p2u24ue
I. L. Caragiale (1852—1912) este dupa Delavrancea scriitorul cel mai zolist, desi lucrul n-a fost luat in seama, toti fiind izbiti de aspectul umoristic al operei. Naturalismul lui Caragiale e radical, cu preferinta pentru patologie si sociologie, cu preocuparea de explicatie si metode exacte. O faclie de Pasti, nuvela pretins psihologica, e mai mult fiziologica, etnologica, dintr-un camp de relatii depasind cu mult constiinta. Cum e cu putinta ca slabul Leiba sa faca teribila fapta a arderii mainii lui Gheorghe? Explicatia de ordin psihologic e frica, stiindu-se ca spaima are adesea efectele curajului. Dar isprava lui Zibal e asa de teribila, incat e nevoie de o frica deliranta, imaginativa, care se si lamureste prin aceea ca Zibal este evreu. Dar evreii normali au frica defensiva, lamentoasa, Zibal e sinistru. Aflam atunci ca eroul sufera de teroarea cronica de origine traumatica, adaugata la spaima atavica, si pe deasupra de paludism, care da elementul delirant.
Motivul fricei il reia Cagariale in monologul 1 aprilie, si acolo cu o explicatie de ordin patologic. Comicul aparent al bucatii acopera o problema serioasa de psihopatie. In alte nuvele, Caragiale a studiat procesul incordarii si nebunia de origine paroxistica. D. Stavrache din
In vreme de razboi, dupa o lunga perioada de indoiala asupra putintii reintoarcerii fratelui sau, caruia i-a luat averea, innebuneste cand aces ta apare. Compozitia atat de inveselitoare pentru multi Doua loturi e de fapt o serioasa drama. D. Lefter Popescu, umil impiegat strivit de mediocritatea existentei, a castigat loturile cele mari la doua loterii.
Insa a ratacit biletele. Cercetarile pentru descoperirea loturilor, fagaduielile si umilintele d-lui Lefter sunt etape savante ale disperarii.
Surescitarea atinge faza maniei teatrale cand eroul afla ca vesta in care se banuia a fi biletele fusese schimbata la o chivuta pe farfurii.
Platitudinea obisnuita a lui Lefter, exasperata, da un patos burlesc.
Dupa atata zbucium, Lefter sufera alt soc: gaseste biletele. Acum devine euforic, si intr-o petitie tantosa isi da demisia din slujba. Il astepta o lovitura si mai grozava. Biletele castigase dar... viceversa.
Aruncat pe rand de la supliciul disperarii la cel al sperantei si inapoi, sufletul mediocru al lui Lefter nu mai poate suporta socul si cade intr-o incoerenta violenta si dementiala, plina (efect tragicomic) de toate locurile comune ale indignarii burgheze. Tema asteptarii anxioase, innoita prin amanuntul sinuciderii, se regaseste in Inspectiune. Anghe lache, casier impecabil, se omoara in preajma unei inspectii din frica absurda de a nu fi gasit cu lipsuri pe care nu le are. El e holtei, traind cu sora si cu mama lui, un scindat prin urmare cu teama raspunderilor sociale. In Pacat, studiul ereditatii e dus pana la o impresie neplacuta de monstruozitate umana. Mitu, copilul cu porniri incestuoase al unui preot, Ileana, fata cu instincte sangvinare a aceluiasi, sora vitrega a lui Mitu, strident caz patologic cu forme isterice, acestea sunt cazuri de clinica. In Napasta, bolnavul declarat e Ion ocnasul, nebun mistic.
Insa nici Anca, femeia in stare de zece ani de ura nestinsa, nu pare o fiinta normala. E probabil ca interesul naturalistic pentru cauzele obscure a impins pe Caragiale spre zona misteriosului. Tardiv pune chestiunea telepatiei. Canuta “om sucit” e un caz de orientare provi dentiala. Caragiale se si temea de piaza-rea, de ghinion. Miraculosul formeaza samburele din La Hanul lui Manjoala, nuvela remarcabila prin clarobscurul misterios. La conac repeta tema, cu deosebire ca acum diabolicul nu se mai arata sub forma ispitei erotice ci sub aceea a jocului de noroc.
