y4l4lr
Pe cat de multi fura prozelitii “Junimii”, pe atat de inversunati se aratara adversarii ei. Maiorescu (din motive mai mult personale decat teoretice) e combatut cu stilul lui insusi, dat “in laturi”. La Revista contimporana (1 martie 1873) se stransera un numar de inamici, incercand a sugera prin titlu ca ii privea literatura sub raportul continutului, ca intelegeau anume sa se aplice la viata “contimporana”.
Maiorescu ii ironiza crunt. Revista cu atitudini antijunimiste pline de urmari fu Literatorul (20 ianuarie 1880) lui Al. Macedonski. O vreme se sustinu acolo impotriva artei pentru arta “poezia sociala”, injghe bandu-se o scoala a tristetii proletare. In curand insa Macedonski, impins de temperament spre arta-lux, incepu sa profeseze arta pura, scoasa complet din zona inteligibilului:“Logica Poeziei este ne-logica fata cu proza, si tot ce nu e logic fiind absurd, logica Poeziei este prin urmare insasi absurdul”.
Din primele poezii ale lui Al. Macedonski (1854 — 1920), pline de acrobatii de metri si de strofe prozaice, se mai pot culege putine elemente valabile, poate numai Ocnele, cu viziunea fabuloasa a unei grote haotice, vazute cu acea imensitate zvelta si ornamentata de stil rococo cu care Johannot ilustra povestile orientale:
De te uiti in jos pe gura, ca l-a Iadurilor poarta,
La privire ti s-arata un abis nemarginit!
Sute de lumanarele licaresc innegurate,
Si din fundul ce-ngrozeste, strabatand, pare ca-ti zic
C-aici una langa alta zac fiinte vinovate,
Cu victime infierate de destinul inamic!
Insa daca chiar lumina pana sus abia patrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Si multiplele ciocane caror stanca le raspunde
Cad p-al sarii stei de piatra si recad c-un murmur van!
In Excelsior si Flori sacre, romantismul de tip Byron-Musset se amesteca cu un parnasianism foarte pictoric, dar si cu ecouri de simbolism. Cantecul ploaiei aminteste scoala flamanda:
Ploua, ploua, —
Durerea cea veche, — cea noua...
Afara e trist ca si-n casa, —
Ploua cat poate sa ploua,
Cu ploaia ce cade, m-apasa
Ploua, — ploua.
De acum, efect al conditiilor de viata, Macedonski apare invadat de psihoza de persecutie. Poetul e sub trasnet, lovit, sfasiat. Aci el jura razbunarea cea mai crunta veacului, aci, resemnat la ideea destinului fatal al oricarui poet, se insenineaza si se abstrage. Nu mai este un “poet” rastignit, este Poetul, Geniul neinteles de contemporani.
Fara profunditate, Macedonski ar fi un cabotin ridicul, plin insa de o vibratie de sine adanca el isi compune o masca tragica de o extraordi nara expresie. Sacerdotal, declamatoriu, cu o parere despre valoarea sa nebuna, simtindu-se din esenta aurului, diamantelor, eterului, divinitatii, poetul se extaziaza de gloria eterna. Macedonski este acum prerafaelit si dantesc, adorand nu o Madonna ci propriul Geniu vazut in Empireu. El se declara imparat si joaca rolul imperial cu o tinuta poate actoriceasca, dar, sub durata scenei, magistrala. Cand multimea neghioaba il insulta, Poetul ridica preoteste ochii la cer:
Sub pulberi de aur,
O cer, natura,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
Sub stele, flori scanteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Si ce destin, balaur?
Peste blestem si ura.
Aducandu-si aminte ca e print (se credea descendent de printi litu ani), poetul asculta din stepa chemarile nelamurite ale pretinsei lui stirpe, se simte tar si se afunda in imensitatea stearpa:
In acea salbaticie de pustiuri onduloase,
In picioare calc trecutul, corp si suflet ma cufund,
Uit o viata amarata de ultragii sangeroase,
O renastere intreaga intr-un vis tot mai profund.
Zdrobit de inimicitie, el se simte David, regele, in psalmi de o simplitate complexa, comparabili doar marilor poezii eminesciene:

Eram puternic imparat:
Prin sufleteasca poezie,
Prin tinerete, prin mandrie,
Prin chip de inger intrupat.
Mi se-mplinea orice dorinta,
Era o lege a mea vointa;
Radeam de orice dusmanie...
