SEMANATORUL k5h4hb
Ghera subordona arta scopului social si eticii, indemnand pe scriitor sa lupte pentru societatea internationala si impotriva nevrozei poeziei burgheze. Nationalistii retin formula artei drept mijloc si inlocuiesc doar scopurile, punand in locul tendintei internationale tendinta nationala. Dintre revistele cu directie nationala, Luceafarul (1902) si Semanatorul (1901) sunt cele mai de seama. De fapt cea mai valabila artisticeste e prima; in jurul celei de a doua, fundate de A. Vlahuta si G. Cosbuc, s-a facut mai mult caz. N. Iorga pretindea a fi adus aici un pro gram nou de lupta, cand in realitate nu facea decat sa reia mai confuz ideile lui Slavici de la Vatr a, adaugand de la sine onoarea pe care o avea atunci de spoiala straina frantuzeasca . Prin asta continua germanismul Junimii , in vreme ce poezia noua se dezvolta tocmai prin rodnica inraurire a simbolismului francez, care se strecura chiar in paginile Semanatorului.
ST. O. IOSIF
Ardeleanul St. O. Iosif (1875 1913) a parut cel mai in spiritul noului mesianism, tinandu-se seama si de productia lui patriotica, totusi figura lui e complexa. Intai el e un neoromantic de ton minor, cantand nostalgia de sat, a unui sat idilic, ca in desenele lui Ludwig Richter, in care lumea de la batran pana la ultimul caine participa cu melancolie zambitoare la evenimentele capitale: nunta, inmormantare, festivitati. In poezia lui Iosif, lipsita de nervi , toata lumea e fericita de a fi nostalgica. Batranii vorbesc nepotilor despre vremurile trecute, bunica toarce, mosnegii se uita cu ganduri de moarte dupa autumnalii cocori, cainele Grivei se tine dupa copil, poetul satului contempla intr-o dulce mahnire nucul casei paterne:
De mult s-au risipit si-acei
Batrani ce-n umbra ti-au statut
La sfaturi cu parintii mei
Si frunza ce-o calcara ei
Tarana s-a facut!
Marile desperari sunt absente si poetul, departe de a ocoli lumea, gusta melancolia la hora duminicala:
M-am dus si eu. La vesela serbare
Priveam asa pierdut, si-ntaia oara
In sufletu-mi simtii cum se strecoara
Fiorul tau de dulce intristare.
Intr-un fel, Iosif contribuia astfel, pe urmele lui N.
Beldiceanu, la poezia plictisului, placuta simbolistilor. El canta iarmaroacele, caterinca si lasa sa i se surprinda accente din
Verlaine (din care tradusese):
Cand ma gandesc la viata-mi din trecut,
Imi pare-un parc salbatic si tacut.
Francis Jammes incepea a fi cunoscut, si cutare intoarcere navalnica a oilor are nuante neopastorale:
S-aud de pretutindeni talangile sunand,
Plang unele cu larma si altele-n surdina,
Raspund si dau de stire ca turmele-n curand
Vor cobori la sesuri...
Iosif evoca chiar o cetate moarta in spiritul rodenbachian, cu delicate efecte acustice:
La Nürnberg, in vechiul castel,
Stateam rezemat de-o fereastra,
Privind cum se-mbraca sub el
Orasul in negura-albastra.
Si purpur plutea in fasii
Prin negura vanata-a serii,
Pe uliti stravechi si pustii,
Robite de vraja tacerii.
Si cum ramasesem visand,
Un clopot incepe sa sune
Asa de duios si de bland
De parca o ruga ar spune...
Si-odata s-aude din fund
Si clopotul domului mare!
Si valuri de-adanci armonii
Plutesc in fantastice zboruri,
Parand ca sunt sute si mii
De ingeri ce murmura-n coruri...
El suna si alte-i raspund,
Cantand ca argintul de clare,
Poetul a fost un traducator minunat. Blestemul bardului de
Uhland, Grenadirii lui H eine p ar origina le. Lenore de Bürger e oferita intr-o interpretare magistrala:
Auzi... deodata, trap, trap, trap,
Lin suna micul clopotel
Copite bat afara.
