c4q9qb
A vorbi despre Vasile Alecsandri, in speta despre poezia sa, saptzeci de ani de la moartea lui si la mai bine de un secol dupa debutul sau pe scena literaturii nationale, inseamna sa vorbim despre actualitatea poeziei lui Alecsandri, inseamna sa cercetam in ce masura aceasta poezie, atat de intretesuta nu numai cu analele celui de-al XIX-lea secol al istoriei noastre, dar si cu itele lirismului nostru modern, nu si-a irosit inca toate miresmele si ne mai poate incanta cu gratiile ei origi nare. Caci, evident, nu e vorba numai de farmecul acela retros pectiv pe care-l descoperim cu oarecare uimire in indiferent ce vibratie lirica, oricat de timida, a trecutului. Un ghiocel primavaratic poate emotiona cu mult mai mult decat cea mai luxurianta orhidee de sera, cand vine mai ales la capatul unei ierni prea lungi. Insa Vasile Alecsandri este unul din clasicii literaturii noastre, mai mult, unul din marii nostri clasici, deoarece — si lucrul abia de mai are nevoie sa fie subliniat — la fel cu, pentru a ne apropia de Parnas, zeii Olimpului, si clasicii unei literaturi n-au toti acelasi rang, nu stau toti pe aceeasi treapta. Vasile Alecsandri a ocupat in constiinta seco lului al XIX-lea locul dintai pe scara valorilor literare, si daca astazi procesul starnit dupa 1883, cand drama stralucitorului astru al Luceafarului batea in plin, este intru totul adjudecat in favoarea lui Eminescu, prestigiul celui ce se identificase in veacul trecut cu insasi poezia romaneasca tot mai staruia si dincoace de pragul acestui veac al XX-lea. Intr-unul din nu

merele Samanatorului, al carui animator a fost multa vreme, asadar dupa 1900, in unul din acele rare momente epigra matice care aveau, cu timpul, sa alimenteze tolba cu sageti a
Kaleidoscopului lui A. Mirea, Stefan O. Iosif tiparea un catren, al carui talc se cuvine cu deosebire retinut. Referindu-se la soarta lui Alecsandri, sfiosul poet al Patriarhalelor isi dorea siesi o glorie ceva mai trainica: sa fie adica “mai mult cetit, si laudat mai putintel”. Catren greu de sens, cu toate ca la prima vedere de un strict interes personal, dar care inchide in sobrietatea lui ambele aspecte ale problemei ce ne preocupa in clipa de fata: aceea, anume, de a sti cata lauda se cuvine poetului Alecsandri pentru semnificatia istorica a operei lui poetice si cat din aceasta opera se cuvine laudata, asadar citita si reactualizata, pentru virtutile ei intrinsece, in masura nu numai sa subjuge sufletele contemporane, dar sa le si imbogateasca cu noi si noi sugestii creatoare. Revalorificarea mostenirii literare nu este mai la urma urmei decat varianta ajustata in spiritul epocii noastre a traditionalei goane a tortelor, proprie stravechilor olimpiade.
In 1840, cand Vasile Alecsandri debuteaza, poezia roma neasca era dominata de puternica personalitate lirica a lui
Grigore Alexandrescu. Poate ca nu e lipsita de inteles coincidenta care juxtapune in paginile aceleiasi reviste Dacia literara, de la 1840, nuvela de debut Buchetiera de la Florenta a lui Alecsandri cu magnifica meditatie politica-sociala Anul
1840 a lui Grigore Alexandrescu. Pana la inaltimea de cugetare si pana la perfectiunea formala a poetului muntean nu se mai ridicase nici unul din poetii vremii, necum vreunul din cei de mai nainte: nici Eliade, nici Asachi, cu toate partialele lor victorii, nici Carlova, cu promisiunile lui atat de prematur curmate, si cu atat mai putin Vacarestii sau Conachi. Grigore Alexandrescu taie un adanc si despartitor val troian in stepa poeziei romanesti de pana la dansul. Pe al doilea il va taia Eminescu, la o

distanta destul de simetrica, si intre aceste doua valuri troiane se situeaza, ca un podis dezmierdat de zane, poezia lui Vasile
Alecsandri. Ea si incepe, de altminteri, sub protectia zanelor locale, mai corect: sub protectia geniului popular, care-l va calauzi de-a lungul intregii lui activitati poetice, oricat cultu ra lui literara si lungul stagiu parizian il pusesera in contact cu izvoarele romantismului atotbiruitor la epoca aceea. Ro mantic, desigur, Alecsandri a fost, si cercetatorii n-au gresit descoperind vestigii — mai palide sau mai puternice — lamar tiniene sau hugoliene in poezia lui de mai tarziu. Romantis mul acesta occidental se face simtit abia dupa 1847, in elegia de un atat de dolent ecou al nefericitei lui iubiri pentru Elena
Negri, Steluta, sau in restul ciclului Lacramioare. Ciclul de
Doine, elaborat intre 1840 si 1862, e strabatut de ecourile poeziei populare, pe care in tovarasia lui Alecu Russo o culege in peregrinarile prin munti. Cu motivele acestea folclorice in care patrund fie alintarile, fie vigoarea baladelor, fie superstitii tulburatoare sau de-a dreptul reminiscente haiducesti, Alec sandri pune un sigiliu distinct pe hrisovul de nobile traditii al lirismului nostru. Este acel sigil autohton, care facea saloanele, cate si cum erau, sa vorbeasca de aparitia unei poezii cu coliba (nu se traducea oare cam la aceeasi vreme cartea de protestatie umanitara a scriitoarei americane Coliba lui Mos
Toma?), sau, pentru a invoca autoritatea unui alt poet, cu
Alecsandri poezia se romani, cum spunea Bolintineanu.
Productiuni de stricta sursa populara, precum balada Paunasul codrilor sau Miorita, pe care le culege la timpul acela si le tipareste in revistele timpului (Propasirea d. p.), fie in calen darele epocii ale lui Kogalniceanu sau Asachi, fie in ziarul
Bucovina al fratilor Hurmuzachesti, si care aveau sa duca la alcatuirea treptata a culegerii sale de Poezie populara din
1866, confera lui Alecsandri un blazon pe care, cu rare exceptii
— si vom vedea aceasta —, mai nimeni nu-l contesta: acela,

