1. Despre organizarea textului publicistic
In coplesitoarea lor majoritate, textele cu caracter publicistic ale
lui Eminescu,tiparite sau ramase in manuscris, de mai mare sau de mai
mica intindere, sunt riguros construite. Indiferent de problematica tratata
(economica, istorica, sociala, politica etc.), ele pornesc de la formularea
clara a obiectului dezbaterii, urmand apoi un traseu bine conturat si
consecvent urmarit al dezvoltarii problemei, intotdeauna fundamentata
pe o temeinica documentatie, pe demonstratia logica, folosind un discurs publicistic
in care sunt puse la contributie cele mai variate procedee de textualizare,
de la elementele de figuratie poetica, implicand diverse semnificatii
(umoristico-ironice, sarcastice), pana la silogisme si reducerea la absurd
a opiniilor adversarilor. e1y24yv
Este foarte greu a ne opri la unul sau la altul din textele publicistului, pentru
ca, intr-o masura sau alta, in fiecare din ele se intalnesc
unele sau altele din componentele specifice artei lui de a-si structura si desfasura
discursul, aproape intotdeauna polemic. Sunt totusi mai multe texte in
care tehnica organizarii lor apare in intreaga ei specificitate.
Ne referim, bunaoara, la texte (unele, adevarate studii de mare intindere),
precum acele consacrate, spre exemplu, masivei imigratii izraelite, din ultimele
decenii ale secolului al XIX-lea, problemei romanilor din Transilvania,
aflati sub dominatia imperiului austro-ungar sau aceea a romanilor bocovenieni
si problema cedarii Basarabiei. Aceste texte sunt cu totul edificatoare pentru
ceea ce inseamna patosul adevarului, atat in intelesul
strict denotativ al expresiei, cat si in acela de patimire, de suferinta,
pricinuita de denaturarea adevarului, de minciuna sfruntata, sustinuta cu impertinenta
unei false documentatii, de suferinta cauzata justitionarului Eminescu de ticalosia
politicienilor demagogi, pusi pe capatuiala, fara munca, prin impovararea
taranimii si a categoriilor sociale productive.
Studiul polemic Basarabia (publicat in Timpul, nr. 3, 4, 7, 8, 10, 14
martie 1878, iar in editia Eminescu, Opere, X, p. 56-70), arata, poate
mai mult decat toate articolele scrise de poet, serioasele cunostinte
istorice ale lui Eminescu, el demonstrand ca e stapan pe tot ce
se scrisese in istorie, la vremea sa, pe de o parte, si talentul sau in
folosirea polemicii de idei, pe de alta parte. Acest studiu, cu reale virtutii
stilistice, este judicios compartimentat, dupa criterii geo-cronologice, in
sase capitole: I.Numele si intinderea ei; II.Veacul al cincisprezecelea;
III.Veacul al saisprezecelea; IV.Veacul al saptesprezecelea; V.Veacul al optsprezecelea;
VI.Veacul al nouasprezecelea. Izvoare. In acest amplu text, o palpitanta
pledoarie pentru romanitatea provinciei, Eminescu raspunde, magistral,
documentat si cu argumente de logica si de bun simt, atacurilor presei tariste
indreptate impotriva Romaniei, in problema retrocedarii
celor trei judete: Cahul, Ismail si Bolgrad, din sudul Basarabiei, revenite
la Moldova in 1856, demonstrand ca istoria provinciei este foarte
veche, incepand intr-o epoca in care Imperiul tarist
nu-si intinsese stapanirea pana la Nistru. Eminescu aduce
in sprijin documente foarte vechi, marturiile unor calatori si istorici
straini si romani si multe inscrisuri intocmite in cancelariile
domnitorilor romani. Vom cita doar doua fragmente din acest amplu text,
pentru a ilustra critica stiintifica a polemistului, in sustinerea dreptului
istoric romanesc al Basarabiei. Primul se refera la un document mongol,
aflat intr-o culegere alcatuita de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid,
la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan. Acest medic, scrie Eminescu, sub anul
1240 povesteste urmatoarele: In primavara anului 1240 principii mongoli
trecura muntii Galitii, pentru a intra in tara bulgarilor si a ungurilor.
Orda care merge spre dreapta, dupa ce trecu tara Aluta, ii iesi inainte
Bazaran-bam cu o armata, dar e batut. Cadan si Buri au mers asupra sasilor si
i-au invins in trei batalii. BugeK trecu din tara sasilor peste
munti, intrind la Kara-Ulaghi si a batut popoarele ulaghice. Asadar, continua
Eminescu, principii tatari au batut pe Kara-Ullaghi, adica pe negri-valahi (Kara-Iflak),
ba inaintea unuia i-a iesit o armata comandata de Basarab-ban (Opere,
X, p.57). Deci, Basarabia isi trage numele de la banii Basarabi, comandanti
ai vlahilor, in luptele cu triburile asiatice, duse inca de prin
anii 1240.
Iata un alt fragment din textul lui Eminescu, care, referindu-se la insinuarile
ca Rusia ar fi cucerit Basarabia de la niste cirduri care locuiau sub
corturi si care erau pe jumatate salbatici, adica de la tatari, Eminescu scrie,
dupa ce arunca, in treacat, o ironie (tatarii d-lui X, cari ar fi fost
in trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudati in felul lor
) la adresa acestei minciuni, in totala contradictie cu cronologia faptelor
istorice (rusii ajunsesera la Nistru, mult timp dupa ce Basarabia, cu cetatile
sale aflate pe acest fluviu, se afla sub domnia voievozilor moldoveni): In
Suceava domneste Alexandru Voda cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vami
au sa plateasca negustorii poloni la Tighina (Bender) si la Cetatea Alba (Akkerman).
Tot in vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin
Cetatea Alba si ne spune ca, voind sa traca Nistrul, a trebuit sa plateasca
pentru trecatoare un bir, pe care moldovenii si lituanii si-l impart la
incheierea socotelilor ( Ibidem, p. 58 ).
Intregul text despre Basarabia este o succesiune de referiri la documente,
folosite ca argumente ireputabile, in sustinerea romanitatii provinciei
si a dreptului romanesc asupra ei, documente si argumente insotite
de cuvinte si expresii figurate, cu incarcatura expresiva si de comentarii
acide, precum acesta: Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rusilor.
Pentru a raspunde si la aceasta ne-ar trebui sa implem un volum intreg.
Destul numai sa pomenim ca alianta de la Lusc dintre Petru cel Mare si Dimitrie
Cantemir ne-a costat domnia nationala si un veac de injosire si mizerie,
iar cea mai noua alianta dintre Rusia si noi a inceput a aduna nouri grei
deasupra noastra. Basarabia, manastirile inchinate, mii de oameni pierduti
in batalie, zeci de milioane de lei aruncate in Dunare si in
fine existenta poporului romanesc pusa in joc, iata binele de care
ni se cere a ne bucura si a fi multamitori. (Ibidem, p.70) Eminescu se refera,
in ultimele randuri ale citatului, la rapirea Basarabiei, prin prevederile
tratatului de la Berlin, incheiat de marile puteri,dupa razboiul de la
1877. Uneori, expresia publicistului capata accente evident patetice, in
pasaje in care adevarul argumentat pe baza de document se impleteste
cu suferinta morala pricinuita de ceea ce, mai tarziu, Mircea Eliade,
referindu-se la situatia romanilor intr-un spatiu ravnit de
ambitiile unor mari imperii, avea sa numeasca teroarea istoriei: Toate elementele
morale in aceasta afacere sint in partea noastra. Dreptul
nostru istoric, incapacitatea juridica a Turciei de-a instraina pamant
romanesc, tradarea unui dragoman al Portii, recapatarea acelui pamant
printr-un tratat european semnate de sapte puteri si obligatoriu pentru ele,
garantarea integritatii actuale a Romaniei prin conventia ruso-romana,
ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei in momente grele, toate acestea
fac ca partea morala si de drept sa fie pe deplin in partea noastra.