Cling-cling-cling, fara veste...
Un calaret s-opreste-n drum
Si de la usa, lin detot,
Si urca-ncet pe scara...
Vin soaptele aceste.

OCTAVIAN GOGA
Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la inceput in poezia rasinareanului Octavian Goga (1881 1938). Poetul inalta cantarea patimirii noastre si cade in genunchi in fata lui Dumnezeu. Ideea politica e absorbita intr-un text obscur de oracol cutremurator:
Din casa voastra, unde-n umbra
Plang doinele si rade hora,
Va straluci odata vremii
Norocul nostru-al tuturora...
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un intins adanc de mare,
Traieste-nfricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare...
Poetul e dreptvestitorul apostol al unei vremi ce va sa vie , care se prosterna in fata padurii divine si, ca un predicator in catacombe, impartaseste norodului strans in munti taina trecutului sau imparatesc. Misterioasa religie isi are hagiologia ei. Sfantul cel mare, Arhanghelul, e Stefan cel Batran:
Acolo dormi si tu, arhanghel batran,
Tu Stefane sfant Voievoade,
Ce-ai scris stralucirea norodului tau
Cu sange dusman de noroade.
De sfanta ta dreapta, de spada ta sfanta,
Spun toate povestile slovei,
Sa nu se infioare de numele tau
Nu-i frunza in codrii Moldovei...
Tara din Noi are un vadit aer ermetic, fiind un fel de
Purgatoriu in care se petrec evenimente procesionale, in care lumea jeleste misterios impinsa de o putere oculta, cu sentimentul unei catastrofe universale:
La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul.
Si-mbratisandu-si jalea plang:
Si tata si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang
In ochii tuturora.
Afara de asta Goga a reluat nenorocul din lirica eminesciana, ideea unui destin ascuns ce conduce firele vietii, interpretandu-le in sensul unui regret de a se fi dezlipit de satul sau:
De ce m-ati dus de langa voi,
De ce m-ati dus de-acasa?
Sa fi ramas fecior la plug,
Sa fi ramas la coasa.
Si-aveati si voi in curte-acum
Un stalp la batranete.
M-as fi-nsurat cand ispraveam
Cu slujba la-mparatul,
Mi-ar fi azi casa-n rand cu toti...
Cum m-ar cinsti azi satul.
Atunci eu nu mai rataceam
Pe-atatea cai razlete,
Ca si Eminescu, Goga canta un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual fara explicarea sensului.
Inraurirea simbolista s-a exercitat si asupra lui Goga, fara a-i fi modificat structura. Satul tine la el locul cetatii moarte a poetilor flamanzi, insetati de liniste si monotonie. Asa de putin poate depasi poetul propria-i experienta, incat infiorarea produsa de vederea marii nu-i desteapta decat imaginea de craiasa si dorinta de a se baga sluga la ea.

N. IORGA
Cine nu l-a ascultat niciodata pe N. Iorga (a fost un orator extraordinar, imposibil de transcris) cu greu isi va face o idee justa de opera lui. Activitatea istorica in care intra si foarte multa jurnalistica este enorma si numai la indemana specialis tilor. Acestia obisnuiesc inca de mult sa tagaduiasca valoarea stiintifica a istoricului sub cuvant de erori, neglijente. Totusi, sub raport stiintific , obiectia e nedreapta. Erorile lui Iorga
(1871 1940) sunt neinsemnate fata de uriasul material adunat si de soliditatea globala a monografiilor lui. Nu este ramura a istoriei in care N. Iorga sa nu fi alcatuit sinteze capitale. El tine piept ca specialist total unei sumedenii de specialisti unilaterali.
Se schimba chestiunea cand e vorba de valoarea literara a operei lui istorice si se poate pune intrebarea ingrijorata daca este vreo carte care, fie prin constructia ei, fie prin idei, sa ramana.