Prin sufleteasca poezie,
Domneam de soarta nencercat.
Eram puternic imparat.
Cu tot inceputul aparent trivial, Noaptea de noiemvrie se ali menteaza din aceeasi aspiratie spre lumina. Zborul duhului deasupra
Romaniei reediteaza in alt stil o tema eminesciana:
Era un zbor fantastic, un zbor fara de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul sau legat,
Si treieram pe vanturi, si colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odata mi-a calcat.
Campiile intinse pareau niste naluce
Si Dunarea un sarpe dormind peste campii,
Tot omul o furnica ce naste si se duce,
Iar muntii cei gigantici abia niste copii;
O pata cenusie in josul meu s-arata,
E marea care vecinic de panze e-ncarcata.
La ivirea primaverii, cuprins de o puternica euforie, poetul se simte renascut:
Veniti: privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!
Noaptea de decemvrie, cu vesnicele refrenuri liturgice, e capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului:
Si el e emirul, si toate le are...
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este dispare —
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre batranete poetul vede lumea descarnata, redusa la esente si sunete. Elogiaza harpele, nestematele, candizii nenufari si in general florile. Sufletul lui canta ca duhurile din Paradis:
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata,
Si pe cand ramane corpul sub destinul cunoscut
Peste sufletu-n urcare este greu ca sa mai poata
Sa apese-amaraciunea din prezent sau din trecut —
Clar azur si soare de-aur este inima mea toata.
Apropierea mortii ii da extaze, cu sentimentul confuziei intre viata si nefiinta:
Sub a soarelui lumina
Soapte umbla prin gradina,
Fluturi zboara sub cais,
Batranetea e un vis.
Ca Horatiu, Macedonski isi face testamentul, atribuind poeziilor lui trainicia nestematelor:
Sfidand a dusmaniei pornire omeneasca,
Si stand intr-o lumina mereu mai stralucita,
Sa piara n-au vreodata si nici sa-mbatraneasca.
Poetul incepea sa aiba mirajul Extremului-Orient. Rondelurile Senei si Rondelurile de portelan, continand momente tipice ale Occidentului si Orientului, alcatuiesc infernul si paradisul lui Macedonski, atat de obsedat de Divina Comedie. Parisul luat ca exponent al Occidentului e “iad, urland de rautate”, e infernul dantesc, cu un Styx, Sena, pe care trec cadavre de inecati, cu o populatie de apasi si femei pierdute, cu o veselie factice indaratul careia “e groaznic orice trai”, amenintat de zgomotul tunului, cu institutii subrede, cu genii relegate in mansarda, nerabdatoare de a se ridica in Empireu. In fata acestei bolgii se deschide perspectiva extatica a unei geografii “de portelan”, fragile, dincolo de necazuri si pacat. Japonezii sunt intre popoare “copii de griji nestiutori”, podurile peste ape sunt de onix si fluviile poarta barci pasnice si frunze cazute “foaie dupa foaie”, izvoarele spumega pe langa casa in cascade “de consoane si vocale”, arhitectura e aceea a pagodei in jurul careia se strang fluturii, vorbirea e ciripit lunatic, femeia cu infatisare de figurina isi ofera gratiile senina si fara oprobriu, inves mantata feeric in chimono si trasa in usoara jinrikisa, cetateanul fumeaza fugind de realitate, opiu, pe rogojina de pai de orez, sub

guvernamantul static al unei imparatese-crizantema vesnic tinere. Aci omul de merit isi are satisfactiile sale si Tsing-Ly-Tsy sade in casa de portelan cu prispa de aur, purtand la piept un colan cu un balaur de smalt.
Proza lui Macedonski este exclusiv poetica, interesanta ori de cate ori produce naturi moarte, tablouri de atelier in maniera Th. Aman, cu multa expozitie de mobilier si colorit viu. Casa cu no. 10 este un muzeu tacut in care lucrurile vorbesc singure, evocand pe om. Decesul unui serdar este luat ca motiv de folosire a unei palete bogate in care domina nuanta de os a cadavrului. In limba franceza, Le calvaire de feu sperie prin stilul flamboaiant. Inspiratia e byroniana, cu salbaticii scitice, orgia de senzatii e dannunziana. Cat s-a tradus in romaneste e mult mai crud si mai original si asprimea limbii cu care se canta
“racnetul catastrofal” se potriveste violentei barbare a delirului.