anume, de restaurator al geniului poeziei populare. “Alecsandri a facut mai mult decat multi din poetii nostri, spune Bolinti neanu in romanul sau Manoil, de la 1855. El a reinviat musa poporala, care de secoli zacea uitata si care era amenintata a se pierde in gura lautarilor tigani, care au urmat vechilor trubaduri ce a avut poporul odinioara. Baladele, doinele, horele poporale, in care este istoria patriei, suferintele poporului, poezia si caracterul natural al romanului, cu dispozitiile sale de eroism, generozitate, loialitate si sensibilitate; aceste balade, doine si hore, pe care Alecsandri, gasindu-le in fragmente pe ici, pe colea, a stiut a le intocmi si a le reproduce atat de bine, sunt un tezaur pentru literatura romana. Nu este o bucata in care sa nu vezi o eleganta, o idee sau un sublim...” La fel gandeste, cam la aceeasi vreme, si Ion Ionescu de la Brad, directorul Taranului roman si fostul presedinte al comisiei agrare de la 1848, cand asemuieste opera de restauratie a lui
Alecsandri cu aceea a naturalistului Cuvier. Si cam acelasi, numai ca cu alta imaginatie, e si sensul cuvintelor lui Hasdeu de la 1872: “Kogalniceanu in literatura istorica a Romaniei, spuse Hasdeu, si Alecsandri in literatura noastra poporana joaca pana la un punct rolul lui Columb in privinta geografica.
Vor trece sute de ani, dar niciodata nu va rasuna numele unui Mihu Copilul, Toma Alimos, Erculean, fara ca ecoul sa vibreze (raspunzand): Alecsandri.” Hasdeu stia ce spune cand vedea in Alecsandri pe descoperitorul unui nou continent pe harta creatiilor spiritului romanesc. La acest blazon, de buna seama cel mai pur si cel mai incoruptibil din intreaga exis tenta literara, altminteri atat de diversa si de valoroasa, a bardului de la Mircesti, avea sa se adauge un altul, pe care
Alecsandri l-a binemeritat in egala masura: acela de rapsod national, care a insotit cu lira sa toate evenimetele marcante ale istoriei noastre moderne. “An nou, prefa, rastoarna si imbunatateaza“, spunea Grigore Alexandrescu in pateticul apel

ce adresa anului 1840, si aspiratiilor acestora unanime dupa libertate si justitie sociala, ce se traduc fie in sporadicele revolutii din prima jumatate a secolului al XIX-lea, fie in paginile inspirate ale lui Puskin, Lamenais, Hugo, Alecu Russo si altii, Alecsandri le raspunde intai cu masurile discrete ale
“doinei cea de razbunare”, in care copiii tarii se aduna cu
“voinicie” sa scape “biata mosie de pagani si de robie”, urmate de accentele aluzive ale unei poezii ca Dezrobirea tiganilor, din 1844, in care poetul vedea un preludiu al libertatii gene rale, si dupa aceea — cand revolutia din 1848 esueaza atat de lamentabil in Moldova si cand e nevoit sa pribegeasca dincolo de munti si apoi in Bucovina — cu accentele mult mai ferme din Desteptarea Romaniei:
Voi ce stati in adormire, voi ce stati in nemiscare,
N-auziti prin somnul vostru acel glas triumfator... ce se publica la Brasov si in foaie volanta, adevarata chemare la lupta a tuturor romanilor, ce va inspira desigur Rasunetul lui Andrei Muresanu, dar care nu va avea norocul sa devina, cum s-a spus despre acesta, Marsilieza neamului romanesc.
Un poem ca Sentinela romana, publicat mai tarziu, dar sub datat: Muntii Carpati 1848, si care de buna seama, asa cum atesta corespondenta, e un ecou al dialogului sau cu Balcescu de dupa pierderea Elenei Negri si care a educat generatii dupa generatii in cultul perenitatii neamului nostru sadit in acesti pilastri de piatra ai Carpatilor, a coagulat fara indoiala acel nimb pe care insisi contemporanii lui Alecsandri i-l desti nasera si care anticipeaza cununa de laur a posteritatii, ca si intreaga apoteoza pe care poetul a trait-o inca din viata.
Miscarea unionista la care Alecsandri participa cu tot sufletul il inspira nu numai in memorabila Hora Unirii, dar si-n actiunile politice de zi cu zi, mergand pana la ispita unei candidaturi la

