analele gramaticii istorice, pe care Alecsandri o desfide totusi intr-un stil la fel de violent si cu aceeasi revarsare de ironii: “As da, zice el, toate sistemele limbistice de peste Milcov si de peste
Carpati... as da, zic, toate acele sisteme si ceva inca pe deasupra, ca sa vad si sa studiez cu ajutorul stiintei frenologice confor marea tidvei din care au iesit vergura. Curios si mult grotesc trebuie sa fie acel calup unde se deformeaza astfeliu tot ce este mai gracios!”, si continua: “Daca fiicele dragalase a



Romaniei ar semana cu acest cuvant prin care un pedant le-au stigmatizat, negresit ca ar imbatrani, sarmanele! si ar muri in verguritatea lor! Caci lumea ar fugi de ele ca de niste spaimantatoare si scapate din bizuniile stafiilor.” Cu argu mente mai expeditive respinge si pe presedinte si sedinta, carora le prefera: prezident, seanta. Evident, nu forma neologismu lui sau arhaismului ca atare e in discutie aici. Epocile de tranzitie au cunoscut nu numai fluctuatia tiparelor, dar uneori si improprietatea termenilor nou introdusi. Trecerea de la un gen la altul e printre cele mai frecvente dintre particularitatile vocabularului lui Alecsandri. Decalcul galic e alta. Iata cateva exemple: Diplomul de nationalitate, afisa mare, nevre otelite, dar si sgarcitor de nerve: creancier (dar si creditor); dilemuri multiple si spinoase; vitrajuri colorate; asansorul (“pat cu mestesug”, spusese Dinicu Golescu, la inceputul veacului),

dramul lui Hasdeu, Razvan-voda, Balcanuri (din poema Bal canul si Carpatul), pe care-l si rectifica de urgenta, deoarece, cum asa de judicios, de asta data, comunica lui Iacob Negruzzi:
“am fost desteptat la aceasta de catre profesorul satului, care intr-o zi a venit inadins sa ma intrebe daca trebuie sa invete pe copii a zice: Carpaturi, Alpuri, precum am zis eu Balca nuri?... Si i-am raspuns ca am comis o greseala mare si voluminoasa, cat acei munti, cand am alunecat a le da o terminatie nepotrivita lor” (Scrisori, I, 99). Recunoastere intru totul semnificativa, capabila sa-l absolve de multe din erori, intrucat ni-l arata pe Alecsandri, asa cum si era de fapt, un intuitiv, prea fantezist uneori si prea conservator in himerele sale lexicale, dar putand, cand era cazul, sa se lase condus si de analogie sau alte calauze ale bunului-simt si intuitiei. Nu o data, in corespondenta sa cu Iacob Negruzzi, redactorul Con vorbirilor literare, declina onoarea de a fi preconizat vreun
“sistem limbistic” oarecare. Desigur, n-are dreptate cand in vita pe redactor sa puna o nota in Convorbiri pentru “a spune verde dlui Grandea (care-i reprodusese, de altminteri si in intregime, lucrarea in Albina Pindului) ca Dictionarul grotesc nu e o colectie de glume, ci o critica foarte serioasa“, dar are intru totul, cand proclama cu franchete: “Eu sunt de parere sa respectam armonia limbii, sa ne conducem de notele ei melodioase si sa ne ferim de tot ce ar produce cacofonii in concertul ei” (Scrisori, I, 55). Iata o norma de la care nu se va abate niciodata si care va duce la rezultate din cele mai pozitive in toate sectoarele creatiei sale literare, indiferent de eventuale erezii sau nevinovate capricii. Acestei legi, a armo niei, pe care a urmat-o cu sfintenie, limba literara a lui Alec sandri ii datoreaza totul. Dupa izbanda de la Montpellier si voind sa exprime acel summum de melodie pe care poetul laureat l-ar fi atins, V. A. Urechia, daca nu ma insel, afla cu cale sa omagieze in Alecsandri pe “fonograful Romaniei”. Era

