t6t16tp
Cu poezii byroniene debuta si Duiliu Zamfirescu (1858—1922).
Apoi se indrepta spre un “clasicism” care e in fond acela al lui V.
Alecsandri din Rodica: o sensualitate vaporoasa si dulceaga, un horatianism prin pana lui Naum si a lui Ollanescu. In Italia poetul rasfoi mult pe Carducci, si ale sale Imnuri pagane imita in titlu celebrele
Odi barbare. Boul lui, cu toate protestele, e ruda cu solemnul bove carduccian, insa melancolic, in stil volneyan. Clasicismul lui Zamfirescu e acela rece al lui De Bosis, fara macar sangele de rodie al lui
D’Annunzio, impreuna cu care incearca acorduri amintind elegiile romane ale lui Goethe. Putinele poezii ce raman, foarte gratioase, sunt dintre acelea in care usoara preocupare de moarte ia corp, fara mitologie, in fumul alb al prafului de Baragan, pastelurile de camp in traditia Eliade si Alecsandri:
Cand dimineata se iveste
Din al vazduhurilor fund,
Tot campul parca-ntinereste,
Iar desteptata de pe prund,
Cireada satului porneste...
S-aseaza-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Pana ce-n zarea departata
Spre locul trist se pun pe drum,
Si cum se duc, — acum s-acum
Se mai zaresc inca o data
Ca ramasita unui fum.
In urma ei un roi de grauri
Ca niste valuri cenusii
S-amesteca prin balarii,
Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu ia pozitie antina turalista. El intelege sa fie un realist, sa respecte autenticul semnificativ, in fapte si in limba. Combatand flaubertianismul, el se face aparator al procesului-verbal, cu atatea decenii inaintea lui Andrè Gidè, intelegand a cita textual, spre indignarea lui Maiorescu, care e pentru refacerea “artistica”, un ordin de zi al generalului Cernat, ca fiind mai plin de dramatism prin naiva lui amanuntime. In practica scriitorul nu merge asa de departe cu reforma si ciclul Romanul Comanestenilor e curat zolist. Obiectul observat nu e individul ci familia si prin ea natiunea. Ca si in seria Les Rougon-Macquart, indivizii sunt aparentele
unor agenti din afara spiritului, morbiditatea atavica, alcoolul, mizeria, in cazul nostru mai ales surparea unei clase prin adulterarea sangelui.
Pozitivismul in roman duce in mod fatal la idealism. Cand cunosti cauzele raului, poti sa-l eviti, si a arata omenirii buna cauza finala este a o determina spre bine in marginile stiintei. In Viata la tara ne este infatisata clasa boiereasca prin cateva familii “care s-au strecurat prin negura fanariota”; in Tanase Scatiu constatam strecurarea in mijlocul ei a arendasului mojic, brutal, rau; in In razboi boierimea e slabita din cauza imperecherii cu elemente impure, frivola, dezaxata, desi inca in posesia virtutilor stramosesti. Indreptari e un roman finalist. Urmasul Comanestenilor, al boierimii din tara libera, se casatoreste cu fata unui preot ardelean, chip de a spune ca romanimea degenerata de dincoace nu se va regenera decat improspatandu-se cu sange curat transilvan. Ca scriitor propriu-zis, Duiliu Zamfirescu e onorabil, desi impins sa puna in postura dezagreabila personagiile care-i sunt antipatice. Astfel in Viata la tara Comanestenii sunt prea boieri, prea detinatori ai tuturor insusirilor umane, fata de o clasa noua simbolizata in betiva coana Profira. Taranii, care sunt imbratisati cu ochi bun, vorbesc insa totdeauna autentic. Latura cea mai originala a romanelor este intentia de a nota intimitatea dintre sufletele fine, clipele de extaz erotic. Apare pentru intaia oara pagina analitica, oricat de exterioara, obiectul scriitorului nefiind omul, ci o stare in sine, studiata monografic. Scriitorul surprinde indiferenta conversatiei intre indragostiti, atmosfera de frivolitate distinsa si delicata, contradictiile sufletesti ale femeii, tristetile nemotivate, euforia premergatoare marturisirilor. Se memoreaza mai bine Tanase Scatiu, desi, ca toate romanele lui Duiliu Zamfirescu, n-are volumul trebuitor. Scatiu e un
Dinu Paturica, inferior sufleteste, parvenit obscur ajuns mosier, deputat, in fine sotul unei fete de boier. Scatiu e caricat de autor, innegrit cu ura, totusi nu fara viata. E o imagine fugitiva si autentica, in baza careia cititorul poate construi mental un erou. Romanul contine pagini subtile ori viguroase: scenele demonstrand imbecilitatea senila a lui Dinu Murgulet, deznodamantul cu uciderea de catre tarani a lui Scatiu. In razboi intereseaza mai ales la inceput cu strangerea tuturor eroilor, cu dibuirea sentimentelor, cu sentimentalismul frivol, monden, care vine putin si de la Tolstoi, intrucat avem de-a face cu o societate de oameni bogati, cu profesii mai mult decorative, plictisiti, cultivati, manierati, inselandu-se cordial si intrand in drama cu tinuta distinsa. In Indreptari, latura cea mai nimerita este studierea acelui fel de sfiala care la ardeleanca Mia se socoteste a veni dintr-o educatie sanatoasa si necomplicata. Fara a fi un mare romancier, Duiliu
Zamfirescu merita elogii pentru fineta unor analize, pentru crearea atmosferei mondene, in fine, pentru sobrietatea stilistica si intuitiile lui in legatura cu tehnica romanului.