domnie, asa cum dupa unire avea sa devina ambasadorul domnitorului Cuza in Apus si prin aceasta memorialistul de mai tarziu al misiunilor sale diplomatice. Framantarile aces tea politice aveau de ce sa ingrijoreze pe unii dintre admira torii poetului, precum Bolintineanu, care intr-o dedicatie adresata lui Alecsandri intuieste, cu anticipatie s-ar zice, primej diile. “Decat sa fii ministru — zice acesta — mai bine e sa canti la lira ta de aur, de roze semanata. / Ia-ti fluierul d-ivoriu si canta inc-o data; / Imbata-ne de fumul suavei poezii, / Pe cand ambitiosii viseaza la domnii”. Dedicatiile si referintele elogioase se tin lant, si printre ele amintim, in ordine crono logica, de numele unui George Cretianu, Kotzebue, Grenier,
Ubicini, Antonin Roques, profesor la Sf. Sava, cu o preafru moasa inchinare in limba franceza, Asachi insusi, cu un omagiu contestat de Hasdeu, hispanizantul Vargolici de la Convorbiri literare, din nou Bolintineanu, care-i dedica, in 1867, marele sau poem Conrad, fara a mai vorbi de explicabilul respect al redactiei Convorbirilor literare, unde debutase, daca se poate spune, cu Pastelurile, ce adusesera un Alecsandri improspatat, intr-o ipostaza total diferita de aceea de pana acum. Acestea pana la 1870, cand se situeaza poate cel mai frumos omagiu in versuri din cate i s-au adresat lui Alecsandri in timpul vietii. E vorba de cele 3 strofe ce incheie intaia parte a
Epigonilor, cunoscutul manifest literar ce Eminescu trimite din Viena dupa ce debutase cu Venere si Madona. Manifestul acesta, oricum am privi lucrurile, prezinta un caracter net antijunimist, prin toate acele citatii pe ordinea de zi a poeziei cu care cercul iesean si Convorbirile literare nu puteau fi de acord (asa cum mai mult de o data se exprimasera), insa trebuia sa le accepte, atat de categorica fusese afirmatia lirica a tanarului poet de 20 de ani, atat de sugestive epitetele si caracterizarile, atat de prestigioase si de o inedita rezonanta metalica versurile. Lunga procesiune a vechilor poeti, a sfin

telor firi vizionare, ce credeau in scrisul lor, in timp ce generatia cu el contemporana, a epigonilor, nu mai crede in nimic, se incheie, spuneam, cu cele 3 strofe inchinate lui
Alecsandri, si ele reprezinta — si ca extindere, si ca frumusete
— cea mai durabila dintre cununile de laur ale bardului de la
Mircesti, pe care timpul, departe de a o fi vestejit, a innobi lat-o si mai mult. Dovada, versuri ca urmatoarele, in care atributele poeziei lui Alecsandri sunt slefuite ca tot atatea diamante ce-si joaca apele, pururi reinnoite, din acea fericita zi de 15 august 1870, de cand au vazut lumina, ca intr-o vitrina de onoare, a primei pagini a Convorbirilor:
S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice,
Ce din frunza iti doineste, ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste — veselul Alecsandri,
. . . . . . . . . . . . . . .
Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adance si a stancelor carunte,
Visul selbelor batrane de pe umerii de deal,
El desteapta-n sanul nostru dorul tarii cei strabune,
El revoaca-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Stefan cel Mare, zimbrul sombru si regal.
. . . . . . . . . . . . . .
Ce va fi zis Alecsandri fata cu aceasta inchinare putin comuna si turnata in forme magistrale e greu de spus, in lipsa documentelor, insa usor de banuit daca ne gandim la raporturile de mai tarziu dintre cei doi poeti, la veneratia ce
Eminescu a purtat totdeauna seniorului sau, in care a vazut cea mai inalta expresie a sufletului romanesc, si la afectiunea pe care Alecsandri, si fratele sau, colonelul Iancu Alecsandri, au manifestat-o in forme din cele mai concrete, fie in pagini memorabile, fie in gesturi generoase, ca acea lectura publica a

Fantanii Blanduziei, din venitul careia indureratul Hyperion

se pornea in cautarea sanatatii, in toamna anului 1883, spre
Viena falnicelor lui vise de tinerete. Daca timbrul acela de apoteoza din stihurile tanarului Eminescu nu va fi atins nicioda ta de acum inainte, omagiile pentru Alecsandri nu vor lipsi nici dupa 1870. In 1875, Dimitrie Petrino, poetul bucovinean, ii dedica poemul sau Raul, si omagiul nu scade cu nimic, poate chiar dimpotriva, daca mai tarziu, boala pe de o parte si capriciile neamului veritabil al poetilor pe de alta inspira lui
Petrino atitudine ireverentioasa fata de idolul sau literar.
Razboiul de independenta din 1877—1878 il afla pe Alecsan dri la postul sau de cantaret al tinerei glorii militare a curcani lor, ce-si schimbasera porecla in renume. Victoria de pe campul de lupta se insoteste de victoria literara a concursului literar din vara anului 1878, de la Montpellier, unde Alecsandri e laureat pentru Cantecul Gintei Latine. Cand in 1882 viziteaza
Provansa si pe amicii sai felibri, in frunte cu marele poet
Mistral, autorul poemului Mireio, a carui aparitie Lamartine o salutase ca pe o alta Iliada, Alecsandri face o adevarata calatorie triumfala, raspunde amfitrionilor, ce-l salutau tot in versuri, cu versuri improvizate, sau compune catrene pentru pergamentul viaductului de la Forcalquier, a carui piatra funda mentala se punea in vremea aceea. Ecoul acestor poeme de razboi si al succesului de la Montpellier entuziasmeaza intrea ga tara. Cunoscut ardelenilor cel putin din 1847, cand Iorgu de la Sadagura se joaca la Orastie, numele lui Alecsandri ajunge de asta data familiar si venerat, cum atesta, intre altele, acele mari albume votive, legate in plus rosu, cu paftale si cununi de bronz, din care Biblioteca Academiei conserva cateva si pe filele carora semneaza, dupa cateva perioade oma giale, fie intelectualitatea romaneasca din Arad, fie tinerimea studioasa din jurul Romaniei june din Viena. Anii din urma ai poetului, umbriti atat de suferinte fizice cat si de suferinte morale, asupra carora se cade sa revenim, caci totul e numai