Mai vine insa in partea noastra -; continua Eminescu -;
imprejurarea ca acel pamint nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea
de pe el, ca e bucata din patria noastra straveche, este zestrea impartitorului
si nenorocitului popor romanesc. (Ibidem, p.70) Identificam, aici, in
articulatiile unor enunturi maiestrit construite, vibratiile emotionale ale
unei inalte constiinte patriotice, sau, cum ar spune un alt poet glasul
patimirii noastre ca popor. Iar in alte locuri ale textului sau despre
Basarabia, expresia lui capata accente grave, in concordanta cu tragismul
istoriei poporului roman : De-a mirarea lucru cum s-au pastrat constiinta
vie a dreptului pana in ziua de astazi prin vremi atat de
tulburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea si al XVII -;lea,
caci jumatatea din urma a celui dintai si intreg al doilea nu sunt
decat o lunga si sangeroasa tragedie. Din afara incep a veni
tatarii si cazacii, de preste Dunare vin turcii cu vecinicile lor razboaie ba
asupra unuia, ba asupra altuia; inlauntru, dupa stingerea dinastiei, se
imperecheaza boierii in partizi, ridica Domni efemeri spre a-i rasturna
iarasi, iar din cand in cand cate un tiran ineaca
si revoltele, dar si dreptatea, intr-o mlastina de sange si faradelegi.(Ibidem,
p. 63) Mlastina de sange si faradelegi, iata metafora-simbol eminesciana,
care exprima, plastic si cutremurator, circumstantele in care au trebuit
sa supravietuiasca romanii, de-a lungul istoriei lor mastere. Eminescu
scrie pagini de istorie romaneasca intemeiat pe documente, dar cu
pana lui geniala, prin care se scurge vibratia unei constiinte insetate
de adevar si de dreptate si suferinta tragica a unui popor. E si ceea ce da
publicisticii sale expresivitate si o irezistibila atractie, chiar si atunci
cand trateaza subiecte din aria unor discipline stiintifice (economie,
istorie, etc.), in texte predominant referentiale.
Aceeasi rigoare stiintifica, rezultat al unei documentari serioase si al argumentatiei
fara fisuri, exprimata intr-un limbaj nuantat, cu virtuti expresive, intalnim
si in celelalte texte polemice, de mai mare intindere, mentionate
mai inainte: Cestiunea izraelita, Romanii din Ungaria, BuKovinsKaia
Zariia. Nu vom putea discuta, pe larg, aici, despre tehnica strucrurarii acestor
texte. Aceasta urmeaza, in linii mari, aceeasi modalitate,constatata in
studiul istoric despre Basarabia, adica: formularea temei, dezbaterea ei sub
diferite aspecte, in ordinea problemelor controversate, cu argumente bazate
pe documente si de natura logica, mai intotdeauna insotite de remarci
ironice descalificante la adresa inadvertentelor si a celor care le emit, exprimate,
nu rareori, in limbaj figurat, intregul demers polemic incheindu-se
cu o concluzie condensata.
Romanii din Ungaria este un text la fel de amplu, ca si acela consacrat
Basarabiei si e tot atat de riguros compartimentat in patru parti,
dezbatand, in ansamblu, problematica legata de originea romanica
si continuitatea romanilor din Transilvania, de statutul lor social-politic
sub stapanirea straina, respingand, argumentat, denaturarile de
ordin istoric ale istoriografiei maghiare. El a fost publicat in ziarul
Timpul, nr.13, 15, 22, 27 mai, 10, 17 iunie 1882. Stilistic, textul e strabatut,
pe tot parcursul lui, de patos polemic, sustinut de toate procedeele de expunere
a lui: documente istorice, demonstratia logica, ironia, expresia figurata etc.
Chiar inceputul textului se inscrie, evident, in registrul
discursului polemic. Adversarii drepturilor istorice ale romanilor transilvaneni,
stapiniti de pasiuni soviniste -; scrie Eminescu -; s-au pus
pe terenul contradictiunilor si al surprinderilor, nu se sfiesc a zice azi ca
albul e negru si mine ca negrul e alb si asa mai departe. (Opere, X, p.657)
Fata de propaganda maghiara ca toate nationalitatile din Ungaria se bucura de
toate drepturile, Eminescu se exprima ironic: Alba ca ziua buna, verde ca speranta
in bine si rosie ca floarea parfumului este dar situatiunea si pozitiunea
nationalitatilor, prin urmare si a romanilor, privite prin prismele colorate
ale droaiei pomenite de ziare si exclama: Daca ar fi asa! (Ibidem, p.657). Fiind
in discutie opul lui Hunfalvy, potrivit caruia romani, pe timpul
cand s-au asezat maghiarii in partile locuite de dansii, nici
pomeneala, Eminescu scrie, zeflemitor: trebuie sa se constate ca in acel
op in toate partile sale sint depuse multe intunerece, ca
niste adevarate fotografii ale intunericilor de care autorul a fost umbrit
cind l-a scris. (Ibidem, p. 661), iar, mai departe, un alt pasaj sarcastic,
intr-o formulare cu valente comice: Dupa astfel de afirmatiuni, s-ar vedea
ca maghiarii au plecat de la Tangot sau Irtis din Siberia cu gindul
generos sa tina, si inca locul cel mai bun din tarile ce aveau sa le ocupe
de ambe partile Dunarii-de-Mijloc, pentru cari pe atunci inca nu se hotarisera
sa plece din tara urezului, stafidelor si olivelor spre a se aseza in
padurile Carpatilor si pe sesurile din giurul acestora. (Ibidem, p. 662) Apoi
intr-o formulare plastic metaforica, generatoare de haz descalificant,
Eminescu mai scrie: cronicarii cei vechi ai maghiarilor, oricit sint
de poetici, si din cauza aceasta despretuiti de eruditii moderni, infatiseaza
venirea maghiarilor in partile noastre mai aproape de adevar decit
cizmarii politici, care intind biata piele a istoriei pe calapoadele lor
politice dupa fasoane pragmatice, fara pic de considerare la adevarul politic.
(Ibidem, p. 665) Dar nu ne putem opri a nu cita fragmentul in care Eminescu
atinge cazul cronicii Notarului Anonim al regelui Bela, pentru ca in acest
fragment, gasim intreaga verva polemica, nuantata stilistic, de la ironie
pana la sarja, exprimata cu imaginatie, intr-un text cu asociatii
neasteptate, proiectate, am putea zice, in zonele fantasmagoricului: El
a vrut, se vede, sa atraga prin istoria sau cronica sa pe maghiarii indaratnici
catre biserica crestina latina; de alta parte, ca sa le faca cit mai placuta
biserica latina, au impanat istoria cu cuceriri miraculoase savirsite
de maghiari. Spre sfirsitul acesta episcopul fanatic, dupa spiritul timpului
de atunci, mamei lui Almos, desi pagina, a trebuit sa i se arate in
vis vedenii d(umne)zeiesti; darul d(umne)zeiesc a trebuit sa mearga inaintea
maghiarilor ca si inaintea lui Moise. Si bataliile maghiarilor pagini
n-au fost mai putin miraculoase decum au fost ale evreilor din Testamentul Vechi.
A uitat Anonimul sa spuna ca soarele a stat in loc ca sa priveasca cu
placere la vitejiile maghiarilor. (Ibidem, p.666).
Interesant e de notat ca, chiar dupa spusele lui Eminescu, scopul sau, nefiind
de a face istorie, atingem numai impregiurarea aceasta si spunem inaintea
cetitorilor unele citate. (Ibidem, p.668) Asadar, metoda cu consecventa urmata
in organizarea textelor sale publicistice (polemice) este a lasa documentele,
faptele sa vorbeasca, publicistul rezumandu-se, doar, la a le sanctiona,
prin accente stilistice, exprimate printr-o gama variata de procedee, care fac
textul foarte atractiv la lectura. Iata un exemplu pentru metoda punerii de
citate inaintea cititorului: Istoricul Fejer d.e. ne spune de un document
de la 1369 care se incepe asa: - Ladislaus, Dei et regis Hungariae gratia
Waynoda Transalpinus et Banus de Zeverino nec non dux de Fogaras -, la acelasi
se afla un alt document care se incepe: - Vladislavus Transalpinus, Fogoras
et Olmias dux Severini, Comes terrarum Dobrodicii despotus et Tristi dominus
(Ibidem, p.668) Publicistul Eminescu procedeaza in felul acesta, mai ales
in cazul problemelor controversate, nerezolvete de istorie, ca spre exemplu,
in cazul Fagarasului (Terra Fugros), daca, pe timpul Bullei de aur, a
apartinut Valahiei, sau domnitorilor feudali transalpini.