Dupa Anton Pann si N. Filimon, Caragiale este un mare promotor al balcanismului, adica al unui spirit la punctul longitudinal real ocupat pe continent. Eroul reprezentativ e Mitica, exponent al specificului

muntean si, mai exact, bucurestean. Mitica e un cetatean volubil, avand in cel mai inalt grad pe suflet interesele tarii, pe care le vede totdeauna in negru (“Stam rau, foarte rau, domnule!”), avand solutii pentru toate problemele la ordinea zilei. El are furia peroratiei in public si cu greu poate fi smuls din inclestarea discutiei. Spiritul critic miticist este excesiv: nimic nu-i bun, totu-i “moft”. Iritat in asteptarea usurarii nevesti-si, Nae reduce civilizatia romana la zero. Mitica nu sufera rezerva, acosteaza familiar pe omul din strada (aspect meri dional) si-i pretinde sa ia numaidecat o atitudine. Eroul caragialian e la antipodul romantismului. Solitarii, apasati de mutenie melancolica, ai prozatorilor de mai tarziu (Bratescu-Voinesti, Sadoveanu), traiesc la munte si in provincie. Mitica traieste in Bucuresti, oras de invalma seala unde meditatia gotica nu infloreste. Mitica e barfitor, lichea, intrigant, mai mult din limbutie, si mistificator generos si zapacit, acceptand sa faca servicii fara a avea taria sa le duca la bun sfarsit, ceea ce il autorizeaza sa ceara si el servicii oricui (“Sa nu zici ca nu poti! Stiu ca poti! trebuie sa poti!”). El e comod, cu oroare de suferinta si e mai ales un om manierat. Impresia ca eroii lui Caragiale sunt vulgari e falsa si vine mai ales de acolo ca, voind sa para distinsi, ei nu si-au educat inca limbajul si gesticulatia. Largind sfera balca nismului, Caragiale incearca o nuvela de limbaj si atmosfera. Pastrama trufanda e o prelucrare a unei bucati nastratinesti (o cita si Poggio
Bracciolini in Liber facetiarum), Kir Ianulea, o versiune larga dupa
Belfagor al lui Machiavel, Abu-Hasan, un basm din Halima. Toata savoarea din Pastrama trufanda, povestea lui Iusuf care a mancat pastrama de ovrei, sta in dulcea duhoare de bacalie pe care o emana anecdota. Creatia in Kir Ianulea sta in ideea de a transporta pe Belfagor la Bucuresti in mediu negustoresc in epoca Mavrogheni. Vocabularul epocii fanariote este adus nu numai in scopul coloarei, ci pentru a denota nuante sufletesti locale, naratiunea invartindu-se in jurul istericalelor. Dracii sunt “afurisiti”, “zevzeci”, “procleti”, “mucaliti”, fac
“lafuri” si “giumbusuri”. Aghiuta se preface in negustor “chiabur”, nici
“matuf”, nici prea “tangau”, isi face case “deretecate”, cu “dichis”. El e “levent si galantom, patruns de filotimie si de hristoitie”. Fiind cuprins de patima “fuduliei”, ia de nevasta pe Acrivita, fata lui Hagi
Canuta, om de seama dar cam “ififliu”. Acrivita are “ifose”, e “zuliara“, da barbatului “cu tifla”, pe frate il face “haple”, pe sot “budala” si
“capsoman”. Ianulea, fiind negustor, incheie “daraveri”, aduce marfuri de la “tacsid” si din pricina cheltuielilor nebune e “scos la selemet” ca
“mufluzii”. Acrivita, “apilpisita”, joaca “otusbir”, “ghiordum”, e “agiamie” la joc, casa ii e plina de musafiri carora le da “zumaricale”, vutci.