spre lauda si gloria batranului rapsod, il apropie de mormant, si cand, in vara anului 1890, poetul se stinge in tihna
Mircestilor, tara intreaga are sentimentul unui doliu national.
Dosarul acestor marturii indurerate e impresionant, si el se intinde de la mesajul barbatilor de stat contemporani cu poetul, precum Kogalniceanu si Ion Ghica, si pana la tinerele talente scenice ale interpretilor Fantanii Blanduziei: Aristita Roma nescu si Grigore Manolescu. “Proventa intreaga se inchina in fata mormantului lui Alecsandri”, scria din Maillana poetul
Mistral, si omagiul acesta, pe care una din cele mai puternice personalitati poetice ale veacurilor o aduce concurentului de la Montpellier, e printre cele mai emotionante. O publicatie engleza, vorbind de Alecsandri, isi intituleaza necrologul
Homerul de la Dunare, si formula, cu tot aspectul ei hiperbolic, nu e lipsita de semnificatie. Cu aceste trasaturi, spicuite la voia intamplarii, portretul poetului, un portret de dimensiuni gigantice, se alege totusi. El este asa cum cu buna dreptate il vedea Nicolae Iorga in 1905: “o intrupare poetica a geniului national” sau cum, intr-o oda de inalta inspiratie, scrisa cu prilejul dezvelirii statuii lui Alecsandri la Iasi, in 1906, il infatisa Elena Vacarescu: ca pe un geniu tutelar al peisajului national:
Cantat-ai un cantec — si de-atunci
Il canta padurea, si vaile-ntinse, si tristele lunci.
Tacut-ai acuma, s-asculti si mai bine
Porumbul si graul, ce plang dupa tine, cantand cantul tau.
Dar pentru ca am vorbit de portret, am pacatui daca inainte de a trece la a doua parte a acestor consideratii n-am incheia cu unul — pe cat de putin cunoscut, pe atat de impresionant
— pe care taranul Mihai Lungu din Mircesti, in varsta de 70 de ani, il alcatuieste din reminiscentele familiare poetului. E o pagina documentara de mare valoare si o desprind din culegerea

de texte Graiul nostru a fostului nostru dascal, invatatul si poetul Ovid Densusianu, culegere elaborata dimpreuna cu I.
A. Candrea si Theodor Speranta, in 1906. Voi transcrie aceasta pagina invitand cititorul sa fie mai putin atent la inconsecventele transcriptiei dialectale, dar sa nu piarda din vedere complexi tatea acestui portret, in care toate detaliile biografice, unul mai vrednic ca celalalt, se inscriu intr-o desavarsita viziune fabuloasa, caci poetul Vasile Alecsandri este pentru consatenii lui din Mircesti un personaj legendar. Si omagiul in felul acesta capata un talc si mai adanc. El este creatiunea folclori ca cea mai desavarsita pe care marele fauritor de folclor, poporul, o inchina celui mai desavarsit dintre interpretii folcloru lui nostru, lui Vasile Alecsandri. Pe deasupra, el este si o admirabila pagina literara, ceea ce fiecare, de buna seama, va conveni. Dar sa dam cuvantul taranului Mihai Lungu din
Mircesti:
“Vasili Alisandrii o fo ministru in tara Moldovei.
Iel cu batranii graia, cu tinerii nu. Cu tata-meu a grait, c-o fos di noazas di ai atuns. Numai cu doi oameni batrani sta, ca si lovia la horba cu iei.
Povisté iel pi undi o fos, pi undi-o umblat. Iel o umblat — spune tata-meu — pi undi daca isé soarili umbla oaminii cu covata-n cap, si nu-i friga soarili, ca acolo-i soarili zos. Undi-a hi acolo, la capatu lumii.
Si i-o scris lu tat-su ca nu mai poati meri-nainte, si tat-su ii scria-napoi ca tot sa mai miarga nainte ca si-nveti, sa afli s-ii pi lumi tot.
Iel o-nvatat douazas si patru di limghi; si pasaresti vorghia, ca-n tara ceia undi-a fost.
Am auzit io di la parintii mei. Imi spuse ca ieram flecauas, ca: iaca s-o povistit cuconasu Alisandrii.
La ziua lui dede dousspresi viedri di ghin la oamini; la fumei li dede zumatati cat la oamini.

Nu mai tin minti amu toati.
In strainatate s-o trezit iel. Cand o vinit di-acolo o vinit alb.
Iel viné numai sa vada mosaia. Si iarna, si vara viné cand i s-abatea lui. Sta tri-patru zili, mult o saptamana, si si duse iara.
Vasilica Alisandrii minti multa, ase i-o zas in tarile aselea undi a fost iel. Apoi iera nilos tare. Trimité cu balerca cu rachiu pi camp sa li de la muncitori dimineata, si cand era cald spune sa iasa oamenii la umbra, la copaci, la rachit, pan s-a racori vreme, s-apoi sa munsasca iar.
Ii era sila tari, nu vroia sa vada-n fata lui ca si taie gaina ori miel, sa nu vada nimic!
Nis n-am avut boier bun ca iel, nis n-a mai hi.
Iel numa porunsé vatavului, ca iel nu iesé numai pana-n antrit. Iel o fos zingas tari. Trebuia sa fi fos vremi frumoasa sa iasa iel afara.
Asé merjém cu colasi la iel la Crasun, si iel zise “tari vi-i frig, bre-bre, cum putet umbla, sarasilor, amu? Iaca, io nu po sufari. Puneti casula-n cap”, — ni zasé. Da noi n-o punem, sa hi crepat di zer.
Apoi, di! Daca iera zumatati crai! Iel numa din gura li spune la oamini ca asta a vazut s-asta, da din carti nu.
Multa lume s-a pietresi si n-a mai hi ca iel. Atata stiu si spui, ca stiu ca n-ai sa ma chiemi nicaiuri.”
Asa a fost poetul Vasile Alecsandri. Dar poezia sa? O mai putem, oare, gusta cu aceleasi delicii si cu aceeasi admiratie cu care contemporanii sai o degustau? Mai e oare cu putinta sa retraim starea de spirit a unui Balcescu in colocviile lui cu poetul, la Paris sau in paradisul palermitan; a unui Costache
Negri in preumblarile lor, fie prin Italia Buchetierei de la
Florenta, fie in “idileria” (si termenul e de atunci) de la Blanzi sau Manjina, inainte ca Elena Negri sa-si fi luat locul printre