Deseori, publicistul foloseste, ca tehnica de organizare a discursului polemic,
formularea directa de intrebari, urmate imediat de raspunsuri lapidare,
spre exemplu: Punem insa numaidecit intrebarea: Pe ce se bazeaza
ipoteza aceasta? Raspuns: Pe nestiinta sau tacerea unui istoric -; nascut
in purpur -; (Constantin Porfirogenita). (Ibidem, p.662)
Spirit organizat, textul publicistului se incheie cu o concluzie: Din
toate dar, chiar din partile cele mai triste ale istoriei romanilor, rezulta
ca romanii din Ungaria si Transilvania au avut pamintul lor, sau
ca proprietate ereditara sau ca posesiune in puterea dreptului avitic
consvetudiunal (dupa obiceiul vechi) si ca si acei care au pierdut acest drept
l-au pierdut in urma dezvoltarii succesive a impregiurarilor interne,
nu insa prin puterea cucerirei cu sabia. (Ibidem, p.669)
Aceeasi tehnica de structurare a textului publicistic se intalneste
si in articolul polemic, ramas in manuscris (nr. 2257), intitulat
Bukovinskaia Zariia, dupa numele unei foi literare rutene din Bucovina (in
traducere, Zorile Bucovinei). Mentionata publicatie facea din Bucovina o provincie
autohtona slava, iar romanii de acolo erau, nici mai mult, nici mai putin,
decat rusi romanizati. Eminescu ia, pe rand, demonstratia foii mentionate,
cum ca Bucovina e o tara eminamente rusa, prin locuitorii ei autohtoni ruteni.
De data aceasta, structurarea textului eminescian urmeaza, riguros si sistematic,
traseul unei demonstratii logice, care spulbera o afirmatie bazata pe premise
total false. In acest text, Eminescu dovedeste calitatile sale de logician,
bazat in demersul sau pe documente autentice, din timpii vechi ai colonizarii
provinciei, demonstrand autohtonicitatea romanilor in Bucovina
prin chiar stramosii lor daci. Frecvent, dezbaterea apeleaza la elemente ale
stilului oral, cum sunt interogatiile cu intentionalitate ironica. Replicand
observatiei ca limba slava se intrebuinta in biserica si in
cancelarii, Eminescu scrie: Nu cumva Mircea cel Mare al Tarei Romanesti,
a carui documente autografe sint slave, a scris rusneceste si a fost influentat
de rusneci? Or poate ca a fost rusneac? Documentele regatului polon erau esclusivamente
latine, e o urmare ca polonii sa fi fost latini? Sint ei descendenti ai
romanilor pentru ca-n evul mediu in familiile lor se vorbea latineste?
(Ibidem, p.673) In fata unor denaturari grosolane ale adevarului istoric,
stilui publicistului devine pasional, stapanit de indignare si revolta:
avem dreptul de a nu permite la orice venitura ca sa-si confunde pe strabunii
lor slavi si demni de slavie cu strabunii nostri liberi si demni de libertate,
caci nu ma-ndoiesc ca sint si din romani a caror strabuni a fost
daci. Chiar cazacului de Don i-ar fi rusine sa fie numit hahol - cu cit
mai mult unui descendent al romanilor or al dacilor. (Ibidem, p.674)
In alte texte polemice, Eminescu recurge, prioritar, la silogism, ca pivot
al organizarii textuale. Putem vedea aceasta in articole precum - Anuntam
cu placere... - , din Timpul, nr. din 12 august 1878, sau - Am spus-o in
numarul trecut... - , in Timpul, 20 august 1878. In primul articol
mentionat, care are ca obiect al polemicii atitudinea liberalilor fata de problema
cedarii Basarabiei, Eminescu dezvaluie caracterul bicisnic al gandirii
politicienilor vremii, folosind exemplar logica silogistica: Opozitia sustine
acuma ca guvernul n-ar fi trebuit sa dea Basarabia; ergo lucreaza in contra
unui interes al tarii. Oricine lucreaza in contra unui interes al tarii
este un tradator; ergo opozitia este tradatoare. Orice tradator trebuie pedepsit;
ergo opozitia trebuie pedepsita. Si cu toate acestea guvernul este atit
de bun incit nu-i vine a crede ca un roman ar putea fi tradator.
(Ibidem, p. 94) In celalalt articol, in care se polemizeaza pe tema
nealienabilitatii teriroriului Romaniei, Eminescu sesizeaza sofismele
din presa adversa, privind cesiunea celor trei judete din sudul Basarabiei si
le sanctioneaza prin procedeul ducerii la absurd (al paralogismului): Sofisma
e atit de vederata si de pipaita incit un copil o poate duce
ad absurdum. Caci intr-adevar, daca cesiunea a trei judete intregi
nu-i decit o schimbare de limite, atunci cesiunea a 10, 15, 20 de judete
nu-i decit o schimbare de limite, ergo rectificindu-se si schimbindu-se
mereu limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge sa vedem rectificat teritoriul
Romaniei la circumscriptiunea Fefeleiului. (Ibidem, p.99)
In alte articole, indeosebi in acelea cu vadit caracter polemic,
cu subtext batjocoritor vizand politicianismul si demagogia clasei politice
din epoca, Eminescu isi construieste textul fie pe o parabola parodica,
fie pe un laitmotiv cu intentionalitate satirico-sarcastica. In articolul
Studii exegetice asupra unei parabole care lipseste in Sfinta Scriptura
(publicat in Timpul, 12 decembrie 1878), constructia textului se realizeaza
prin inbinarea celor doua procedee, cu efecte exceptionale in planul
expresivitatii discursului, atingand, in multe locuri, chiar zone
ale esteticului, ale comicului, spre exemplu (de moravuri, de situatie si de
limbaj).
Polemizand cu organele de presa liberale, Eminescu porneste de la o anumita
situatie politica petrecuta in Italia, unde regele insarcinase cu
formarea unui nou guvern pe un oarecare Depretis, etichetat de presa ca barbat
de stat luminat, progresist si liberal-moderat, membru al centrului, plin de
idei practice si de vederi nimerite, si nu pe un alt politician, un oarecare
domn Sella, un soi de arhon slugeriul Sandu Napoila, giubeliu, si-n zilele de
azi nu mai merge, scrie Eminescu. Acesta e samburele parabolei, careia
publicistul nostru ii gaseste si invatatura: Vedeti, cam tot lucrul
acesta s-ar putea intimpla si in Romania. Pentru a face
o politica pura romanesca, iar nu una agreata strainilor, M. Sa Domnul,
binecugetind, nu se va adresa la cutare si cutare, ci neaparat la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice noi, plin de idei practice, de vederi nimerite. ( Opere, X, p.156-157)
Dupa cum usor se poate vedea, pornind de la calitatile atribuite de presa guvernamentala
romaneasca omului politic desemnat pentru a forma un nou guvern italian,
Eminescu construieste un laitmotiv, care va fi reluat, sistematic, pe parcursul
textului, intr-o punere in pagina specifica, in maniera prozodica
verslibrista, doar cu unele mici modificari.
Alte mofturi a iesit la moda pe vremea noastra, confirma publicistul. Azi trebuie
sa ai vederi democratice, pur liberale, moderatiune in libertate, c-un cuvint sa fii: un om din partidul centru, cum am zice noi.
(Ibidem, p.157)
Si, dupa cateva randuri, el reia ,,invatatura” parabolei
sale parodice:
Adica bate seaua sa priceapa -; d. Bratianu, pentru ca, in continuare,
prin adresare directa catre fruntasul liberal, sa formuleze un hazliu avertisment,
dar a carei conotatie se incheie in registrul derizoriului peisajului
politic romanesc:
Ia pilda, d-le Bratianu, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e in multe
asemanata noua. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodanescu, ea o papalitate celebra,
noi pe parintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei
dar d-le Bratianu? In tari care se aseamana atit de mult, nu mai
merge nici cu vederile radicale, nici cu reactia ruginita. Nu mai sint
agreate. Daca d-ta ti-ai schimba sistemul, daca in locul unor domni ca
Conforti si Zanardelli, te-ai adresa la barbati politici cu alta greutate si
alta pricepere, la un om luminat, progresist, liber-moderat, membru al centrului, cum am zice noi, atunci poate, poate ca n-ai fi constrins sa-ti dai demisia.