desigur pe vremea intailor cuceriri ale lui Edison, si noutatea complimentului se impunea, cu toate ca azi (in epoca radiou lui) ne face sa zambim, mai ales pe noi care am cunoscut numai cu trei decenii in urma barbaria gramofoanelor cu tromba. Zece ani mai tarziu, cand asaltul impotriva lui Alec sandri se pornea dinspre toate taberele, fie ale seniorilor, fie ale tinerilor, si ma gandesc la Delavrancea, daca Ion Nadejde ii conceda “meritul de a fi improspatat limba literara, inspirandu-se din poezia populara“ (Ist. limbii si liter. rom., Iasi, 1886, p.
471), in schimb, Aron Densusianu, in care Alecsandri vedea, ca si-n Macedonski, un “cioclu literar”, indica, intre altele, lista neologismelor “nepoetice” din opera lui Alecsandri, a caror citire, astazi, dupa trecere de sapte decenii (si e motivul pentru care o reproducem), confirma nu numai marile intuitii lexicale ale lui Alecsandri, dar si serviciile pe care el le-a adus in procesul de imbogatire a limbii literare, urmat cu perseverenta de la Cantemir si Iordache Golescu pana in zilele noastre. Iata acea lista: “straniu, caduc, clementa, postura, fast, complet, specimen, ofranda, decret, antiteza, regret, completez, product, cortegiu, fluviu, providentiala, solitar, angelic, prezentez, concertez, apretuiesc, confiat, capitulez, predispune, precedat, transfigurare, berbantie, prostern, presagiu, abiect, complace, achita, apartin, conform, teas, conifer, complice, flagela, fe cund, resplenda, rarissim, raport, just etc., etc.” (Ist. limbii si liter. rom., Iasi, 1885, p. 243).
Limba literara a unui scriitor poate fi asemuita unui instru ment muzical, perfect acordat, din care un virtuos — Liszt sau Barbu Lautarul — extrage melodiile cele mai pure. Alec sandri a fost un astfel de virtuos. Nu i-a lipsit nici instru mentul, din bun lemn autohton, al limbii nationale, pe care l-a manuit, cu varii dezacorduri, la perfectie, nici repertoriul, unul din cele mai bogate, de toate genurile, de la poezia erotica la satira violenta si de la jurnalul de calatorie la come

dia de moravuri si drama istorica, in interpretarea caruia a pus stiinta, pasiune, talent. Am scris eu multe versuri si poate chiar prea multe, recunostea cu sinceritate, in amurgul generoa sei lui existente, Alecsandri, pe vremea polemicilor cu detrac torii sai, si marturia acestei prolixitati fatale (istorica, am zice) e inca o dovada de superioritate a constiintei lui artisti ce, ce nu-si nesocotea nici pacatele, dar nici meritele, pe care si le reclama, de altminteri, cu modestie. In micul apolog
Fluierul, scris in 1888, la tanguirea poetului ca amurgul franeaza inspiratia si umbreste cantecul, fluierul ii raspunde si-l consoleaza: “Am cantat o doina si e de ajuns”. Alecsandri cantase mai mult de o doina. Daca Steluta, datorita desigur si unor facilitati intrinsece (frumoasa ingerela), cu toata dezarmo nia, nu e printre cele mai abuzive, de vreme ce si-n poezia populara, poate un cantec de lume, intalnim: ingereaua, a putut fi, cum spunea Densusianu, “flasnetizata“, adica vulgari zata prin muzica, daca ciclul poemelor venetiene nu echivalea za cele cateva pagini din jurnalul intalnirii de la Triest sau chiar al stagiului din palatul Benzon, o balada, in schimb, ca
Pescarul Bosforului, legata de acelasi episod al biografiei poe tului, arata la ce desavarsire artistica se ridica poezia lui
Alecsandri, dupa cum o strofa, de dupa dezastrul din fata
Bosforului, cand Elena Negri se sfarseste in bratele lui, arata ca insusi poetul acesta, mai nestatornic ca fluturele in iubirile lui, putea dibui si struna cea mai vibranta, cand emotia era autentica si geamatul din adancuri se ridica la suprafata, starnind o larga miscare ondulatorie, ca aceasta:
O, valuri mari de spume!
Purtati-ma prin lume,
Ca frunza fara nume,
Ce o plutiti usor,
Si m-aruncati din mare,