constelatiile lirismului nostru; a unui George si Alexandru
Hurmuzachi, la Cernauca pribegilor, stransi aici, ca-ntr-un pamant al fagaduintei, dupa revolutia din 1848, sau in
Cernautii anului 1868, cand poetul, in drum spre Paris, imbatranit, cum apare gazdelor, e primit cu afectuoasa veneratie si cinstit drept cea mai inalta glorie a poeziei romanesti? Cu aceeasi stare de spirit, desigur, nu. Si nici nu se cade, deoarece receptivitatea literara e legata de atatea ponderabile si imponderabile, e un act prin excelenta individual, autonom, unic. Insa poezia care a trait o clipa cel putin, aceea nu moare niciodata. Este ceea ce Caragiale a exprimat cu stralucire in imaginea antitetica a efemeridei si a piramidei, una traind fie si o clipa, dar bucurandu-se de lumina soarelui si reflectandu-l in giuvaierele helitrelor ei, ceastalalta masiva, grandioasa, insa impietrita de veacuri in nefiinta ei. Ca si graul din vremea faraonilor, descoperit in subteranele pira midelor, ce nu si-a pierdut insa virtutile germinative, asa este si poezia de adevarat, si o astfel de poezie este poezia lui
Vasile Alecsandri. Ca a fost contemporan cu atatea eveni mente istorice, ca a fost chiar unul din principalii fauritori al multor dintr-insele si ca dupa aceea le-a slavit in versuri, de buna seama n-ar fi ajuns. Dovada alti atatia contemporani si stihuitori pe care istoria literara ii adaposteste cel mult in necropola comuna a bunelor intentii. Ca a umblat coclaurii, ca s-a pierdut prin Muntii Neamtului, c-a poposit la focurile de noapte ale ciobanilor, ca i-a ascultat cantandu-si doinele sau psalmodiindu-si baladele, pe care le-a transmis posteritatii, nici aceasta n-ar fi fost de ajuns; dar ca in tot ce a scris n-a pierdut din minte indemnurile acestei intineritoare fantani castaliene care este poezia populara si ca, mai ales, ne-a trans mis-o curatata de scoriile firesti ale pamantului in care s-a plamadit, infrumusetata si innobilata — iata meritul cel mare al lui Alecsandri in unul din sectoarele poeziei lui.

Poezia de iubire a lui Vasile Alecsandri e poezia scurtului sau roman de dragoste pentru Elena Negri, si daca in totali tatea ei aceasta poezie nu are darul nici sa cutremure, nici sa retina, lucrul se datoreste in primul rand expresiei literare, atat de debitoare facturii facile a cantecului de lume, si in al doilea rand destinului istoric care a oranduit pe Eminescu dupa Alecsandri. Din acest punct de vedere, si cu toata ireverenta imaginii, poate ca avea dreptate Constantin Mille cand, in 1886, in plina campanie anti-Alecsandri, opunea
“decoctului literar” al poeziei lui Alecsandri poezia de esente tari a lui Eminescu. Idolatrii si iconoclastii n-au simtul masurii, uneori nici calmul justei perceptii, si 1886 era anul iconoclas tilor. Caci nu e vorba sa ne gandim a pretinde poetilor sa simta deopotriva si cu atat mai putin sa afle tiparele cele mai sugestive ale expresiei. Sunt iubiri care ard si filtruri care ucid, dar pentru ca ele sa se ridice pana la mitul helenic al poetei Sapho sau pana la drama cuplului wagnerian al lui
Tristan si Isoldei se cer suflete predestinate, insemnate din leagan inca cu mirul funerar, si de buna seama nu acesta era datul lui Alecsandri. Eminescu, de buna seama, era din plasma acelora. A treia din poeziile cu care Eminescu patrunde la
Convorbiri literare si care avea sa-i aduca nu numai inrolarea in noua directie, dar si oranduirea lui, cu toate menajamentele de rigoare, evident, dupa Alecsandri, este Mortua est, si ea urca pana la anii adolescentei: in 1866, cum insusi o dateaza, cand poetul a avut durerea sa piarda pe aceea careia istoriogra ful Bogdan-Duica i-a spus cu sigura intuitie “iubita de la
Ipotesti”. Ce a insemnat pentru Eminescu aceasta pierdere se vedea nu numai din patosul acestei prime elegii, dar si din intensitatea cu care durerea aceasta nevindecata staruie in tot restul vietii si arunca o umbra de doliu, o crispatie dureros de dulce si peste cele mai fericite din clipele marii lui pasiuni pentru Veronica Micle. Cu totul altul e temperamentul lui