(Ibidem p.157)
Si, in fine, ca in mai toate textele sale polemice, Eminescu conchide,
in nota ilarianta: Si in privelistea lumii acestia oamenii se poarta
dupa temperamentul lor. Cel melancolic plinge, cel vesel ride -;
cel nascut cu caracter statornic si predispozitii sKepticoase fluiera. (Ibidem,
p.158)
In concluzie, textele publicistice eminesciene sunt construite cu arta,
ele au un fir conducator bine conturat, pus in evidenta de o tehnica compozitionala
specifica si care variaza de la un text la altul, functie de problema abordata,
de demersul reflexiv adecvat problematicii dezbatute, de patosul trairii, intotdeauna
subordonat acreditarii adevarului si discreditarii minciunii si calomniei. Toate
acestea confera stilului textelor publicisticii lui Eminescu atribute inconfundabile:
credibilitate, vivacitate si expresivitate.
2.Atribute ale oralitatii stilului publicistic eminescian
Sunt bine cunoscute admiratia lui Eminescu fata de limba vie a poporului,
interesul constant manifestat fata de aspectele ei, asa cum le-a cunoscut, atat
de profund in peregrinarile lui prin toate provinciile romanesti.
Pentru Eminescu, limba vorbita de tarani era un izvor de pretioase cuvinte,
locutiuni si figuri, care configureaza caracterul curat, national si propriu
limbii noastre. In tot ce a scris marele nostru clasic, se gasesc nu numai
numeroase idei despre originea romanica, despre evolutia si frumusetile limbii
romane, dar chiar comorile acestei limbi, intr-o alcatuire personala,
purtand insemnele unicitatii. Marturie stau, in primul rand,
poeziile pline de vraja, proza artistica si, nu in ultimul rand,
publicistica scriitorului.
Publicistica, in sensul general al termenului, de totalitate a textelor
destinate a fi tiparite in organe de presa cu aparitie regulata, avand
scopul de a informa un larg cerc de cititori despre problematica vietii publice
a unei societati, de a comenta si de a dezbate, temeinic chiar, aceasta problematica,
foloseste, intr-un mod specific, resursele limbii comune, cu alte cuvinte,
varianta functionala a limbii care se numeste stil publicistic. Datorita menirii
ei speciale, de a comunica direct si cat mai viu cu cititorii, textul
publicistic (jurnalistic sau gazetaresc) apeleaza la elemente lingvistice apartinand
tuturor stilurilor functionale ale limbii, dar intr-un mod ce-i este propriu.
Nici publicistica lui Eminescu nu face exceptie, din acest punct de vedere.
Articolele sale destinate marelui public, aparute in cotidiane de mare
audienta in epoca, precum ziarul Timpul, imbratiseaza texte, de
mai mare, sau mai mica intindere, dominant referentiale, care informeaza,
sau dezbat probleme foarte variate tematic, folosind un limbaj denotativ, dar
cu multiple elemente tinand de varianta orala a limbajului, care cum se
stie, implica, in mod natural, si valente expresive si, nu rareori, chiar
estetice. Oralitatea publicisticii eminesciene este o evidenta ce se impune
de la sine si este determinata de intentionalitatea informativ-persuasiva a
stilului ce-i este propriu. Chiar si in textele de mari dimensiuni, care
au un caracter predominant stiintific (cum sunt spre exemplu, Icoane vechi si
icoane noua, Basarabia, Cestiunea izraelita, Romanii din Ungaria, ...Istoria
din secolul nostru... Kogalniceanu si chestiunea Dunarii, Mic curs de istorie
nationala, Influenta austriaca asupra romanilor din Principate, Idealul
unitatii politice a romanilor, Cinci secole de istorie, Politica orientala
in veacul XVIII, Politica Habsburgilor, Drepturile romanilor, Marile
puteri incalca tratatele internationale, Forta dreptului, fata cu dreptul
fortei, O parte a cestiunii orientale s.a.), in care autorul face dese
referiri la documente, pentru a-si sustine argumentatiile, da citate din operele
stiintifice de prestigiu, stilul referential-stiintific este impanat cu
elemente apartinand oralitatii, care pigmenteaza exprimarea de ansamblu
a textelor, facandu-le, in felul acesta, accesibile publicului larg
si sporind gradul lor persuasiv. Asemenea texte, desi cu un continut de specialitate
(economic, social, istoric, de politica interna si internationala) se citesc
usor, datorita capacitatii publicistului de a concretiza abstractiunile, prin
apelul la cuvintele si expresiile neaose, la proverbe si zicatori etc. In
textele de mai mici dimensiuni, aproape toate cu continut polemic, privind problematica
social-politica a societatii timpului sau, (atitudinea polemica este, de fapt,
implicata, si in textele cu un continut pronuntat stiintific, in
special istoric si economico-social), aspectele oralitatii stilului sunt frecvente
si fac deliciul cititorului, datorita imprevizibilelor asociatii si surprizei
aparitiei in text a unui cuvant, a unui proverb sau a unei anecdote,
care plasticizeaza si fixeaza, astfel, problema implicata in polemica.
Din toate aceste texte se desprinde caracteristica generala a unui discurs familiar,
de comunicare naturala, fireasca, fara artificii de pretiozitate, de morga autoritara,
intre emitator si destinatar, incat, impresia de ansamblu
este aceea a unui dialog viu, spontan, intre interlocutori, chiar daca
acest dialog implica si tensiuni inalte, cu replici tari, sau referiri
la situatii incomode pentru interlocutorul demersului polemic, dar care fac
deliciul cititorului neutru.
Este destul de greu de cuprins, intr-un text precum cel de fata si, mai
ales, de sistematizat multitudinea de procedee ce configureaza oralitatea publicisticii
lui Eminescu. Vom inregistra, pe cat posibil mai sintetic, acele
elemente care revin cu o mai mare frecventa si care au un mai ridicat grad de
relevanta expresiv-persuasiva, cu evidente efecte in planul functiei conative.
Frecvente sunt cuvintele vechi (asa numitele arhaisme), care confera limbajului
acea culoare locala, in textele in care publicistul discuta probleme
de ordin istoric, dar nu numai. Iata un numar de exemple: predment, pentru „afacere”,
termen intalnit in vechile documente romanesti, ca si
altele de fapt; izvod (in sintagma „izvodul averilor”) pentru
„sursa” („insemnare”, „manuscris”,
„text”); vavilonie, pentru „incurcatura” (in
expresia „vavilonie curata”); hula, „ocara” (termen
intalnit si in Glossa); nimarui, forma rotacizata a lui „nimanui”
(in propozitia : „nu dam nimarui lectiuni de morala politica”);
niciodinioara, „niciodata”; trupina „tulpina” (in
formularea ironica la numele lui V.A. Urechia: „a adaugat la trupina cuvantului
sufixul -;i-a (Urech-i-a, foarte semnificativ pentru strigatele metamorfozatului
rege Midas”, Opere, X, 160); ortana cu sensul figurat de „confrerie”
(in formularea : „ortana rosilor de toate nuantele” (Ibid.,
173); ipochimen „ persoana”, „individ” („ipochimene
dupa chip si asemanare”, Ibid.); sinet, „act”, „document”
(„un sinet iscalit la o banca”..., Ibid., 181); sprafca „cercetare”,
„ancheta” („au facut sprafca la caserie, la cutia comunei”...,
Ibid., 194); scoposit „propus” („ajuns la rezultatul scoposit”
Ibid., 196); amerintat, forma rotacizata a lui „amenintat” (poporul
e „amerintat a deveni prada tuturor adunaturilor”..., Ibid., 256);
pisicherlic „smecherie”, „sarlatanie” („pesimistii
se vor revolta impotriva pisicherlicului”, Ibid., 342); anafora,
„raport scris adresat unui demnitar („o anafora a velitilor boieri”);
velit („de rang inalt, mare”); ofis „decret domnesc”
(„un ofis a lui Grigore Voda Ghica”); miglisiri, „a
lingusi”, „a amagi” („au siluit prin miglisiri”,
Opere, XIII, 124); palinodie „retractare”. Enumerarea poate continua.
In unul din manuscrisele poetului (nr. 2291, fil.8), scris in germana,
tradus de G. Bogdan-Duica si tiparit sub titlul Fragment estetic, in Buletinul
M. Eminescu, 11, 1931, p.92, Eminescu, referindu-se la poezia populara si apreciind-o
pentru simplitatea „simtamantului”, „a gandirii”
si naturaletea limbii, scria : sa speram ca tot se vor mai gasi suflete cari
sa nu fie jignite de simplitatea unui cuvant vechi, ci vor preferi a se
adapa mai bine la izvorul curat ca lamura si mai pretios ca aurul al poeziei
noastre populare, decat sa bea din izvoarele de apa de zahar cu portocale.