Raspunsul principial e negativ. N. Iorga era un stilist original, punand personalitate si pigment polemic in cataloagele de nume, in uscatele rasturnari de fise cronologice. El reprezinta un tip anacronic de diac, de intocmitor de letopisete pe baza unei cantitati uriase de izvoade. In materie literara, gustul sau e refractar oricarei literaturi de o cat de relativa complicatie.
Descoperirile sale de scriitori si listele de carti bune au fost scandalul vietii acestui om totusi de geniu, comparabil cu
Voltaire, prin personalitate. Tot ce este mai valabil in literatura noastra a fost vestejit de acest neintelegator, in numele unei injuste respectabilitati . In memorii si in articole de jurnal N.
Iorga a risipit foarte mult talent, reinviind tehnica cronicii niculciene, cu vaietarile, imprecatiile si violentele ei biblice.
Fara a fi un portretist plastic, el izbutea sa sugereze prezenta cuiva, prin imagini sau scurte definitii pline de umoare. Cald si frig scria el despre Titu Maiorescu pe care nu l-a putut suferi nu i-a fost nimanui langa dansul. A trecut printre oameni, intrebuintandu-i, de multe ori, dispretuindu-i in taina, totdeauna. El insusi trebuie sa-si fi fost indiferent siesi.

M. SADOVEANU
Ca si poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adanc al specificitatii noastre. Natural pana la clarificare, scriitorul strabatea drumul firesc al prozei romane, dovedind nu mai putin inca de la inceput o anume monotonie in subiecte.
Programul general este descrierea sufletelor simple. Deci un tigan se indragosteste de stapana, un mos betiv se ciorovaieste cu baba, un hangiu sufera de moartea femeii sale, un fierar isi bate nevasta care-l inseala. Toate acestea sunt dureri inabusite , cum se cade sa fie suferintele unui primitiv. Eroii au o taina pe care nu stiu s-o exprime, care-i duce la iuti gesturi crunte, dupa care raman mereu intunecati si intr-o salbatica sau numai speriata stupoare. O vreme, prin influenta directa ori mijlocita a lui Zola, se incearca studiul social. Crasma e scena tipica de desfasurare a faptelor, locul de pierzare, unde necajitii se alcoolizeaza. Se continua de altfel nuvelistica epocii. Toti eroii lui Sadoveanu sunt si ei niste automati traind vegetativ, fara reflectiune. Singura nota mai deosebita este ca la scriitorul moldovean reductiunea devine sinonima cu salbaticirea, ceea ce nu exclude o mare energie vitala comprimata care a izbucnit sau va izbucni odata, dupa care destindere individul isi reia placiditatea impenetrabila. De aceea eroii sunt mai ales mosi si babe, vechili, bouari, hoti, dezertori, oameni traind in pustiire, lasandu-se rar pe la crasma spre a-si revela automat taina .

Multa vreme, in felurite nuante, Sadoveanu face monografia sufletului redus, cu vorba rupta, zgarcita , a omului mocnit si neguros din locurile cu populatie rara, unde nici nu se stie de mesina in care sta inchis Caraoschi si de scrisorile pe sarma.
Pe cutare mosie, ca intr-o Brazilie din vremea emigrarii, s-au strans oameni cu taine , dezertori, copii ai nimanui, de toate felurile, felurit imbracati . In zeci de volume se dezvolta aceeasi idee nuvelistica. Un lup, un cal, un tap salbatic, o veverita, un pescar, un vacar, un mos, o baba, un boier batran, infundati in singuratati, stapaniti, nu stapanitori de natura, sunt surprinsi in refugiul lor. Vietatea tipa sau priveste patrunzator, omul isi dezvaluie unica lui istorie, dupa care recade in mutenie, caci toata existenta lui elementara s-a consumat intr-o singura ardere.
Autorul nu inventeaza fapte: colinda pustietatile vanand si pescuind. Cateva nuvele si romane din tinerete cu intriga oraseneasca intaresc aceasta stare de lucruri. In Floare ofilita, roman dedicat micilor functionari de provincie , Tincuta sufera nu de viata monotona a oraselului, ci fiindca barbatul ei nu vine exact la masa. Insemnarile lui Neculai Manea ne pune inainte un om cu impuls regresiv, in cautare de sihastrii . Apa mortilor ne prezinta o femeie care si-a facut o imagine exagerata despre fericirea casnica intr-un targ de 18.000 locuitori, privit ca un loc de pierzare, ca o ingramadire nelinistitoare pentru suflet.
