i8t9ti
Ca arta are inraurire, asta nici nu se poate discuta. Ca arta poate avea si o inraurire rea, ca si una buna, asta iarasi nu mai are nevoie de dovada. Este insa chestia: care-i inraurirea artei?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa avem in vedere ce este un artist. Un artist este un om care, din pricina organizatiei sale nervoase, simte mai mult decat noi si are si puterea de a intrupa in forme alese si suges tive simtirea sa.
Artistul, prin urmare, ne sugereaza simtirea sa. Este intrebarea: artistul poate sugera, poate captiva pe oricine?
Poate avea inraurire asupra oricui? Desigur ca nu, caci pentru ca sa-ti sugereze simtirile sale trebuie ca tu insuti sa fii sugestibil de aceste simtiri, adica sa ai o stare su fleteasca asemanatoare cu a artistului. De aicea nu ur meaza ca trebuie sa ai o stare sufleteasca identica, caci atunci un artist n-ar avea inraurire asupra nimanui, caci nu sunt doi oameni cu o identica stare sufleteasca, pre cum nu sunt doi oameni cu o figura identica. A avea aceeasi stare sufleteasca insemneaza a avea acelasi fel general de a simti, gandi si voi.
Insa cine poate fi sugestibil de simtirile unui artist, cine, cu alte cuvinte, are o viata asemanatoare sufleteasca

cu a lui? Desigur acei care au trait si s-au dezvoltat in si prin aceleasi imprejurari sociale ca si dansul. Prin urma re, va inrauri asupra celor din clasa sa, caci numai acestia vor fi sugestibili de simtirea sa. Se intelege ca aicea nu-i vorba de apartinerea, de fapt numai, la o clasa oarecare, dar e destul ca artistul sa reprezinte interesele unei clase si sa le intrupeze1.
Am vazut asupra cui poate inrauri un artist si am ajuns la concluzia ca el inraureste asupra celor cu aceeasi simtire ca si dansul. Sa luam cateva exemple.
Eminescu place paturii culte. Chipul cum priveste el amorul, femeia, de pilda, este chipul cum o priveste aceasta patura. El, ca si patura culta, doreste o femeie molateca, frumoasa, eterica, cu care sa steie “pe prispa cea de brazde”, cu care sa se consoleze de deceptiile vietii.

Inchipuiti-va acuma un taran, destul de cult ca sa in teleaga arta, care munceste pamantul 16 ceasuri pe zi si

care nu poate tine slugi acasa. El va admira pe acel artist care va avea ca ideal o femeie voinica, harnica, munci toare, gospodina.
Alt exemplu: Zola, ale carui romane, in mare parte, sunt cantarida1 tiparita, va placea, va fermeca pe burghezi, cari din pricina trandaviei si a bogatiei, facand abuzuri sexuale, sunt storsi, dar care totusi voiesc cu orice pret sa mai jertfeasca Venerei — caci trebuie sa petreaca; si nu va fermeca, nu va avea o influenta sugestiva asupra unui muncitor care nu-i nici scurs, nici enervat, caci n-a facut nici abuzuri si nici nu duce o viata trandava si pentru care relatiile sexuale nu-s singura ocupatie, dar ceva se cundar.
Dar arta e o arma admirabila in lupta de clase, si ca atare inraurirea ei este foarte insemnata, de aceea voi mai aduce cateva pilde.
Asa, aceste romane ale lui Zola sunt, chiar fara s-o vrea el, o arma teribila impotriva burgheziei, caci, con tribuind la putrezirea si degradarea ei morala si chiar fiziologica, ii grabeste pieirea: burghezii insisi contri buie la caderea lor, lucru dealtmintrelea simplu si intoc mai ca in domeniul economic, unde tot ei isi apropie pieirea prin concentrarea bogatiilor si perfectionarea masinismului.
Alt exemplu: un artist socialist, un proletar, dand o forma sugestiva simtirilor si dorintelor proletare, va imbarbata pe tovarasii sai si va contribui la apropierea telului.
Prin urmare, arta e o arma de clasa si anume:

Arta unei clase care piere e o arma contra sa insasi, caci ii grabeste descompunerea morala.
Arta unei clase care se ridica mareste forta si incre derea acestei clase, pe de o parte, iar pe de alta, vara groaza in inima clasei care piere.
Caci nu degeaba toate caile duc la Roma1 .