Gratiile ei verbale sunt fanariote: “Cum poftesti dumneata, fos-mu, parighoria tu kosmu!” Negoita merge la Craiova “haidea-haidea”, e dus la domnie la Bucuresti “techer-mecher” in fata domnitei cu
“pandalii” care nu-l poate “honipsi”.
Opera lui Caragiale e subestimata de catre unii sub motiv ca ea zugraveste moravurile si ca acestea sunt efemere. N-ar mai exista bunaoara deputati agramati si comisari escroci. Cu toate acestea exista tipuri sociologice, precum exista categorii idividuale, si piesa de moravuri nu sta mai prejos decat piesa de caracter. In virtutea inegalitatii eterne intre indivizi vor fi totdeauna parveniti care sa foloseasca paiatereste formele in care au intrat de curand. Din observatiile de moravuri vin mai ales bufoneria, farsa grasa, iar studiul atitudinilor sociale vesnice s-a concentrat in cateva formule fara gres, constituind un comic aproape pur. Un procedeu este vararea limbajului fara retentie al indignatului in uniforma rigida a telegramei sau notei oficiale: “Directoru prefecturi locale Raul Grigorascu insultat grav de dumnezeu mami si palme cafinè central. Amenintat moarte. Viata onorul nesigure. Rugam anchetat urgent faptu.” O metoda adiacenta este stenografierea dialogului de judecatorie (metoda Courteline dupa
H. Monnier si Les Tribunaux Comiques de Jules Moinaux):
“Leanca: Eu, dom’ judecator, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, si clondirul cu trei chile mastica prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la dom’ Marinescu Bragadiru din Piata, inca chiar dom’ Tomita zicea sa-l iau in birje...
Jud.: Pe cine sa iei in birje?

Leanca: Clondirul... ca zicea...
Jud.: Cine zicea?
Leanca: Dom’ Toma... se sparge...
Jud.: Cine se sparge?
Leanca: Clondirul, dom’ judecator!”
Leanca este femeia de cartier, comica prin petulanta si intempe ranta plebee, pariziana “commère”, “tata” romana. Caragiale gaseste eufonii pline de delicii (diversificate uneori prin dialectalism) in impiedicarea la limba a betivilor:
“ Es’ du’ce ’ne Iancule! — San’ tu’ta, Co’tica! — Tu’ta du’ce, ’ne
Iancule!...”
Structura tipologica exista in opera lui Caragiale ca un schelet sustinator, fara sa fie esentiala. Caracterele sunt minimale. Jupan
Dumitrache e un mahalagiu fioros de moral, tinand la onoarea lui de familist, propriu-zis credul, mai mult brutal decat vigilent si deci inevitabil “cocu”. Nae Ipingescu, epistatul, e un devotat redus la minte, intunecat de o onesta stupiditate. Trahanache e o varianta bonoma a lui Dumitrache. Farfuridi, Branzovenescu, Cetateanul turmentat sunt mai mult niste intrari grase in scena, Catavencu e zgomotos, schela laitor, escroc, galant, sentimental, patriot, adica un Mitica, Pristanda un Polonius pentru aceasta lume bombastica, functionand ca un ecou docil. Femeile sunt fara interes, mai degraba vulgare. Indeobste comicul rezulta din combinarea mijloacelor si ramane in sfera inde monstrabilului, constituind “caragialismul”. Teatrul lui Caragiale e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului, care le anticipeaza, efectul delirant al melodiei in opera italiana. Tot ce se poate taia din
Caragiale se stie dinainte pe dinafara:
“Stiti! Cum sa nu stiti, coane Fanica, sa traiti! tocma dumneavoastra sa nu stiti!”
*
“Ai putintica rabdare...”
*
“Branzovenescu, mi-e frica de tradare...”
“Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici, pe colo, si anume in punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi...”
*
“In sanatatea coanii Joitichii! ca e... dama buna!”