Cu timpul, pastrand aceleasi situatii fundamentale, nuvelistica lui M. Sadoveanu capata un aer voios, idilic. Cautarea singuratatii nu mai e o asceza, ci un rafinament. Vanatul, pescuitul sunt prilejuri de a se bucura de carnurile si formele pe care natura le ofera omului. La crasma oamenii vin sa se veseleasca de mirosul si galgairea vinului, iar solitudinea e interpretata ca varsta de aur si natura ca un izvor de lapte si miere. Eroii plutesc intr-o stare de fericire statornica, aducand laude roadelor pamantului care nu cer nici o sfortare din partea individului. Naivitatea schilleriana ia forme pantagruelice. Balta colcaie pe dedesubt de peste si pe deasupra de rate, padurea foieste de cerbi. Scriitorul a ajuns la un concept al fericirii natu rale, prin care si-a improspatat paleta, eliminand liniile melancoliei si inlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalitatii, refacand in Moldova de azi Olanda pictorilor de acum cateva secole, cu oameni in zdrente, umflandu-se cu vin si contempland cu ochi lacomi mari bucati de carnuri fripte, Olanda urcioarelor de vin si a meselor de bucatarie pline cu vanat si pesti. Pana si pesimismul schopenhauerian apare ca un calm kief, in forma unei mari bucurii a oricarei vietati comestibile de a participa la prefacerile materiei, de a manca si a se lasa mancata. Se vorbeste cu voluptate de bogatia in vanat a tarii (ursi, mistreti, cerbi, capre negre, cocosi de munte, ierunci, dropii, sparcaciu, potarnichi, prepelite, sitari, begatine, puhoieri, nagati, rate, lisite, gaste, galiti, lebede), de raci si chiscari, de crapi prinsi iarna prin copci in cantitati asa mari incat fosgaiau viermuind , de pesti gatiti in felurite chipuri. Rafinamentul gastronomic se bizuie pe o degradare in scara civilizatiei. Fineta sta in o cat mai mare apropiere de starea de natura. Hanu-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul
Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin, insa dupa o randuiala care cere initiere. Vinul e adus de Ancuta in cofaiel plin, cu ulcica mereu noua. Inainte ca povestitorul sa-si inceapa istoria, toti vara ulcelele in cofaiel si lautarii canta.
Din cand in cand Ancuta aduce de la foc pui fripti in tigla. O altfel de existenta aceasta lume naiva nu poate gandi si stirile despre mancarile sarace din civilizatie ii umple pe toti de turburare.
Zodia Cancerului sau vremea Ducai-voda e un rom an isto ric
(venit dupa altele mai vechi: Soimii, Neamul Soimarestilor) cu foarte putina materie epica. Un abate francez De Marenne trece prin Moldova si are prilejul de a vedea noul eden. Pe abate il surprind in primul rand sublima singuratate a privelistilor, raritatea omului. Moldova e o America virgina ca aceea din
Athala de Chateaubriand. Il mai uimesc mijloacele rudimentare de trai, bucataria savanta (zeama de gaina, sarmale, claponi in tigla, placinte si ulcioare cu vin vechi). In Nunta domnitei
Ruxanda domina acelasi element euforic. Gonit din scaun, intr-o poiana, maria-sa Vasilie-voda bea o cupa de vin pe care i-o intinde nelipsitul paharnic. Iasul a fost parjolit, dar iesenii taie imperturbabili de Sfantul Ignat ramatorii. Mijlocul de a dezlega limba iscoadelor este vinul ros fiert intr-o oala noua, adaos cu miere, cu scortisoara si cuisoare . Un cersetor povesteste ca i s-au dat de catre cazaci sa manance pana de somn cu usturoi si mamaliga de hrisca ingrasata cu unt , caprioara fripta scaldata in zama fripturii imbunatatita cu piper , clatite cu smantana indulcita , insa, spre canonire, fara vin, ceea ce i s-a parut cersetorului o tragedie grozava acoperind toate evenimentele politice. Fratii Jderi si Izvorul-Alb au o intriga ceva mai vie, timpul istoric fiind domnia lui Stefan cel Mare. Cu toate acestea, interesul artistic e de alta natura. Suntem intr-o era idilica, de o fericire mitica, in care voievodul, ca un semizeu, calauzeste noroadele cu puteri in cer si pe pamant. Divanul sau e un mic
Olimp. Domnul umbla prin tara sa imparta dreptate supusilor si e intampinat cu clapon cu vin, oparit cu unt, dupa o reteta ramasa de la un boier al lui Mavrichie-imparat. Belsugul alimentar din curtile si hanurile Moldovei este un aspect par ticular al unei rodnicii nebune de tara aproape necalcata de oameni. Intr-o dumbrava numita Mar-Putred (nume sugerand imensitatea roadelor) iarba noua razbate prin iarba veche si zimbrii se amesteca cu oi salbatice cu treisprezece coaste.