El mergea, in aceasta privinta, pe linia gandirii unor Alecu Russo,
V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Radulescu, pretuiti, la superlativ, in
Epigonii. Lasand la o parte creatia poetica, discutata din belsug in
exegeza eminesciana, nici publicistica lui Eminescu nu se abate de la dezideratul
adaparii de la izvorul curat al limbii populare a carei expresie stralucita
este poezia populara. In textele publicistice ale scriitorului se intalnesc,
la tot pasul, cuvinte si expresii populare cu multiple valori expresive, de
la fixarea pregnanta a unei idei, a unui sentiment sau a sensului euristic al
unei situatii, pana la exprimarea sugestiva a unei reflectii sapientiale.
Materialul faptic e de o bogatie coplesitoare, pentru ca nu e text in
care sa nu se intalneasca cuvinte si expresii de larga circulatie
populara, ceea ce confera „partiturii” o mare varietate lexicala,
impreuna cu alte tipuri de cuvinte si expresii cu vadit caracter polemic,
cuvinte „crude”, „tari” (invective), apoi zicatori,
proverbe etc.
Vom consemna, si in acest caz, numai o mica parte, pentru ca articolele
lui Eminescu ofera camp documentar pentru alcatuirea unei substantiale
culegeri de asemenea fapte de limba, ce caracterizeaza oralitatea stilului lor.
Pentru a nu intocmi o simpla enumerare de asemenea cuvinte si expresii,
ceea ce ar aduce a inventar sec, lipsit de relevanta expresiva, vom recurge
la o suita de constructii inchegate, pentru a vedea cum tese publicistul
asemenea cuvinte si expresii populare si a putea intui efectele lor in
contextele din care fac parte. Sa explificam.
.Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute miinile si sa le multumeasca,
ei se fac de catre padure si incep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea
si suveranitatea, incit batrini-si pierd cu totul calindarul.
Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau cite in
luna si-n soare, citi cai verzi pe pereti toti, c-un cuvint cite
prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai
pomenise atitea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrinilor.
Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba cite alte toate,
pina ce au ajuns sa le zica ca nu sint nici romani, ca numai
d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sint romani, iar batrinii
sint alta mincare, vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede
ceea ce-ti zic eu! ( Din icoane vechi si noua, un fel de varianta a Scrisorii
III, in Opere, X, 24)
Parca ar vorbi un taran sfatos, cu cuvinte simple si expresii pline de duh,
firesc impletite intr-o comunicare spontana, fara a-si lua vocabulele
din izvoarele de apa de zahar cu portocale. Sublinierile din text ne apartin,
ele relevand componentele lingvistice ale oralitatii lui. Toate exprima
ironia publicistului la adresa unora din generatiile tinere, cu capul impuiat
de idei neasimilate (utopice).
Iata fragmente dintr-un articol, in care vizate sunt ametitoarea vorbarie
avocateasca si practica infiintarii de factiuni politice efemere, unul
din aspectele vizibile ale politicianismului, criticat si de I.L.Caragiale,
in scrierile sale. Dupa ce Eminescu evoca o scena anedoctica, in
care personajul principal e un taran (Musat), scrie:
. Astazi, multumita propasirii civilizatiei, foieste in sinul poporului
roman un numar nenumarat de acesti rasucitori de vorbe, care de care mai
viteaz la limba si mai vrednic a-ti spune de la obraz ca la namiez e noapte.
Cand in viata practica, advocatul are ,,sa ia” de la badea
Musat, atunci doua si cu doua fac noua; cind are ,,sa-i dea”, patru
si cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat si de luat,
si dupa aceea, de cind cu formele astea noua, a trebuit sa-si mai piarza
badea cite ceva din rugina lui. S-a incarcat Musat de Doamne-ajuta,
a intrat in circota cu avocatul, incepe sa spuna si el una-doua:
,,Mai neiculita-n sus, mai omule-n jos, asa sa traiesti, mai socoteste o data,
ca nu face atita...” Si cu cit badea nu se lasa, cu atit
se incarca mai rau socoteala. In zadar tipa dreptatea in bietul
om, geaba tot arata el rabojul si face socoteala lamurita si dreapta in
frica lui Dumnezeu: avocatul il ia iar la zor cu gura de Tirgoviste
si bietul Musat, daca vede si vede, ca sa scape de tacaitura cea de moara stricata,
incheie cearta cu: ,,Poate, domnule avocat, o fi si cum zici dumneata”...
Vorba multa saracia omului! Cu vorbele nu se face brinza, nici apa de
girla otet de trandafiri, si: Dreptatea ,,una”, este sfinta,
ca si adevarul adevarat - ,,unul”. (Ibidem, p. 351)
Aducand vorba la efemeridele „factiuni” politice, Eminescu
continua :
Ba e tunsa, ba e rasa, dintr-una in alta veni si intrebarea ca ce-o
fi aceea Centrul ? Noi, ca badea din poveste, raspunseram intr-o doara
ca Centrul este o nimica toata, un grupusor, un grupulet, mic la stat mare la
sfat, mai mare daraua decat ocaua, o nuca de jucarie cu coaja umflata
si lustruita dar fara miez si asa mai departe cate stiam si vedeam si
noi ca tot targul.
La acestea marele barbat de stat (e vorba de V. Boierescu, n.n.) ne raspunde
prin gazeta d-sale : „Nu-i adevarat ce spuneti voi si tot tirgul;
din contra, Centrul este „mare”, „partid”. Noi de colo:
„Domnule avocat, ia rabojul si sa-ti numaram bobocii ca sa vezi si dumneata”
-; „Nu-i adevarat, ne raspunde iar marele barbat de stat, n-aveti
idee de stiinta moderna : doua si cu doua fac noua; Centrul este un „mare”
„partid”,”ce-i de facut cu advocatul asta ?” ne intrebaram
noi atunci ; si ca sa scapam de tacaitura, ne hotariram sa-i spunem astazi
ca Musat : De, domnule avocat, o fi cum zici dumneata.
Numai aceste singure texte ar putea servi ca esantioane elocvente pentru ceea
ce inseamna oralitate stilistica in publicistica eminesciana. Ele
sunt truculente, intesate cu cuvinte si expresii neaose, cu ziceri populare,
cu formule de adresare specifice, cu comparatii plastice, hatre, in
spiritul umorului moldovenesc usor zeflemitor, cu aluzii la anecdotica folclorica.
Dar de mare efect expresiv este constructia textelor ca o conversatie cu un
auditor imaginar, impunandu-le forta de atractie pe care o are stilul
colocvial, procedeu folosit de Eminescu in articolele politice (la Curierul
de Iasi si la Timpul). Iata si alte mostre de stil colocvial, extrase, de data
asta din Ms. 2257 (datat cca. 1869-1870, dupa aprecierea lui G. Munteanu), intitulat
Articoli nepoliticosi, referitor la partidele politice din vremea sa : Un rau
au partidele noastre : ca se identifica fiecare din ele cu natiunea a...i. Ba
nu, domnisorilor, nu sunteti dv. natiunea, neci unii, neci altii, neci macar
toti la un loc, neci macar generatiunea toata, caci natiunea are zeci si iarasi
zeci de generatiuni. Dv. puteti fi o generatiune, un fragment, drept sa va spui
cam mizerabil si cam putred, al acestui corp ce traieste zeci adei secoli :
natiunea a...i Dar dv. sunteti consecventi. Ati zis ca sunteti natiunea si vi
se pare ca o si sunteti -; sau cel putin faceti ca si cind o ati
fi -; ingrijiti pentru dmv. si -; marire cerului -; numai
pentru dv. Trecutului ii dati cu piciorul, viitorului nu-i testati neci
stiinta, neci limba, neci tara ci numai coruptiunea dv. cea mare si partidele
dmv. cele fara caracter. Mincati venitul tarei, a trei generatiuni viitoare,
caci mincati pe datorie pinea copiilor, nepotilor si a stranepotilor
dmv. Tot luxul ce-l faceti azi, poimine la ei va fi mizerie. Dar finantele
tarei se ruina. Ce va pasa, voi sunteti natiunea ...
Textul ia aspectul unui rechizitoriu necrutator facut politicianismului.
