v8g10gz
Barbu Paris Mumuleanu (1794—1837) e un mic autodidact, foarte moralist, care crede ca prea am fost “neutri” si ca a venit vremea sa
“ridicam boala de pre ochii nostri”. Caracterurile lui, asa de persiflate, sunt doar opera de educator. Cand satiricul adopta sincer verva de raspantie, prefacand pe La Bruyère in Anton Pann, “caractirul” capata oarecare miscare scenica, cum e cazul in Defaimatorul:
Unde merg nicicum nu spun
De vrun om vrun cuvant bun,
Ci la toti gasesc ceva
S-incepe a defaima.
Zic cutare ca-i urat,
Cutare posomorat,
Cutare e maimutoi,
Barbatilor papusoi,
Cutare e-nselator,
Cutare asupritor,
Cutare e natarau,
Cutare barbar si rau,
Cutare e necinstit,
Cutare este starcit...
Numai ei sunt toti frumosi,
Cinstiti si politicosi.

Toti s-aseaman cu Adon,
Si la duh cu Solomon.
Printre poeziile lirice, parte lamartiniene, mai toate in legatura cu poezia de la sfarsitul secolului trecut, sunt de retinut unele versuri pentru sentimentul viu al vietii agreste si pastorale, al susurului campenesc, al ingramadirii animale. Mumuleanu are religia naturii, in felul lui simplist, dovada aceasta imagine a cataractei:
Aci-n jghiaburi ce sa varsa,
Din naltime vajiind,
Si din piatra cea uscata,
Ies izvoara clocotind,
Aci-mparatul naturii,
In natura-l cunostem.
Intr-al pesterilor haos,
Mana lui toti o vedem.
El ia chiar poza meditativa a romanticului contempland firea:
Atunci poetul doparte
Tras, priveste, sta uimit.