q7h3hz
Este o adevarata placere sa intalnesti astazi in literatura noastra, prinse cu atata iscusinta, clipe „din lumea celor care nu cuvanta“ — mici tragedii, banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist. Vulturul dlui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si cu ghearele infipte in ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg.
Frunza d-sale, cea dezvoltata sub ochii nostri, in raze de soare si in picuri de ploaie, ca sa dea adapost unei pasari si sa fie doborata de aripa aceleiasi, este o tragedie duioasa. Jertfirea „caprioarei“, pentru a salva viata iedului din mana vanatorului, te misca. Caderea „Martei“ in prapastie si felul cum se apleaca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatic peste trupul ei zdrobit este o icoana de mester. Lirismul cel fin si cadrul bogat al naturii, precum si contrastul cel mare dintre armonia din natura si aceste tragedii de o clipa ridica si mai mult valoarea acestor bucati. Iar o nota simpatica este faptul ca nici intr-una din bucatile acestea, de altfel simbolice, autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se restrange la partea pur artistica.
Calitatea cea mare ce se desprinde din aceste pagini ale autorului este intelesul lui cel adanc pentru poezia vietii. Cititorul va observa insa repede o a doua calitate, care da intregului volum o culoare speciala, anume humorul blajin ce se asterne peste tot, fara ironie si fara vreo tendinta, ca un aer de bunatate. Batraneasca intelepciune a lui „Seneca“, zapaceala politica a oratorului „Tase“, ca si soarta Musculitei strivite in ceaslovul parintelui Gheorghe, au aceeasi nota de umor binevoitor si bland. Povestea cu „Hambarul“, despre infrangerea unui primar cerbicos prin puterea dragostei si a farmecului noptii de vara, face parte din aceeasi atmosfera glumeata. Un mic giuvaier in acest gen ramane insa
„Cocosul“, cel ce in zori de zi „rasufla fericit, apoi isi uda pliscul in margaritarul de roua de pe frunza cea mai apropiata... si saluta rasaritul soarelui, batand din pinteni si falfaindu-si aripile, ca doua steaguri...“
Fata de gravitatea scenelor din batrani, cuprinse in volumele anterioare ale dlui Garleanu, micile aceste strengarii si rasfatari de acum prind bine cititorului.
In o singura nuvela mai lunga dl Garleanu paraseste acest gen filigran: in Nucul lui Odobac. Aici construieste cateva suflete de tarani in niste trasaturi de bronz. Lasa ca poezia cadrului, lumina fantastica in care se invaluie nucul secular sa fie iarasi partile de atractiune. Dar figura mosneagului Toader Odobac, reprezentant indarjit al traditiei, precum si Ruja, femeia cea plina de temperament — un soi de ama zoana de la tara —, sunt fiinte atat de bine redate sub raport psihologic, incat ii fac onoare talentatului autor. Mult priceputa este si intriga in aceasta nuvela, tesuta din clevetirea satului si din naivitatea in credintele poporului...
ILARIE CHENDI, Pagini de critica, Editura pentru literatura, Bucuresti,
1969, p. 453—454.
Proza lui Emil Garleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M. Sado veanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu. Reductia vietii sufletesti este urmarita aci in „viata boierilor moldoveni“. „Boierii“ sunt niste batrani, fie inca bogati, fie mai ales scapatati, oricum depasiti de vreme si refugiati in patriarhalitati si nu se deosebesc intru nimic, prin inteligenta si stilul de viata, de fiintele cele mai rudimentare, exceptand constiinta lor ca sunt „boieri“, oroarea de a se amesteca cu prostimea si spiritul reactionar. Ca batrani ei sunt in razboi cu tinerii, cel putin cu aceia care ies din punctul lor de vedere...