Alecsandri si de un timbru total diferit iubirea lui pentru
Elena Negri. Desigur, cand, dupa trecere de ani, va dedica fantasmei iubite cunoscuta elegie Steluta, Alecsandri afla tonul cel mai potrivit, la modul sau temperamental, ca sa exprime calmul pe care amintirea trecutelor fericiri il poate asterne peste o durere. Balsamul acesta elegiac, generatiile trecute l-au cunoscut gratie in mare masura si melodiei oftate, si la el apeleaza eroul uneia din primele schite ale lui Mihail Sado veanu, intitulata Regretul, in momentele lui de deprimare.
Dar daca versurile acestea de iubire sunt oarecum tangentiale si aluneca asemeni unui arcus, ce trece prea usor peste coardele inimii, exista in schimb in scrisul lui Alecsandri un document cu osebire revelator si care nu numai suplineste toate deficientele, dar si raspunde tuturor indoielilor pe care unii si altii le-ar putea avea despre adancimea si autenticitatea aces tei iubiri. E vorba de jurnalul, inedit pana acum zece ani, in care Alecsandri a notat peripetiile acestui fulgerator roman de dragoste, desfasurat dincolo de granite, pe distanta a opt luni de zile, intre 5 septembrie 1846, cand cei doi amanti se intalnesc la Triest, si 4 mai 1847, cand Elena Negri expira, in drum spre tara, in fata Cornului de Aur. Si exaltarea revederii din Triest, si extazul episodului venetian, si drumul de la Salzburg la Paris, in plina iarna, si coborarea de-a lungul Frantei, prin ostilitati climatice, amintind de un drum identic al unui alt cuplu celebru: George Sand si Frédéric
Chopin si deceptiile peisajului italian, si popasul de la Palermo, inundat de ploaie, in loc de soare — toate acestea se citesc cu infiorata emotie si alcatuiesc cea mai adecvata cutie de rezo nanta a poeziei de iubire a lui Vasile Alecsandri.
Un loc aparte in poezia lui Alecsandri si de o originalitate cu totul marcata il ocupa Pastelurile. Poezia naturii, in primul rand poezia descriptiva, e una din cele mai bogate in literatura noastra, indiferent de tiparele in proza sau metrice in care a

fost turnata. Peisajul vesperal din Sburatorul lui Heliade
Radulescu, cel nocturn, marin, estival sau eolic la Cosbuc, peisajele selenare la Eminescu, peisajul primaveril al lui Mace donski, savanta compozitie murala a Baraganului la Odobes cu, cu corespondentele pictate mestesugit la Hogas si Emanoil
Bucuta si, mai presus de toate, vasta paleta descriptiva a lui
Mihail Sadoveanu, acest cel mai mare, fara indoiala, dintre rapsozii peisajului national, iata o gama dintre cele mai variate pe care s-au exercitat atatia dintre virtuosii verbului romanesc.
Pastelurile lui Alecsandri reprezinta o oaza dintre cele mai odihnitoare, una din insulele cele mai izolate si mai ferite de furtuni din arhipelagul acesta atat de variat al poeziei noa stre descriptive. Pastelurile sunt Georgicele noastre, ajustate la meridianul nostru moldav, si spunand aceasta ne gandim mai putin la latura didactica a poemului virgilian si mai mult la mireasma cruda a pamantului reavan, pe care o simti si la poetul mantovan, si la confratele sau din lunca Mircestilor. E drept ca inainte de Eminescu si Sadoveanu generatia noastra s-a initiat in frumusetile peisajului romanesc si-n farmecele vietii rustice prin Pastelurile lui Alecsandri si ca pentru aceasta poetul detine un titlu la recunostinta noastra, dar si mai drept este sa proclamam cat de proaspete au ramas aceste tablouri si dupa atata trecere de vreme si cat de mult exprima ele partea cea mai intima, deci cea mai profund lirica, a poetului nostru. Poetul liric, s-a spus, e cel ce se confeseaza la toate raspantiile universului si istoriei, si Vasile Alecsandri a fost un astfel de poet liric. Insa dintre modurile sale de confesiu ne, cel din Pasteluri ni se pare cel mai conform cu natura intima a sufletului sau, discret, armonios, clasic. Asa se face ca si astazi o recitire a Pastelurilor reinvie in egala masura si incantarile poetului, si vechile noastre incantari fata cu revelatia ineditelor aspecte ale naturii si ale poeziei. Deschizi paginile, si din pragul patriarhalului salon din Mircesti iti surad cadrele

din perete, cu subiectele lor, transmise, precum lui Pohod na
Sibir, atatora dintre poeme, si mai ales iti surade, cu privirea pierduta in arabescurile fanteziei, poetul, nepasator la intem periile de afara si capabil, ca si-n poemul lui Baudelaire, contemporan oarecum, sa se refugieze in peisajele cele mai primavaratice. Solemnitatea iernii lui Alecsandri si caderile acelea incontinue de zapada, pana ce giulgiul imaculat imbraca toata firea, din care un mester cineast ar putea realiza unul din cele mai captivante desene animate, nu si-a pierdut nimic din calitatile ei originare de vie natura moarta. Iar clinchetul de zurgalai al saniei, ce insufleteste cu zborul ei de sageata vastul ocean de ninsoare, rasuna si astazi la fel de cristalin ca pe vremuri. Imi amintesc de un astfel de clinchet de zurgalai mai tarziu, intr-o elegie sentimentala a lui Balmont, si cata sa marturisesc ca timbrul lui n-a eclipsat pe al poetului nostru.
Astfel de notatii de contrast si de animare a peisajului sunt frecvente in Pastelurile lui Alecsandri, si ele sunt atat de sugestive si de fericit intuite, incat impresia de maniera pe care ar putea-o lasa se sterge. Ce poate fi mai firesc, mai intremator, mai tonifiant si mai uman decat o fereastra lumi nata rasarita din bezna noptii calatorului “ratacit in viscolire”?
O plimbare cu sania in plina zi insorita, pe un “ger cu stele”, alaturi de aleasa inimii, printre cristalele scanteietoare si-n agitatia veveritei neastamparate, trecand dintr-o creanga intr alta a stejarului, o incoroneaza gestul iubitei, care scutura o gingasa mladita cu fulgi racoritori. Alteori, ca-n Sfarsitul iernii, tabloul se rezolva in explozii de imn (“O, Doamne! iat un flutur ce prin vazduh se pierde”), insa poetul nu staruie, si notatia de rar miniaturist a gandacelului ce urca, aplecandu-se sub greutatea lui, firavul fir de iarba, se impune ca cea mai naturala dintre viniete. S-ar putea oare sa revina in primavara aceasta din calatoria lor de peste mari si tari oaspetii primaverii si sa nu reeditam, cu compasul as zice, imaginea cocostarcului