In articolele lui Eminescu impresioneaza marele numar de expresii, zicatori
si proverbe, intotdeauna cu un rol stilistic de mare efect: sensibilizator,
plasticizant, reflexiv-euristic, ironic, satiric etc. Consemnam cateva
extrase din diverse contexte, operatie destul de usoara, intrucat,
cum spuneam, asemenea fapte de limba vorbita se intalnesc aproape
la tot pasul in publicistica scriitorului : ne vom tine pe sleau de ideile
cele mai elementare, pe care le pricepe orice crestin c-un cap normal (X, 233);
Teme de aritmetica vulgara si de uite popa nu e popa (Ibidem, 235); cazul se
potriveste cu noi ca nuca in perete (Ibidem, 272); totusi ni se raceste
inima cand il vedem aparand in acel ziar (Ibibem, 310);
Este o vorba veche : un nebun arunca piatra in apa si o mie de intelepti
n-o pot scoate (Ibidem, 316); Cu balamucul nu se discuta (Ibidem 327); In
fine, ce mai la deal la vale, lucru sta astfel (Ibidem, 342); Acesti oameni
vor avea parte la toate : si din cos graunte si din faina parte si din traista
merinde, adica cuiul lui Pepelea in casa romanului (Ibidem, 343);
omul de stat cata sa imbete lumea cu apa rece (Ibidem, 352); Tot facindu-ne
sprincene, ne-om scoate odata ochii (Ibidem, 357); putini oameni sint
aceeia cari, dupa ce au baut si mincat intr-o casa, scuipa pe prag
dupa ce au parasit-o (Ibidem, 368); sa stam strimb si sa judecam drept
(Ibidem, 386); fie cit de trista, o mingiiere tot e buna (Ibidem,
392); E o zicala veche ca de-ai sta sa numeri foile din placinta, nu mai ajungi
s-o maninci (Ibidem, 18); Ca sa gonesti dracii iti trebuie tatal
dracilor (Ibidem, 166); invatu-i dulce iar dezvatul amar, ajungem ca ride
om de om -; si dracul de toti (Ibidem, 169); Ferice de cel caruia-i spui
o vorba si pricepe zece si vai de acela caruia-i spui zece si nu pricepe niciuna
(Ibidem, 187) -; parafraza in stil biblic -; n.n.; pentru cel
cu auzul fin tintarul e trimbita (Ibidem, 235); Bine cu greu faci
oamenilor, rau foarte usor (Ibidem, 312); Mai aproape dintii decit parintii
(Ibidem, 342); De-ai avea sapte limbi, adevarul n-ai sa-l schimbi (Ibidem 353);
Sa nu se uite ca nici mintea, nici onestitatea nu se maninca cu lingura
(Ibidem, 357); unde nu-i cap, vai de picioare. (Ibidem, 417).
Preponderente in textele publicistice, aceste „mostre” de
vorbire populara se imbina, echilibrat, cu cuvantul neologic, din
diverse arii de folosinta, dar neologismele se integreaza, firesc, in
nota de oralitate a stilului, dandu-i si o tenta moderna. Publicistul
nu face exces de cuvantul neologic, aceasta si dintr-un extraordinar simt
al limbii, dar si datorita unei conceptii asupra acestui fapt de limba, in
consonanta cu cele mai luminoase minti ale culturii romanesti dinaintea
si din timpul lui Eminescu. Deplangand saracia exprimarii din presa
vremii, datorata ignorarii bogatiei limbii nationale, dar si a lipsei de corespondente
verbale pentru realitatile noi, impuse de mersul firesc al civilizatiei, Eminescu
scrie: Orice zgaraie-hartie care n-avea idei noua a crezut
ca poate inlocui aceasta lipsa prin vorbe noua, de-aci in Romania
mania generala a neologismelor. Faptul era in concordanta cu campania
lui Maiorescu dusa impotriva stricatorilor de limba si maniei neologismelor.
Eminescu continua ideea astfel : Limba saraca a gazetarului a scos din uz miile
de locutiuni frumoase si caracteristice care formau avutia lexicala a limbei.
(Opere, XIII, p. 169)
Eminescu, insa, in publicistica sa (politica in special),
n-a scos din uz miile de locutiuni frumoase, care formau avutia lexicala a limbii
noastre, a fost deschis si fata de termenii neologici, dar numai fata de aceia
care se dovedeau strict necesari dezbaterii de idei, si nu din mania de a epata.
Consemnam cateva exemple de termeni neologici, din articolele publicistului,
mai ales din cele polemice, pe teme social-politice si culturale, care au, pe
langa rolul de a exprima precis ideile si acela de a marca atitudinea
lui (de obicei ironica) fata de faptele, persoanele, comportamentele vizate
: abject, analogic, anarhic, apetituri, astrutie, cinism, conventiune, cumularzi,
degradare, demagogie, echitate, eligibilitate, endemic, erigere, escamota, expediant,
factice, fantazie, feneanti, felonii, fetisism, flagel, imigratiune, impur,
inanitiune, ignoranta, inalienabil, ineptie, malonest, maltratare, meschin,
mobilitate, monogram, mutual, nihilism, nulitati, onest, oportunitate, pretext,
stigmatizare, sufragiu, tripotaj, utilitate, venalitate. In categoria
cuvintelor si expresiilor cu functie expresiva (in sens jakobsonian inteleasa
sintagma, adica centrata pe cel ce enunta, dar cu rol de feed-back, de relatie
de interdependenta cu destinatorul), pot fi situate si cuvintele, sintagmele
violente, invectivele. Acestea exprima indignarea paroxistica a scriitorului
fata de unele aspecte si persoane alaturi de elementarele norme morale si dau
stilului publicistic culoarea unei paste negre, vitriolante, care se inscrie
tot in sfera oralitatii. Iata doar unele dintre ele: adunatura de poduri,
bande de exploatatori, capete desarte, cocosati, cracanati, gunoaiele ulitelor,
haite netrebnice, hidoase pocituri, inepti, lenesi, lepadaturi sociale, lepra
a lumii, netrebnici, nulitati, panglicari, spoliatori, stirpituri, trintori,
uzurpatori, cateva dintre aceste intalnindu-se si in
versurile satirice ale poetului.
Atitudinea afectiva a ziaristului este potentata, direct sau indirect, si prin
nenumaratele interogatii si exclamatii retorice, care implica destinatarul in
miezul fierbinte al dezbaterii, de obicei polemice, ca, spre exemplu, interogatiile
in cumul, din fragmentul cu vizibile accente de pamflet, la adresa celor
din paturile suprapuse: Ce cauta aceste elemente nesanatoase in viata
publica a statului? Ce cauta acesti oameni cari pe calea statului voiesc sa
cistige avere si onori, pe cind statul nu este nicaieri altceva
decit organizarea cea mai simpla, posibila a nevoilor oamenilor? Ce sint
aceste papusi care doresc a trai fara munca, fara stiinta, fara avere mostenita,
cumulind cite trei, patru insarcinari publice dintre care
n-ar putea sa implineasca nici pe una in deplina cunostinta? Ce
cauta d. X profesor de universitate, care nu stie a scrie un sir de limba romaneasca,
care n-are atitea cunostinte pozitive pe cit are un invatator
de clase primare din tarile vecine si care cu toate acestea pretinde a fi mare
politic si om de stat? (Opere, X, p.18-19) Suita de interogatii (retorice) citata,
ramane integral valabila, si peste timp. Drept raspuns, desigur, indirect,
Eminescu, foloseste o exclamatie: Ciudata tara, intr-adevar! (Ibidem,
19), sau O, batjocura batjocurilor! (Ibidem, 391)
Mentionam, mai inainte, ca Eminescu face, deseori, referiri, in
polemicile cu politicienii vremii, sau in articolele in care discuta
probleme din diferite domenii ale vietii sociale, la anecdotica populara, care-i
era familiara, ca si intreaga bogatie si expresivitate a limbii vorbite
de popor. Relatarea unor anecdote pe parcursul textelor publicistice dau acestora,
pe langa o deosebita culoare, in tenta umoristica, si o evidenta
forta argumentativa. Anecdotele contureaza, in textele in care apar,
si o expresivitate poetica de netagaduit, in masura sa produca, pe parcursul
lecturii, starea estetica autentica. Apelul la anecdota este motivat de Eminescu
prin faptul ca, adeseori, in focul polemicilor, condeiul ii este
manat la asprimi de limbaj si ca, povestind intamplari exemplare,
poate mantinea o atitudine rece in discutie. Rece este un fel de a spune,
pentru ca, in realitate, relatarea de anecdote incalzea discutia,
prin nota umoristica, ironica si satirica implicata, asa cum se intampla,
de obicei, in orice comunicare destinsa, in care oralitatea este
la ea acasa. Ne vom opri la doua exemple.