Pierdut fara suflare,
Pe malul cu uitare,
Adancului Bosfor!
Si atari mulaje desavarsite se pot identifica in toate planu rile poeziei lui Alecsandri. Insa mai important ni se pare, pentru progresul limbii literare insesi in veacul al XIX-lea, a semnala, in treacat, acele apropieri ce s-ar putea face intre
Alecsandri si Eminescu. Afirmatia are de ce sa uimeasca, la prima vedere, caci daca sunt doua temperamente lirice mai deosebite unul de altul, apoi acestea sunt. Si totusi, cercetatori dintre cei mai zelosi au intreprins astfel de operatiuni. Desigur, uneori s-a mers prea departe, socotindu-se ca scheletul unui cuvant sau al unui epitet poate inlocui pulsul si timbrul unei sensibilitati. Daca insa in locul unui comparatism autohton, ne-am limita, cu justa formula a lui Ovid Densusianu, sa reconstituim “procesul de continuitate literara pe o perioada de cincizeci, saizeci de ani”, lucrurile s-ar prezenta sub alt aspect, caci Eminescu, asa cum reiese din profesiunea de cre dinta a Epigonilor, a ispitit pe toti inaintasii sai intru poezie, iar pentru scrisul lui a avut totdeauna un cult, care nu se putea sa nu-i transmita sugestii de un fel sau altul. “Dalb luceafar aurit! / Uita cerul pentru mine, / Sa uit lumea pentru tine!...” din poema Marioara si Florioara, de la 1852, interesant aliaj de cult si popular, cu numeroase frumuseti de detaliu, i se parea lui Densusianu una din aceste sugestii, la care Eminescu n-a fost indiferent. “Nici micuta, nici naltuta,



/ Numai buna de draguta,” din aceeasi poema, ar putea fi o alta. Se va fi retinut de buna seama, din timp, similitudinea situatiilor in Sora si hotul, doina de la 1842, datata Hangu, a lui Alecsandri, si Fat-Frumos din tei, de la 1875 a lui
Eminescu, al careia unul din primele tipare, in versuri albe, sugereaza, totusi, ipoteza unui model strain. Stihuri izolate,

precum: “Tu sa mori, dulce minune!” sau “Hai cu mine-n codru verde, / Pe cararea ce se pierde, / In prapastia adanca“ din aceeasi poezie, cu toate ca intamplatoare, nu sunt lipsite de o anume rezonanta, dupa cum versul final din Portret-ul dedicat lui X... Y... Z..., din ciclul Pasteluri-lor: “Ca luna-n miezul iernii frumoasa esti si... rece!” aduce un pronuntat ecou si pare insusi pivotul acelei enigmatice elegii Apari sa dai lumina, din maturitatea creatoare a lui Eminescu. Astfel de brize preeminesciene, ce pot fi urmarite, in treacat, pana si la
Dosoftei si Cantemir, si unde totul rezida in vraja melodica a verbului ilustreaza tocmai acel proces de continuitate literara, despre care am amintit. Sa mai spunem, de asemeni, ca astfel de paralelisme pot fi urmarite si-n poezia politica, unde satira lui Alecsandri preceda pe aceea a Scrisorilor si unde, de pilda, o expresie ca “hidoasa pecitura“, aplicata lui Rosetti si popu larizata gratie Scrisorii III apartine de fapt lui Alecsandri si figureaza in epistola ce adresa generalului Florescu, ostraci zat de liberali. Si pentru ca am amintit de Rosetti, e poate locul sa consemnam ca la vremea cand Eminescu dadea ulti mul lustru Scrisorii III, ce avea sa apara in mai 1881, la vremea incoronarii, patronata, cu ingamfare, de liberali, Alec sandri, din tihna Mircestilor sai si cu doua luni mai inainte, redacta una din acele putine scrisori publice cu care raspundea scrisorilor amicului sau Ion Ghica.
“Amice Ghica, scria Alecsandri, gustat-ai vreodata din painea amara a ecsilului? — Sper ca nu; dar in orice caz imi place a constata ca ai scapat teafar, ca si mine, de influenta sa perturbatoare.
Painea amara a ecsilului poseda strania proprietate de a crea in tara noastra martiri noi si patentati. Ea trebuie sa fie plamadita cu o parte de faina neagra, muceda, aprinsa, si cu trei parti de lacrimi de crocodil, de zeama de matraguna si de bocete patriotice. A fi mancat painea amara a ecsilului este un

