r1n18nu
Ioan Slavici (1848—1925) omul era un sucit, ca sa nu zicem altfel, dar opera este remarcabila. Cu perceptia justa numai cand se aplica la viata taraneasca, el nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare.
Oamenii sai sunt darzi, lacomi, intreprinzatori, intriganti, cu parti bune si parti rele, ca orice lume comuna. Limba, de obicei impiedicata in pagina de idei, e un instrument de observatie excelent in mediul taranesc. Cu toate ca scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic, e severa, fara excese artistice. Popa Tanda e un fel de Robinson
Crusoe, cu o intentie de economie politica absorbita in fictiune.
Parintele Trandafir, picat intr-un sat de lenesi, dupa ce incearca zadarnic sa-i indrepte prin predici, isi vede de treburile lui si izbuteste prin bunul exemplu mai mult decat prin ocara. Intrupare a spiritului de colonizare, Popa Tanda e o figura de neuitat. In Budulea taichii se trateaza misterul psihologic al unor fiinte cu infatisare neinsemnata in copilarie si un caz de ambitie in clasa de jos. Pe Hutu, care tinea cimpoaiele tatalui sau, invatatorul il indeamna sa mearga la scoala si copilul prinde asa gust, incat fiecare treapta ii da ambitia sa mearga si mai sus si ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu o consideratie de ordin etic. Mai putin compusa si de aceea trecuta cu vederea, Moara cu noroc e o nuvela solida, cu subiect de roman. Marile crescatorii de porci in pusta aradana si moravurile salbatece ale porca rilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii si cete de bizoni. Eroii principali sunt samadaul Lica, comisar privat de porci, un hot si un ucigas, acoperit de cei interesati, si carciumarul

Ghita, care crede ca poate juca dublu in interes propriu intre autori tatile de stat si cele hotesti. Alte nuvele alcatuiesc un tablou etnografic al satului, observat in clipele rituale, logodna, praznic, claca, cea mai buna compozitie de acest fel fiind Gura satului, in care scena meti culoasa a petirii, cu intarzieri calculate si ocoliri sirete, constituie un document eminent de arhiva etnografica si o mare pagina literara.
Mara a trecut neobservat, ba multi au socotit romanul neizbutit.
In realitate e aproape o capodopera. El nareaza tribulatiile senti mentale ale Persidei, fata Marei, casatorita cu un neamt Natl, spre supararea parintilor din ambele tabere. Drama este etnica. Oamenii sunt tacuti, greu de urnit, incapatanati in prejudecatile si obiceiurile lor, mai dezghetati in gandirea colectiva decat in cea individuala.
Arhaitatea miscarilor mai este ingreuiata de factorul rasial, caci de o parte stau nemtii iar de alta romanii, blanzi in raporturile personale, ironici intr-ascuns si neclintiti in egoismul de natie. Mara admite greseala Persidei, dar se indigneaza la ideea casatoriei cu Natl: “
Lasa, draga mamii, ca toate au sa iasa bine. Are fiecare norocul lui.
Au patit-o altele si mai rau decat tine si tot au ajuns femei cu casa buna.” Pe de alta parte, Hubar, tatal mirelui, chiar dupa impacare nu poate suferi gandul ca copilul ar putea ramane al ortodocsilor. Dintre toate personagiile, zugravite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea infatiseaza tipul comun al femeii de peste munti si in genere al vaduvei, intreprinzatoare si aprige. E lacoma, avara, mandra de copii, de o conceptie a vietii aproape cinica. Slavici a intuit bine si rotatia caracterului intr-o familie, fenomen mai evident intr-o societate rudimentara, unde individul se diferentiaza putin. Cu toate ca s-ar parea ca stau fata in fata tinerii cu noua mentalitate si batrani intepeniti in prejudecati, nu e vorba de fapt decat de o scurta criza de transmitere a deprinderilor ereditare. Vitiile parintilor rasar reimprospatate la copii. Natl e posac, lenes, chinuit de cazuri de constiinta, brutal si delicat ca si tatal sau, iar Persida, asezata in fruntea unei carciume, devine prin instinct avara, autoritara si plina de orgoliu familial.
Cata vreme Slavici se margineste a observa lumea lui taraneasca, rezultatul e cel putin onorabil. Cand se amesteca in viata oraseneasca de dincoace, fata de care manifesta o ura iesita din neintelegere, productia e lamentabila. Cel din urma Armas, incercare de a studia putrefactia morala a clasei boieresti din Romania, e o trista trivialitate in stil impiedicat.
Alte incercari de roman cu subiect istoric, medieval (Din batrani:
Luca, Manea), unionist (Din pacat in pacat), politic ardelenesc (Vasile
Corbeiu) sunt neglijabile.