Garleanu e departe de a avea mijloacele poetice ale lui Sadoveanu, pe care totusi l-a umbrit fara dreptate, o vreme. Limba e corecta si stearsa, descriptia aproape banala. Noptile sunt „fermecatoare“, florile „stralucesc ca fulgii de omat“, sopotul e „dulce“, razele sunt „blande“ si fata unei fete e „plina de voiosia celor 17 ani de copilarie“. Totusi, prin compozitie, prin vibratia sentimentala, prin idilicul acelei vieti naive, povestirile sunt nu rareori incantatoare.
Fara sa-si schimbe temele, deplasandu-se doar spre patura taraneasca,
Emil Garleanu dovedeste in operele urmatoare o tehnica narativa mai stransa, intemeiata pe criteriul dramatic. Modelul pare a fi Gui de
Maupassant, din care nuvelistul a tradus...
George CALINESCU, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent. Editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Minerva, Bucuresti,
1986, p. 631.
In ampla structura a vitalului, dincolo si mai adanc decat omul
„marunt“ si decat cel „elementar“, Garleanu gaseste o noua forma a vietii, sprijinind si incluzand pe toate celelalte mai inaintate si mai complexe, forma „umila“ a vitalitatii, expresia ei cea mai simpla si cea mai generala. Povestitorul ii imbratiseaza destinul cu pietate panteista si, inveselindu-se sau varsand o lacrima pe seama ei, plange si rade de sine insusi, de toti oamenii laolalta si poate chiar de zei. Este aci o atitudine tipica a naturalismului modern, adica a acelei indrumari literare formate in scoala interpretarii stiintifice a vietii, care se calauzeste de convingerea ca umanul se rezolva in biologie si ca spiritul nu are alte legi decat acele ale vietii in general. Unitatea vietii permite aflarea talcurilor ei generale in acele din formele ei, care, fiind mai simple, sunt, in acelasi timp, mai limpezi...
Tudor VIANU, Arta prozatorilor romani, Editura Hyperion, Chisinau,
1991, p. 179—180.
Alaturi de St. O. Iosif, Panait Cerna, Dimitrie Anghel, I. A. Bassa rabescu si altii, Emil Garleanu se inscrie ca o prezenta activa in literatura romana din primele doua decenii ale veacului al XX-lea, situandu-se printre cei care au cultivat genul scurt.
Opera lui Emil Garleanu aduce imagini din societatea romaneasca..., aspecte caracteristice din viata grea a taranimii, din viata minata de neajunsuri a intelectualitatii, critica putreda morala a oranduirii burgheze si institutiile acesteia. Patrunsa de un cald sentiment de umanitate, cu pagini de duiosie si blandete, relevand cu deosebire calitatile morale ale oamenilor si procesele lor launtrice, zugravind in culori pline de gingasie si sensibilitate universul gazelor, plantelor si animalelor, presarata cu un umor fin, opera lui Emil Garleanu continua sa emotioneze si pe cititorul de azi.
Teodor VARGOLICI, Doi nuvelisti: Emil Garleanu si I. A. Bassa rabescu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1965, p. 89.
O nota proprie in evocarea vechilor boieri patriarhali moldoveni, avand, chiar in actuala stare modesta, orgoliul genealogic, dedati la tabieturi, dar loviti de „metehne“ si „slabiciuni“, aducea in Batranii
(1905) ofiterul Emil Garleanu (1878—1914), Sineturile conului
Gheorghies aparea... dupa Neamul Udrestilor de I. Al. Bratescu-Voinesti.
La Garleanu e vizibila o anume ironie in zugravirea acestei lumi cre pusculare, pierduta in exersarea interminabila a pasiantului si a concinei pradate. Si in observarea lumii rurale, sub inraurirea lui Maupassant, din care a tradus Une vie, Garleanu e antisentimental, obiectiv. Caracte ristice din acest punct de vedere sunt schitele Inecatul, Ochiul lui
Turculet, Punga, publicate in „Convorbiri critice“ in 1907, ca si volumele
Cea dintai durere (1907) si Intr-o noapte de mai (1908).
Al. PIRU, Istoria literaturii romane, Editura „Grai si suflet — Cultura nationala“, Bucuresti, 1994, p. 143.