ce se arata abia ca un punct negru, in fund, pe cer albastru, in zarea departata? Ce poate fi mai actual, de o mai preg nanta prezenta si mai tulburator totodata, in veacul nostru, familiarizat cu peisajele intercontinentale si-n epoca avioane lor de lunga escala, ca aceasta revenire a cocoarelor care au hibernat prin Ceylon, pe la Nil, pe la lacul Ciad si chiar prin
Casmirul atat de disputat in ultimii ani in adunarile generale ale O.N.U.-lui? Muncile campului — aratul, semanatul, secerisul, cositul — Alecsandri le-a sapat in mici scene de un relief atenuat, a caror lectura fata-n fata cu scene identice de pe scutul lui Achile, in poemul homeric, suscita un sentiment de duiosie, la care concura fie o inscriptie ca aceea a versului programatic (Sfanta munca de la tara, isvor sacru de ro dire!), fie ca-n tabloul cositului, un detaliu viu, nevinovat in aparenta — cercelul pe care un flacau il descopera incalcit in iarba si care aminteste de romanitele culcate din pastelul helenic al lui Duiliu Zamfirescu si poate sugera, prin contrast hiper bolic, chiar scene din Paradisul pierdut al lui Milton sau

Cantecul Evei al poetului belgian Charles V. Lerberghe. Con certul in lunca, anticipand un anume episod din Calinul lui
Eminescu, si Lunca din Mircesti imbina miniatura cu imnul, trasatura frecventa la Alecsandri. In astfel de cazuri, versul poetului capata o puternica mladiere senzuala: “Lunca, lunca, draga lunca, / Mandra-n soare, dulce-n umbra, tainica la foc de stele.” Pastelul chinez si Mandarinul, pictate cu acea rara arta a icoanelor pe sticla, egaleaza fara indoiala iscusinta smalturilor si cameelor inaintasului sau, romanticul francez
Th éophile Gautier. Si pentru ca Alecsandri a sorbit la chiar izvoarele folclorului, caruia i-a imprimat cea mai inalta expresie artistica, s-ar fi putut oare sa nu irumpa el, cu spontaneitate, si-ntr-unul din Pasteluri? Ceea ce se si intampla in pastelul
La gura sobei: Cu ochii atintiti in palpairea flacarilor de alun si-n rodiile jarului incandescent, poetul isi trece prin minte

toata fauna si toata flora basmelor noastre, pentru ca-n incheiere sa le sacrifice pe toate, cu un gest de purificatoare discretie, vechii sale iubiri:
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce ma-ncanta?
E Ileana Cosanzeana! in cosita floarea-i canta.
Pan-in ziua stau pe ganduri si la ea privesc uimit,
Ca-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit.
Acestea sunt, intr-o incompleta si imperfecta enumeratie,
Pastelurile lui Alecsandri, si hotarat lucru, ele sunt nu numai o pururi inviorata lectura, dar si una din cele mai categorice izbanzi ale poetului. Pastelurile au constituit pentru Alecsan dri, odata cu satisfactiile sufletesti ce i-au conferit, si o scoala de simplitate si masura in viitoarea sa opera poetica. Ceea ce se vede cu osebire, chiar daca aparentele contrazic, in ciclul sau de legende si de poeme inchinate razboiului. Caci ceea ce distinge aceste constructii de o arhitectura armonioasa, in care, la rastimpuri, se mai abat unele brize ale ritorismului hugolian, este indeosebi simplicitatea proprie varstei eroice, gravitatea patriarhala, demnitatea personajelor, puritatea actiunilor, totul cumpanit cu grija si turnat in stihuri la doua din aceste legende: Dan, capitan de plai si Dumbrava rosie, indeajuns de cunoscute pentru a nu mai starui in vreo analiza mai amanuntita, dar despre care se poate spune ca prin ele
Alecsandri a pus temelia poemei noastre eroice. Trec peste atatea fragmente de antologie, in care Alecsandri evoca timpii legendari, peste portretele eroilor, peste pasaje descriptive sau peste dinamismul luptelor, peste o creatiune feminina ca aceea a fecioarei razboinice Fulga, fata lui Ursan, si retin, mai mult ca o punte de trecere catre concluziile noastre, grandio sul final din Dan, capitan de plai, dialogul dintre Ghirai si batranul Dan, scena de mare noblete, ce prefigureaza cu stralucire cunoscuta scena dintre Mircea si sultanul Baiazid

in cea de-a III-a Scrisoare a lui Eminescu. Pe o scara mai redusa, dar in spiritul aceleiasi simplicitati eroice, sunt prezen tate si faptele de arme ale luptatorilor din razboiul indepen dentei. Caci nu fara de talc — si lucrul s-a remarcat din timp
— si-a intitulat Alecsandri povestea sergentului cu rang de dorobant, ce se intoarce ranit din razboi si incarcat de decoratii,
Legenda sergentului. Si acesta, si grupul celor 10 dorobanti din Vaslui, in frunte cu Penes Curcanul, al caror eroism se desfasoara cu atata ingenuitate, sunt pentru Alecsandri eroi de aceeasi rasa si de aceeasi calitate cu marii eroi ai legende lor. Redactandu-si raportul academic din 1881 pentru decer narea marelui Premiu Nasturel lui Alecsandri, pe temeiul unor presupuse marturii culese din felurite straturi cititoare ale societatii, Odobescu imagina opinia unui comandant de uni tate care, dupa ce citise balada lui Penes Curcanul, s-ar fi exprimat cam asa: “Cine va fi acela? ca din regimentul meu nu era; dar fie, ca si dansul a fost roman verde”, si modul acesta de a anonimiza eroul mi se pare de o adanca gratie psihologica. Sa nu ne despartim insa de sectorul acesta al poeziei de razboi a lui Alecsandri inainte de a sublinia si latura ei satirica, pamfletara, biciuitoare. Autorul atator come dii sociale si al atator canticele comice nu putea trece cu vederea si reversul ignobil al frumoasei medalii. De aceea, cu aceeasi pana cu care a glorificat eroismul, a tinut sa si stigma tizeze: fie injustitia ce se facea generalului Florescu, unul din fauritorii armatei dezrobitoare, tinut departe de campul de lupta, victima a complicatiilor politice, regizate de “...hidoasa pocitura / Care-a sadit in tara invidie si ura“, si fiecare isi aminteste ca expresia aceasta atat de virulenta n-a displacut lui Eminescu, care a incrustat-o la loc de cinste, in diatriba antiliberala a Scrisorii a III-a, fie spectacolul degradant al
“eroilor de la Plevna” cersind in zdrente pe strazile Babilonului, in nepasarea jubilianta a politicienilor:

Ei bine, oameni vitregi cu inimile sterpe,
Legati de carma tarii cu-ncolaciri de serpe,
Voi, care-ati stat departe de foc si de dureri,
Cum ati rentors copiii la sanul bietei tari? si fiecare isi aminteste din nou de articolele ziaristului Emi nescu, care la vremea aceea urmarea cu o violenta nu mai prejos de aceea a seniorului sau haita prevaricatorilor, ingrasati de suferintele obstesti, de teapa lui Mihalescu-Varszawski si compania.
Se va fi observat, de buna seama, ca nu o data in aceste pagini am insotit numele lui Alecsandri de acela al lui Emi nescu. Desigur, nu intamplator. Caci cuplul acesta a dominat destinele poeziei noastre la sfarsitul veacului trecut si el a fost invocat nu o data in razboiul dintre ghelfii si ghibelinii istoriei noastre literare. Cate ceva despre razboiul acesta si despre raporturile dintre Alecsandri si Eminescu am amintit catre inceputul acestei expuneri. Nu se stie insa indeajuns si nu s-a insistat inca atat cat se cuvine asupra unui text pos tum al poeziei lui Alecsandri, care arunca cea mai curata lumina asupra acestui zeu de prim ordin al Olimpului nostru literar. E vorba de poezia Unor critici, scrisa dupa 1886, pe vremea cand — obositi de faima nedescendenta a acestui rap sod national — profesori universitari, ziaristi si literati ai celei mai tinere generatii se desfatau rupand cate-o sageata, doua, inveninate, in platosa poetului albit in slujba patriei.
Erau printre acestia si Zoili, ce puteau fi dispretuiti, dar erau si tinere nadejdi ale literaturii de maine, precum Vlahuta si
Delavrancea, si acestora Alecsandri nu le putea ramane da tor. Ce-l indurera mai ales era ca tinerii hopliti ridicau pe scuturile lor tanara glorie a muribundului Eminescu, in convin gerea ca in felul acesta Ierihonul ar putea fi mai usor daramat.
S-au ridicat atunci numeroase voci in apararea celui atacat, insa cea mai stralucita aparare, admirabil contraatac in acelasi

timp, dupa regula celei mai consumate arte strategice, a fost aceea a poetului insusi, insasi aceasta poezie postuma Unor critici, cu atat mai zdrobitoare in generozitatea ei, cu cat a fost testata viitorului. Rareori un poet contestat de contempo rani s-a rostit despre sine cu mai multa modestie, iar despre gloria ce i se opunea — cu mai multa si afectuoasa genero zitate.
Cat despre valoarea literara a acestui splendid text, citi torul va retine, sunt incredintat, nu numai admirabila tinuta a versului, dar si toate acele fericite ironii si imagini ce vadesc un Alecsandri imbatranit si bolnav desigur, insa mai viguros si mai stapan ca oricand pe arta sa poetica, cum o atesta un poem exceptional ca Tara, despre care am vorbit, cu alt prilej, sau ca Unor critici:
Voi, ce catati defecte in scrierile mele
Si intonati fanfare cand constatati in ele
Greseli, imagini slabe, cuvinte ce va par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi, care va dati truda de-a sterge de pe lume
Tot lucrul de-o viata intreaga si-al meu nume,
De ce atata ravna si-atatea opintiri
Ca sa aflati in mine a voastre insusiri?
Poetul care canta natura-n inflorire,
Simtirea omeneasca, a patriei marire,
Chiar slab sa-i fie glasul, e demn de-a fi hulit,
Cand altul vine-n urma cu glas mai nimerit?
Si oare se cuvine si oare-i cu dreptate
De-a se schimba in crime a sale mici pacate?
O! critici buni de fasa, poeti in sapte luni,
Vulturul nu se misca de-un tipat de lastuni.
Oricare pasarica isi are ciripirea,
Ce-n treacat pe-asta lume incanta auzirea
Naltand un imn la ceruri prin alte imnuri mii

S-adaogand o nota l-a lumii armonii.
Am scris eu multe versuri, si poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nimeni cu drag sa le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufas ca sa pasesc
In fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.
E unul care canta mai dulce decat mine?
Cu-atat mai bine tarii, si lui cu-atat mai bine!
Apuce inainte s-ajunga cat de sus,
La rasaritu-i falnic se-nchin-al meu apus.
Iar voi, care asupra-mi sageti tocite trageti,
Cantati daca se poate, fiti buni si nu mai rageti!
In lumina acestui magnific testament literar putem si incheia.
Caci ce s-ar mai putea adauga acestui portret in marime natu rala pe care Vasile Alecsandri insusi si l-a zugravit cu o maiestrie inegalabila?