Boabele de grau sunt grele si tari si au sunet de sticla. Mierea cea deasa da o ceara cu mireasma inefabila si grea. In aceasta tara minunata nu se fac mari sfortari intelectuale. Copiii invata de ce fuge iepurele la deal si de ce duce cainele ciolanul in gura. Oamenii sunt ceremoniosi, fetele rusinoase, coconii domnesti hieratici in straie de brocart mititele ca si trupusoarele lor . In ultima vreme M. Sadoveanu a inceput a compune niste romane de un epic superficial, a caror valoare sta in incercarea de reconstructie a unei Dacii absolute, a unei societati rare, pierdute pe teritoriul geto-scitic, traind dupa rituri imemoriale, intr-un belsug fabulos. Uvar descrie Scitia atemporala, luand ca pretext memorialul unui iacut. Cantitatea fantastica a pestilor, vanatului e nota esentiala. Cu un glonte se pot dobori deodata cincizeci si trei de pasari. Noptile de Sanziene evoca o Scitie mai apropiata, constituita de urmasii pecenegilor.
Acestia calaresc pe cai nepotcoviti, fac focul cu amnare si iubesc padurea. Un francez venit sa exploateze lemnul se vede boicotat de catre toata lumea. Baltagul e un roman al transhumantei cu intriga antropologica. Acum suntem in Dacia, in teritoriul muntenesc al oierilor. Un cioban a fost ucis, si nevasta care-i stie drumurile calendaristice ii da de urme si prinde pe ucigas. Fundamental si remarcabil este aici simtul automatismului vietii taranesti de munte. Oamenii fac fel de fel de prepusuri, dar Vitoria le respinge. Lipan nu poate face in cutare luna decat asta si asta. Miscarea este milenara, neprevazutul nu intra in ea, ca si in migratiunea pasarilor.
Uneori ti se pare ca citesti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London si ramai mirat, in ciuda deosebirilor de colori, de aceea si miscare larga, astronomica.
Luat in totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor cu o capacitate de a vorbi autentic enorma. Prin gura sa vorbeste un singur om, simbolizand o societate arhaica, de o barbarie ideala, pusa intr-un decor sublim si aspru. Goticul, muzicalul lipsesc din aceasta opera, care ar fi clasica daca echilibrul n-ar fi stricat in sensul rigiditatii, idilicul lui Sadoveanu fiind in intelesul cel mai larg asiatic (dar nu slav), revarsat intr-o neturburata placiditate, intr-o cantitate muta.

