Prin opera lui, Camil Petrescu fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana, prin aducerea unor noi principii estetice si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie cu ideile samanatoriste ale vremii. u7q8qt
In “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii.
Personajul principal din roman este Stefan Gheorghidiu, sublocotenent intr-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea vaii Prahovei. Disputa de la popota despre iubire provoaca o reactie violenta a eroului, care considera ca “cei care se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt” si declanseaza amintirea propriei povesti de dragoste, aducand-o in realitate, prin memorie involuntara: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si banuiam ca ma insala”. Face eforturi sa obtina o permisie de doua zile pentru a merge la Campulung, unde fusese chemat de urgenta de sotia lui, Ela, cu care se impacase de curand.
Eroul traieste in doua realitati temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), in care povesteste intamplarile de pe front si una a trimpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Stefan Gheorghidiu este o natura reflexiva, care analizeaza in amanunt, cu luciditate starile interioare, cu o constiinta unica, insetat de certitudini si adevar: “Atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum de altfel atentia sporeste si durerea de dinti”.
Prima experienta de cunoastere, iubirea, e traita sub semnul incertitudinii, e un zbucium permanent in cautarea adevarului. Stefan primeste pe neasteptate o mostenire de la unchiul sau, Tache si, ca urmare, sotia sa, Ela, se lasa in voia tentatiilor mondene, devenind din ce in ce mai preocupata de lux, petreceri si escapade, fapt ce intra in totala contradictie cu conceptia despre iubire, despre idealul sau de feminitate: “As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare”. Student la filozofie, inzestrat intelectual, Stefan traieste in lumea cartilor, o lume in totala contradictie cu lumea unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu si Tanase Lumanararu, cu care eroul nu are nici o legatura spirituala.
Fire pasionala, puternic reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan Gheorghidiu aduna progresiv semne ale nelinistii, ale incertitudinii, ale indoielilor sale interioare, pe care le diseca cu minutiozitate. Viata lui devine in curand “o tortura”, nu mai putea citi “nici o carte”, si in cele din urma se desparte de sotia sa. Apoi intalnindu-se intamplator cu Ela in fata unui chiosc de ziare, intr-o dupa amiaza de vara, s-au simtit amandoi stanjeniti ca doi straini, prilejuindu-i lui Gheorghidiu o adevarata revelatie: “Simteam ca femeia aceasta era a mea, in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii”.
Plimbarea de la Odobesti intr-un grup mai mare declanseaza criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punand sub semnul indoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflecta in constiinta eroului (autenticitatea) care sufera la modul sublim drama iubirii: “de altminteri, toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic”. Micile incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba ea cu domnul G., flirtul nevinovat se amplificau, capatand dimensiuni catastrofale in constiinta eroului, “era o suferinta de neinchipuit” care se hranea din propria substanta. Atentia insistenta acordata Elei de domnul G., avocat obscur dar barbat monden, sporeste suspiciunile, scriitorul noteaza gesturi, priviri, reactii ale geloziei, analizandu-se pe sine, observandu-i pe cei doi si pe cei din jur, studiind totul lucid cu minutiozitate: “Nevasta-mea avea o voce usor emotionata”. Faptul ca Ela gusta din felul de mancare al lui G., produce o adevarata furtuna in sufletul sau, revenindu-i in memorie amintiri dureroase: “Si ea stia ce vie placere imi face mie acest gest.”
Gheorghidiu sufera nu numai din mandria ranita, ci mai ales pentru faptul ca se preface, afisand o indiferenta cu totul falsa, ascunzandu-si framantarile: “ma chinuiam launtric ca sa par vesel si eu ma simteam imbecil si ridicol si naiv”. Hipersensibil si orgolios, personajul isi amplifica drama, pentru ca el isi exagereaza suferinta, ridicand-o la proportii cosmice, ceea ce semnifica nevoia eroului de absolut: “Se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea (…) in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Venit pe neasteptate intr-o noapte, dupa o absenta mai lunga, incertitudinea lui se accentueaza si casa ii pare “goala ca un mormant, fara nevasta-mea”. Vede in Ela idealul sau de iubire si feminitatte catre care aspira cu toata fiinta lui, ideal care s-a prabusit si pentru ca, in conceptia lui, cei care se iubesc “ au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Iubirea devine pentru Stefan autosugestie si optiune, “o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie …iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere…orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic la urma”.
Eroul traieste in lumea ideilor pure, aspirand la dragostea absoluta, cautand in permanenta certitudini care sa-i confirme profunzimea sentimentului de iubire si, neputand gasi certitudinea linistitoare, se simte obosit si hotaraste sa se desparta definitiv de Ela, pe care o priveste acum cu indiferenta “cu care privesti un tablou” si careia ii lasa o buna parte din averea la care ea tinea, se pare in mod deosebit: “I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”.
A doua experienta de viata fundamentala in planul cunoasterii existentiale este razboiul, frontul, o experienta traita direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea razboiului este demitizata, nimic eroic, nimic inaltator, razboiul este tragic si absurd, inseamna noroi, arsita, frig, foame, umezeala, paduchi, murdarie, diaree si mai ales frica, spaima, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristica a jurnalului de front, fiind inregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al autorului evidenteaza discutiile demagogice din Parlament privind pregatirea pentru razboi, inconstienta si cinismul politicienilor, falsul patriotism si iresponsabilitatea celor raspunzatori de soarta patriei. Frontul este de fapt, haos, dezordine, ceea ce creeaza o imagine halucinanta “de foc si de traznete”.
Notatiile lui Camil Petrescu despre razboi sunt de o mare autenticitate si luciditate, si de un realism zguduitor, viata oamenilor fiind la cheremul hazardului “cadem cu sufletele rupte in genunchi, apoi alergam, coboram speriati (…) nu mai e nimic omenesc in noi”.
Gandindu-se la suferintele care-l chinuisera din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost, “acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator.” Drama iubirii lui intra definitiv in umbra, experienta dramatica a frontului fiind decisiva.
Stefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un invins, deoarece reuseste sa depaseasca gelozia care ameninta sa-l dezumanizeze, se inalta deasupra societatii dominate de interese materiale, meschine, traind o experienta morala superioara, aceea a dramei omenirii, silita sa indure un razboi tragic si absurd. Este, de altfel, singurul supravietuitor intre toate personajele camilpetresciene.
Origilitatea romanului e data de subtilitatea analitica a propriei constiinte, de declansarea prin memorie involuntara a dramei suferite din iubire, de identificarea deplina a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul ca autorul este in acelasi timp personaj si narator.
In conceptia lui George Calinescu, Stefan Gheorghidiu este “un om cu un suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent (…), plin de subtilitate, de patrundere psihologica (…) si din acest monolog nervos se desprinde (…) o viata sufleteasca(…), un soi de simfonie intelectuala”.