Printre prozatorii de la inceputul veacului Garleanu facea figura onorabila, avand incotestabil inzestrare. Calinescu socotea ca proza lui
Garleanu “e un ecou sintetic“ din Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si Bassara bescu. Avea, poate, numai partial dreptate. Pentru ca acelasi material uman al sufletelor marginite (“reductia vietii sufletesti”), dupa definitia lui Calinescu, il intalnim in proza tuturor acestor scriitori, fara ca
Garleanu sa le fie tributar colegilor. E acelasi univers al micului roman tism cu proze duioase, patetice si chiar pioase. Batranii e populat cu asemenea personaje de mici boieri scapatati, care-si contempla sineturile sau hainele bogate de odinioara, cu preocupari marunte si inchistati in ighemonicon. Prozatorul ii deplange, condamnand, implicit, si deza gregarea unei lumi mandre odata, si ridicarea celei noi, avida, neinte legatoare, nerespectuoasa fata de traditii. I-a lipsit insa scriitorului ca pacitatea de a surprinde psihologia din adanc a personajelor sale, totul aproape reducandu-se la anecdotic, comportament si habitudine. De abia in Nucul lui Odobac puterea plasticizarii e mai bine reliefata, bucatile din acest volum (mai ales nuvela care ii da titlul) semnaland in moment de varf in proza sa sociala. Si desi i-a prizmuit lui Sadoveanu autoritatea literara castigata inca in 1904, Garleanu nu i se putea, evident, asemui.
A ramas din opera sa (care a apucat poate sa se rotunjeasca, datorita prematurii disparitii) un volum care continua sa incante. E, desigur,
Din lumea celor care nu cuvanta, alcatuit, dupa modelul lui Jules
Renard din Histories naturelles, din mici portrete monografice ale unor vieti (gandacelul, gaza, carabusul, furnica, gaita, motanul, scatiul, calul etc.) Duiosia prozatorului se manifesta de asta data benefic, cartea citindu-se si azi (nu numai de catre cei mici) cu delicii.
Zigu ORNEA, Intelesuri, Editura Minerva, Bucuresti, 1994, p. 150
...Emil Garleanu..., prezenta activa in miscarea literara, asemenea lui St. O. Iosif, in pofida firii visatoare, intemeetor si redactor de publi catatii si edituri, ca fondator al Societatii Scriitorilor Romani, director al teatrului din Craiova, a pictat, in primul sau volum Batranii. Scene din viata boierilor moldoveni(1905), o galerie de mici portrete aureolate infatisand supravietuitori ai defunctei boierimi patriarhale, ruinati economic, anacronici, traind in amintiri. Fantome ale altor timpuri,
“batranii” nu fac toata ziua nimic altceva decat sa traga din lulele, sa soarba cafea, sa priveasca in zari, sa joace pasiente si sa converseze banal sau sa contemple hrisoave ce atesta vechimea si vrednicia familiilor ilustre din care se trag. Nostalgia trecutului se declara precis si in nuvele din urmatoarea culegere, Nucul lui Odobac ( 1909), indeosebi in cea titulara, unde un mosneag se spanzura de nucul sau, simbol al puterii razesimii, ce urmeaza a fi taiat. In alte naratiuni insa, cuprinse in volumele Cea dintai durere (1907), Intr-o noapte de mai (1908), Trei vedenii (1910), romantismul paseist e contracarat pana la eliminare de un realism brutal, cu accente naturaliste, Punga si Inecatul, de pilda, infatisand tarani stupizi, abrutizati de mizerie, dezumanizati. Deosebita de toate cartile anterioare ale autorului, aparitie fara precedent in intreaga proza romaneasca este Din lumea celor care nu cuvanta
(1910), album de pictura animaliera in genul celui din Histoires naturelles de Jules Renard si care o anticipeaza pe aceea, mai rafinata, a lui Anghel, Arghezi, si E. Lovinescu.
Dumitru MICU, Scurta istorie a literaturii romane, vol. 1. Editura
Iriana, Bucuresti, 1994, p. 354-335.