.Polemizand pe tema factiunilor politice, (in Am zis in numarul
nostru penultim...) la un moment dat, Eminescu scrie: ne aducem aminte de povestea
drumului ce l-au facut impreuna un turc, un calugar si un popa. Cind
era soarele la prinzul cel mare s-asezara citestrei calatori la
umbra unui copac si-si pusera dinaintea lor merindele, turcul un arm de miel,
calugarul peste si vin, popa pasarea cea mai buna a tiganului, caci acesta,
fiind intrebat de nasu sau ce pasare sa-i gateasca de mincare, raspunse
ca ,,asa pasare de buna ca purcelul nu-i alta”. Citesitrei se poftira
reciproc de-a minca si din merindele celorlalti. Calugarul postea, deci
nu putea sa ia nici din miel, nici din pasarea cea mai buna. Turcul era oprit
prin lege de-a bea din vinul calugarului si de a atinge chiar din pasarea popii.
Numai parintele s-apuca si de pestele si de vinul calugarului si de mielul turcului,
incit acesta din urma observa cu bunomie: Hai popo hai, buna lege
ai. Si urmeaza concluzia naratorului: Asadar, cind conservatorii sint
la putere taica parinte poate fi ministru, caci nu-l impiedica principiile;
cind sint rosii pe scaune idem. In orice caz -; chiar
daca am admite ca asemenea principii pot exista -; ele cata sa fie foarte
elastice, incheie Eminescu, ironic. ( Opere, X, p. 348-349)
. In alt loc (Unul din Miturile cele mai semnificative...), scriind despre
bilantul scurgerii unui anumit numar de ani de la cucerirea independentei, in
care puterea trece peste urmarile negative, in plan social, politic (intern
si extern), suprasolicitand efectele pozitive, Eminescu relateaza urmatoarea
anecdota:
Cui s-ar mira de raceala cu care tratam aceasta ii amintim o poveste.
Un episcop, cercetindu-si eparhia, ajunse si la un sat sarac, care l-a
primit fara sunet de clopote.
Episcopul se cam supara de aceasta si-i zise preotului:
- Bine parinte, se poate sa ma primiti asa fara a trage chiar clopotul ?
- Preosfintite stapine raspunse bietul preot, sint o mie si o suta
de cuvinte pentru a ma dezvinovati.
- Din mia si suta ceea de cuvinte n-ai putea sa-mi spui si mie citeva
?
- Mai imtii de toate, Preosfintite, biserica noastra nici n-are
clopot.
Si acum, concluzia publicistului: Acest singur cuvint din o mie si o suta
era de ajuns (...) Urmarea dovedeste apoi ca innascuta noastra neincredere
contra oricarei demagogii peste tot, contra demagogiei noastre indeosebi,
au avut totdeauna dreptate. (Ibidem, p. 416)
Inrudita indeaproape cu anecdota este pilda (laica sau mistico-relegioasa).
Eminescu recurge, in publicistica sa, si la aceasta specie (populara sau
culta), cu intentionalitati multiple, dar mai ales umoristic-moralizatoare,
sau euristice. Un exemplu.
. Polemizand cu liberalii, spre exemplu, in Sarpele, cind
il doare capul..., Eminescu se refera, chiar de la inceput, la pilda:
Sarpele, cind il doare capul, ca sa-si verse veninul iese la drum,
unde trebuie a gasi un calcii ca sa-i striveasca capul; asa si omul rau
si veninos: arareori el piere prin altceva decit prin propriul sau venin
si prin rautatea sa dusa dincolo de orice margine. Aceasta veche invatatura
s-a mai adeverit inca o data pentru opinia publica si pentru noi prin
cele petrecute in cele doua sedinte ale Camerii. Si-si incheie articolul,
simetric, cu un comentariu auctorial, referitor la pilda din inceputul
textului: Dar desigur nu e placuta starea pentru acest copil pervers al naturii
cind un calcii puternic ii striveste capul hidos. ( Ibidem,
p. 391 si 392)
.O alta pilda, sau parabola, e in legatura cu un raport din Dobrogea,
proaspat alipita Romaniei, privind abuzurile unor inalti functionari
publici din provincie. Iata parabola, asa cum o relateaza Eminescu: Un cenusar
roman ratacit ca amploiat, nu stim de-a cita mina, prin Dobrogea,
se pusese intr-una din zile sa-i explice unui turc sistemul liberal. Turcul
nu c-am pricepea de la-nceput, caci el cauta si in Romania autoritati
analoage cu cele din Stambul: astfel sub principe el isi inchipuia,
ceva analog cu padisahul, sub ministru ceva analog cu vizirul s.a.m.d. -;
Nu -; ii zicea amploiatul -; poporul este suveran. Uite-te ici
in cafenea la toti citi sint de fata. Toti sint suverani,
ei pun tara la cale.
Abia acum turcul intelesese -; Acu stim, guvernul vostru genabet-tacim
(tacim de haimanale, de stilpi de cafenea) (Ibidem, p. 214). Expresia
stilpi de cafenea se intalneste si in poeziile satirice
ale poetului. Din comentariile lui D.Vatamaniuc (Opere, X, p. 550), aflam ca
cenuserul roman, trimis in Dobrogea, era Alexandru Macedonski (poetul),
ca director al prefecturii de Silistra Noua, cu resedinta la Cernavoda. Editorul
operei lui Eminescu scrie: D. Stoicescu nu aminteste de aceasta corespondenta
in articolul Macedonski si Dobrogea (A.D. IV, 1923, nr.3, iun.-sept.,
p. 317-320), si nici Adrian Marino, in monografia sa consacrata poetului
rondelurilor (Viata lui Alexandru Macedonski, Ed. Pentru Literatura, 1966).
D. Vatamaniuc reproduce corespondenta, ca document fundamental pentru urmarirea
polemicii dintre cei doi poeti. ( Vezi Opere, X, p.550-553)
Alteori, publicistul Eminescu recurge si la mit si la basmul popular, pentru
a exemplifica, a stabili similitudini cu situatia din tara, sau cu mersul istoriei
romanilor. In sens ironic, vizand organele de presa cu care
se afla in polemica, scriitorul mentioneaza mitul cu minunile unui imparat
egiptean, care topind ceara o varsa intr-o tipsie de aur si facu osti
de ceara, dar vazu oastea lui sfaramata. Articolul Alaltaieri s-a intimplat
o minune… - minunea era ca ziarul liberal Presa spusese, in final,
si un adevar - , Eminescu il incepe astfel:
Alaltaieri s-a intimplat o minune.
Nu mai sintem pe vremea facatorilor de minuni, pe a lui Nevtinav imparat
din Egipt, de pilda, despre care vorbeste povestea ciobaneasca a lui Alexandru
Machedon ca facea, zice, ostasi de ceara; ii punea in sir pe o tava
si ii topea si numaidecit, intr-o clipeala de ochi, se topea
oastea lui Darie imparat trimisa impotriva lui. Nevtinav era un
mare fermecator, dar minunea ce s-a intimplat alaltaieri tot n-ar
fi putut-o face. ( Ibidem, p. 179) Cum se poate vedea, Eminescu relateaza captivant,
intr-un grai simplu, curat, limpede, cel al povestitorului popular.
In Unul din miturile cele mai semnificative..., din Timpul, 14 septembrie
1880, Eminescu vorbeste despre aratarile istoriei romanilor, plecand
de la basmul popular Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte pe
care il relateaza, rezumativ, dar intr-un stil oral concis, insa
fermecator. Nu ne putem opri a nu-l cita, in varianta povestita de Eminescu,
pentru ca, aici, functia estetica a implantului folcloric, in textul publicistic,
este evidenta:
Unul din miturile cele mai semnificative din cite a pastrat poporul nostru
este urmatorul: La leaganul unui copil se coborisera cele trei ursitoare,
menindu-i una tarie, alta istetime, a treia marire lumeasca. Muma copilului,
nemultumita ca i se daruisera si lui bunuri pe care le-a avut atitia oameni,
ruga pe cele trei zine ca indeosebi copilului ei sa-i harazeasca
ceva ce n-a avut inca nici un muritor.
Cu-ntristare-i raspunse una din zine: „Ca toti oamenii nici judeci,
nici poti judeca ceea ce ai cerut, dar totusi iti implinesc dorinta
si daruiesc copilului tau tinerete fara batrinete si viata fara de moarte.”