EMIL GARLEANU
Ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu, proza lui Emil Garleanu (1878 1914) urmareste reductia vietii sufletesti in viata boierilor moldoveni . Boierii sunt niste batrani, fie inca bogati, fie mai ales scapatati, oricum depasiti de vreme si refugiati in patriarhalitate, nedeosebindu-se intru nimic de fiintele cele mai rudimentare, cu exceptia constiintei ca sunt boieri si a oroarei de a se amesteca cu prostimea. Ei sunt reactionari si in razboi cu tinerii. Sistematizarea lor se vadeste in tabieturi , in slabiciuni , in metehne . Unul iese in cerdac cu ciubucul , se cuibareste pe divan, cu ochelarii prinsi pe dupa urechi cu sireturi, si acolo, acoperit pe umeri cu o cataveica veche a nevestei, desearta din besactea sineturi asupra carora face zilnic aceleasi observatii. Iordache Iovu are un dulap mare de nuc din care scoate de doua ori pe an, primavara si toamna, redingotele verzii, jiletcile spalacite si le intinde pe franghii. Coana Anica are, cand curata un obiect, trei metehne: Intai il pufuieste pentru colb cu scuturatoarea facuta din pene moi de clapon; pe urma il sterge, pentru lustru, cu o petica curata, si, al treilea, sufla asupra lui pe mai multe parti, ca nici banuiala de colb sa nu ramaie . Petrecerea obisnuita e pasiantul ori concina pradata .
Deplasandu-se spre patura taraneasca, Garleanu dovedeste in alte opere o tehnica narativa stransa, sub inraurirea lui Guy de Maupassant. O umbra de mizantropie invaluie observarea lumii de jos. In Punga, Neculai Laptoc si nevasta-sa Safta, gasind la un sinucis o punga, se bat crunt pentru presupusul continut.
Punga insa cuprinde patru cartuse. Langa cadavrul unui inecat ingenunche cu ingrijorare fratele sau, il cauta prin buzunare si gasind un franc imprumutat pleca la treburile sale.

C. SANDU-ALDEA
C. Sandu-Aldea (1874 1927) e un diletant care-si propune sa descrie viata din satele departate de orasele in care s-a incuibat maimutareala idioata a unei vieti straine de sufletul romanesc . Sesurile Baraganului, regiunea mlastinoasa a

Dunarii sunt descrise cu o vie perceptie. Nuvelele aduc tot oameni aprigi: hoti de cai, hoti de porci, dezertori, vechili.
Continuand idei din Lipitorile satului si Tanase Scatiu, Sandu Aldea a cautat sa expuna in Doua neamuri lupta taranilor cu arendasii greci ridicati pe ruinele vechii cinstite boierii.
I. AGARBICEANU
La fecundul preot ardelean Ioan Agarbiceanu discutarea problemelor morale formeaza tinta nuvelei si a romanului. Autorul dovedeste tact in felul cum absoarbe teza etica in fapte, evitand predica si facand doar simpatica virtutea. Aci facem cunostinta cu barbati dedati la patima jocului si a betiei, cu teologi ispititi de legea trupului , cu femei vinovate indreptate prin nobleta sotului, in fine, cu micile cazuri de constiinta ale oamenilor umili de la tara: dascali in lupta cu pofta de tuica, babe coplesite de ideea judecatii divine ( Pacatele mele-s cat nasip in mare, si cata frunza n codru, si cate stele-s pe cer. Atat am gresit eu, parinte! ), bolnavi cuviosi care strang bani pentru popa ca sa li se cante un acaftist .

ALTI SCRIITORI
De la Ioan Paul (1857 1926) a ramas o singura nuvela memorabila, Florica Ceterasul, inspirata din revolutia de la
1848 in muntii motilor , foarte in stilul lui Slavici si cu particularitati de limba care incanta. Vasile Pop a fost foarte gustat la periferii pentru nuvelele si romanele sale. Chiru-Nanov
(1882 1918) se interesa de tragediile omului de tara, Romulus
Cioflec, in productia mai veche, evoca oamenii care lupta pentru paine , sufletele fara noroc . Ioan Adam (1875 1911) releva drame din lumea de jos , N. Dunareanu dezvolta din M.
Sadoveanu, fara arta lui, nuvela cu lipoveni in Delta si tema fiintelor reduse sufleteste la ultima limita, M. I. Chiritescu-Priar trata cazuri marunte (un arhivar destituit). Ion Ciocarlan, in proza, Maria Cuntan in poezii sunt simplisti si neinsemnati.