fapt care, de la 1848 incoace, a devenit la noi un titlu la induiosare, la admirarea, la recunostinta generatiilor, pre sente si viitoare.
Pe frontonul Panteonului din Paris este scris: Aux grands hommes, la Patrie reconnaissante!
Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odata la Bucuresti, va figura urmatoarea inscriptie:
Celor cu painea amara a ecsilului, Patria recunoscatoare!
Esti un om cat de ordinar destinat a trece pe lume necunos cut? a face umbra pamantului de azi pana maine?... E destul sa te impinga norocul a te infrupta macar cu o bucatica din painea amara a ecsilului pentru ca sa te trezesti cu un nimb stralucit pe frunte, ca sfintii din ceasloave, sa devii om insem nat, patriot de prima calitate si sa aspiri la orice onor, ba chiar si la o recompensa nationala... reversibila, sub pretecst ca esti mucenic a unei credinte la care nici nu te-ai visat.”
Proza literara a lui Alecsandri debuteaza cu Buchetiera de la Florenta, din 1840, juvenila povestire romantica, imbibata de miresmele peisajului italian, se sfarseste cu ultima fila de corespondenta, ce-nchide, ca-ntr-o pretioasa arhiva, paginile cele mai diverse si mai vii ale biografiei sale. Mai spontana, mult, cum e si firesc, decat poezia cu neinduratele ei canoane, proza literara a lui Alecsandri e cand plina de miscare si cand de farmec descriptiv, cand de notatiile realiste trecute prin filtrul satirei usoare, si cand de accentele celei mai autentice confesiuni. Un studiu al limbii literare la Alecsandri trebuie sa purceada, cum asa de just preconiza Densusianu, de la chiar aceasta tinereasca Buchetiera de la Florenta, fara de care evolutia “spirituala, poetica si de stilist” a lui Alecsandri nu poate fi inteleasa. Ca si-n Geniu pustiu, juvenilul roman a lui Eminescu, in Buchetiera sunt concentrate toate semintele temelor si motivele ulterioare. Cum insa acest examen, si necesar si sugestiv, este o operatiune de oarecari proportii, cum, pe de

alta parte, exista o greutate a alegerii intre vastul tablou al inserarii toscane (Priveste norii acestia vapsiti de purpura razelor... cum se ridica catre ceruri ca o jertfa a pamantului etc., etc.) si nu mai putin somptuosul peisaj al revarsatului de zori pe dealul Grohotisului din O primblare prin munti, sau intre “ticalosia pitoreasca“ de la Balta Alba si nu mai putin pitoreasca ticalosie a politiei Iasilor de la 1844 s.a.m.d., voi inchide toate aceste sugestii si experiente intr-un crampei de epistola, expediata din Nisa, la 14 mai 1870, si in care e concentrata toata esenta spirituala a acestui neobosit calator
(adevaratul calator e acela care, cand se porneste la un drum, isi propune sa mearga unde l-a duce fantezia lui, astazi spre rasarit, maine spre apus, astazi pe mare, maine pe uscat — scria la inceputul Iasilor in 1844) si acestui perpetuu herald al heliotropismului sau peregrinar: “In vreme de jumatate de an am facut un voiaj foarte original a la recherche du soleil si pretutindene am gasit iarna, ger, ploaie, vanturi, camere in forme de mori de vant si camine care produceau mai mult fum, decat caldura. De-abia aici am dat de mult doritul soare, si aici razele lui sunt adeseori racorite peste masura de rasuflarea vantului Mistral, care turbura marea si linistea celor ce traiesc pe malurile ei. Cu toate acestea, nimic nu e frumos, atragator, nimic nu absoarbe gandurile cu o mai deplina incantare ca privirea acestei intinse albastrimi a Medi teranei. As fi in stare sa sed ani intregi a o privi fara ca sa ma satur de acest spectacol maret. De la ferestrele mele vad trecand in departare pe linia orizontului vapoarele si vasele cu valuri, care fac voiajul orientului, si pentru un vechi calator ca mine, trecerea lor imi fura mintile si ma indeamna a ma lua pe urmele lor.”
Iata pagini pline de prospetime, lipsite de orice urma de pedantism, din acel pedantism impotriva caruia tuna si fulge ra, invocand uneori si umbra tutelara a lui Rabelais (“caci nu

te scoli din mormantul tau, neimpacatule bicuitor de ridicoli”), precum Din albumul unui bibliofil, de la 1876, dar in a carui cursa cade totusi ori de cate ori se lasa ispitit de demonul teoriilor, cum se petrecura lucrurile cu Dictionarul grotesc.
Limba literara a lui Vasile Alecsandri e toata in opera lui, fie in versuri, fie in proza, o limba literara evoluata, sigura de sine, experta, ingenioasa in initiative de imbogatire, nu complet decantata inca de impuritatile fatale ale unei epoci de tranzitie, in care maceratia ierburilor populare si romantice nu e totdeau na desavarsita, dar chiar prin aceasta de un incontestabil pitoresc si de o incontestabila originalitate.




Colt dreapta
Creeaza cont
Comentarii:

Nu ai gasit ce cautai? Crezi ca ceva ne lipseste? Lasa-ti comentariul si incercam sa te ajutam.
Esti satisfacut de calitarea acestui referat, eseu, cometariu? Apreciem aprecierile voastre.

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)




Noteaza referatul:
In prezent referatul este notat cu: ? (media unui numar de ? de note primite).

2345678910



 
Copyright 2005 - 2024 | Trimite referat | Harta site | Adauga in favorite
Colt dreapta