Copilul crestea vazind cu ochii, intr-o zi cit altii intr-un
an, si, minat de instinctul de neimbatrinire si de nemurire
sadit in pieptul lui, lua lumea in cap, spre a mintui imparatiile
de pieire, omenirea de dusmani. Trecu pe rind cind prin pustii primejduite
de zmei puternici, unde nici om, nici turma nu putea petrece si ucidea pe acei
zmei, dechizind locuri asezarii oamenilor, cind prin paduri locuite
de fiara, pe cari le nimicea facind drum vinatorilor si carbunarilor,
cind iar prin imparatii inflorite si vechi, prin orase puternice
si avute, pina ce intr-un tirziu ajunse in palatul unei
zine aeriane, unde-l astepta neimbatrinirea si nemurirea.
Aci petrecu trei zile in deplina liniste.
Dupa trei zile, plecind insa la vinat, adormi intr-o
vale frumoasa, in care pietre si copaci, riuri si izvoare incepura
a vorbi cu el si a-i aduce aminte de casa parintilor, de locurile parintesti
si tot amestecul acesta de vorbiri il fermeca si-l ademeni atit
de mult incit, cum se destepta, incalica si lua drumul spre
casa. El adormise in valea ,,aducerii aminte.” Cum iesi din cercul
magic al zinei, incepu a nu mai cunoaste lumea. Ajunse intr-un
loc unde stia ca e un oras mare si nu gasi decit ruine pe care pasteau
caprele. Intreba pe pazitor de nu stia unde e orasul cutare, dar acesta
raspunse ca neam de neamul lui nu pomenise acolo de ruine. Trecu mai departe
si, unde fusese acum trei zile un pustiu intins afla un oras foarte mare.
Ba in piata orasului vazu un grup de marmura care-l reprezenta pe el insusi
luptindu-se cu un zmeu. El intreba pe un orasan ce insemneaza
acel grup. Acesta-i raspunse ca acum citeva sute de ani un viteaz se zice
c-ar fi ucis un zmeu in locurile acestea, care erau pustii, si ca de atunci
incoace au fost cu putinta sa aseze oameni acolo si sa se ridice acel
oras.
- Dar bine, eu sint acela -; zise atunci cavalerul nemuritor.
Lumea care se strinsese imprejurul lui rise de dinsul
si-l crezu nebun.
Si astfel pe oriunde trecea, pe orisiunde vedea inflorire in urma
faptelor lui, lumea-si batea joc de el, il lua in ris, nevoind
nimeni sa-l creada ca el fusese acela care curatise codrii de fiara si pustiurile
de monstri. Nu trei zile, cum ii parea lui, sute de ani trecusera din
timpul cind el plecase in lume dupa nemurire.
Cam astfel pate geniul neimbatrinit al istoriei romanilor.
(Ibidem, p. 415)
Cum usor se poate constata, varianta cunoscutului basm popular, in relatarea
lui Eminescu, devine o alegorie, in subtextul careia citim povestea geniului
neimbatrinit al istoriei romanilor, circumscrisa in
limitele teoriei relativitatii spatiului si timpului, intalnita,
si in capodoperele liricii eminesciene, teorie potrivit careia, in
anumite conditii, spatiul se contracta si timpul se dilata, dupa cum poate fi
complementara si teoriei, de data relativ-recenta, a lui David Bohm, a universului
infasurat si desfasurat. Copilul minunat din alegorie este o personificare
a mitului eroilor intemeietori si civilizatori ai unor etnii. Desigur
acestea sunt posibile interpretari, dar sensul de baza, desprins din contextul
in care se afla, este acela al unei alegorii ca figura de construire a
unui text, menita sa puna in relief o antiteza intre un trecut cu
aura mito-poetica si un prezent degradant, procedeu tipic romantic, folosit
si in unul din marile poeme ale lui Eminescu. Iata cate frecvente
analogii se pot face intre publicistica scriitorului si creatia sa poetica,
ceea ce contureaza caracterul organic al operei de ansamblu a acestui mare creator.
Oralitatea este o caracteristica dominanta a discursului publicistic eminescian,
calitate care face din lectura articolelor aparute in presa timpului un
demers incantator, atat prin dinamica desfasurarii ideatice,
cat si prin varietatea procedeelor de limbaj, in majoritatea lor
de provenienta populara.
3.Cateva insemnari despre nivelul sintagmatic al textelor publicistice eminesciene
In cele spuse mai inainte, am putut constata unele aspecte privind
aria paradigmatica din care publicistul Eminescu si-a ales materialul lingvistic,
pentru a comunica, prin presa, in primul rand cu preopinentii implicati
in polemici si, totodata, cu cititorii sai (arhaisme, cuvinte si expresii
populare specifice, neologisme etc.) In randurile ce urmeaza, incercam
sa vedem ce este caracteristic in modul in care Eminescu dispune
de acest material lingvistic, in enunturi bine structurate, ceea ce constituie,
axa sintagmatica (in limbaj strctural-semiotic) a unei limbi. Si in
acest domeniu, esntial pentru punerea in actul viu al comunicarii a sistemului
limbii, Eminescu isi arata, cu evidenta, performantele, intr-un
mod original, definitoriu.
Ne vom limita la a puncta doar unele observatii (problema fiind foarte complexa,
impunand un studiu de amploare asupra ei) si, mai mult, la a exemplifica,
pentru a arata ca si la acest nivel (poate ca mai ales la acest nivel) oralitatea
este nota dominanta a stilului publicistic eminescian, cum s-a putut, deja,
vedea, din textul special consacrat acestui aspect.
Gandirea complexa a scriitorului se textualizeaza in variate structuri
morfo-sintactice, care concretizeaza, in fapte de limba, cele doua mari
calitati ale ei: gandirea sintetica, exprimata, in general, in
enunturi lapidare, sapientale, si gandirea analitica, operanta frecvent
in articolele tip dezbatere, pe teme din aria unor stiinte ca istoria
(nationala, in special), economia, sociologia, politologia etc. si in
textele cu vadit caracter polemic.
Enunturile simple ca structura (propozitiile monomembre, bimembre, sau multimembre)
se intalnesc mai rar, iar cand le intalnim, ele
se afla legate de un context frastic mai scurt sau mai amplu structurat, de
obicei cu intentionalitate explicativa, ca in exemplul: Nu. Si fraza:
Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult calatoreste inca in
univers, incit raza ajunge ochiul nostru intr-un timp in
care steaua ce au revarsat-o nu mai exista, astfel din zarea trecutului mai
ajunge o raza de glorie pina la noi, pe cind cauza acestei straluciri,
taria sufleteasca, credinta, abnegatiunea nu mai sint. (Opere, XIII, p.237)
Citatul face parte dintr-un articol critic la adresa starilor de fapt din societatea
vremii si am putea spune ca are valoarea unei analogii cu implicatii filosofico-stiintifice.
Ideea se afla in poezia La steaua (construita pe baza unui paralelism
cosmos-eu poetic). Un alt exemplu, in care, de data asta, o propozitie
multimembra este urmata de o fraza, care dezvolta ideea din propozitia anterioara:
In limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele batrinesti, istoria
parintilor sai, bucuriile si durerile semenilor sai. Urmeaza fraza: Iar daca
o limba n-ar avea dezvoltarea necesara pentru abstractiunile supreme ale mintii
omenesti, nici una insa nu e lipsita de expresia concreta a simtirei si
numai in limba sa omul isi pricepe inima pe deplin. ( Opere, IX,
253) O combinatie asemanatoare intalnim intr-un articol Ca
un fel de Refugiu..., polemic si el, in care publicistul, teoretizind
pe tema risului, realizeaza o tipologie grotesca a geniilor contimporani:
Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vietii, Dumnezeu, in
inalta sa bunavointa, a dat omului risul, cu toata scara, de la
zimbetul ironic pina la clocotirea homerica. Acum fraza: Cind
vezi capete atit de vitreg inzestrate de la natura incit
nu sint in stare a intelege cel mai simplu adevar, capete
in care, ca in niste oglinzi rele, totul se reflecta strimb
si in proportii pocite, facindu-si complimente unul altuia si numindu-se
sarea pamintului, ai avea cauza de a te intrista si de a despera
de viitorul omenirii daca n-ai sti ca dupa o suta de ani, de pilda, peste amindoua
despartamintele geniilor contimporani, peste balamuc si puscarie, va creste
iarba si ca in amintirea generatiei viitoare toate fizionom