ILARIE CHENDI
Critica acestei directii se incearca a o face ardeleanul Ilarie
Chendi (1872 1913), care cere operei trei calitati principale: legaturi distincte cu viata neamului sau, cunoasterea trecutului literar si istoric al acestuia si puterea originala de a crea . Punea insa conditii de continut, precum rezulta din expresii ca grele rataciri estetice si morale , a infatisa stari reale din viata . Avea oroare de cartile subversive , iar pe decadenti ii voia tintuiti la stalpul infamiei . Criticile in sine sunt insa superficiale si fugitive.
LITERATURA DE PESTE MUNTI
Nota particulara a nuvelei lugojanului Ion Popovici Banateanu (1868 1893), continuator al lui Slavici, cu acelasi fel de oameni mocniti, tardivi in desfasurarea sufleteasca si adanc preocupati de problema economica, este excesiva timidi tate a eroilor. Mediul e al opincarilor banateni. Sandu, scapat de catanie, merge la Lugoj sa intre la vreun mester, ezita mult, in fine e primit la maistorul Talpoane, om cumsecade si supus, cu nevasta aroganta. Lumea aceasta rea nu-i de Sandu. Ana, fata lui Talpoane, il priveste cu ochi buni si-i da vin fiert, iar maistorita infuriata il izgoneste. In alta nuvela asistam la necazurile vaduvei Lenca, maistorita, in lupta cu rautatea oamenilor, pana ce isi gaseste in maistorul Vasi un sot si un ocrotitor pe potriva ei.
Cu lugojanul Victor Vlad Delamarina (1870 1906) se schiteaza un inceput de poezie umoristica dialectala in felul celei profesate de Pascarella in dialect roman. Istoria lui Sandu
Blegia care, biruind un atlet de balci, cere premiul amenintand sa faca prav comedgia e in amintirea tuturor. Dr. G. Garda s-a straduit sa continue in Banatu-i fruncea! astfel de umor. Burlescul lingvistic s-a cultivat si in Ardeal, si limbajul lui Marius Chicos
Rostogan nu-i o simpla nascocire malitioasa a lui Caragiale. Si azi se reciteaza cu placere Elocvinta frachelui Ladislau ghe tatului cursiva, pot afirma cum ca classica de A. P. Banut.
Bucovina s-a remarcat, daca nu prin creatie, printr-o puternica culturalitate. Hurmuzachestii (Doxachi batranul, apoi fiii sai
Constantin, Eudoxiu, Gheorghe si Alecu, mai putin Nicolae) sunt pionierii. Aron Pumnul (1818 1866) e figura venerata printre profesori. Iraclie Porumbescu (Golembiovschi) si Vasile Bumbac
(1837 1918) au aici reputatia de poeti. La un moment dat se injgheaba o societate studenteasca Arboroasa . Membrii ei
(Ciprian Porumbescu, compozitorul, C. Moraru, Z. Voronca, Orest
Popescu, Eugen Siretean) fura intemnitati. T. Robeanu (Dr. George
Popovici: 1863 1905), cunoscut si dincoace, Stefan Stefureac
(1845 1893), printre poeti, nu se tin minte. Teodor V. Stefanelli
(1847 1920) se salva prin amintirile despre Eminescu. Un agent de legatura intre scriitorii din Bucovina si cei din tara fu George
Tofan (1880 1920). Au incantat pe cititorii de acum cateva decenii foiletoanele satirice, nu prea sprintene, ale lui Mihai
Teliman (1863 1902), printre care mai ales Moartea lui Dule.
Bucovina dadu si un dramaturg in persoana lui Constantin de
Stamati-Ciurea, in ale carui Opuri dramatice gasim vodeviluri, mai degraba naive. Basarabean, el e fiul cavalerului C. Stamati, dar ruda prin alianta cu Silvestru Morariu, mitropolitul Bucovinei.
Interesante sunt amintirile-tablouri ale radauteanului
Emanoil Grigorovitza (1857 1915), specializat in imagini de viata evreiasca: ovrei coser stransi la micva ori la merhaz ca sa fie curati cand isi pun tivelul si talesul, ceremonii de nunta, momente de scoala etc.