r9b19bg

Cu acesti doi poeti munteni, prin excelenta asezati intre clasicii nostri scolaresti, stam in plina influenta a poeziei franceze.
Pe Alexandrescu il cunoscuse Ion Ghica elev la Sfantul Sava, baiat maricel incepea sa-i mijeasca mustata baiat maricel

cu memoria plina de versuri din clasicii francezi. Imi pare ca epistolele, satirele si fabulele formeaza inventarul bun al lui
Alexandrescu. Orientarea lui naturala a fost clasicista. Melancolia intrucatva insistenta, sentimentalism pe tema ruinelor, a fanto melor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseana pe atunci. S-a observat, cu dreptate, ca adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotarat de un romantism roman. Romanii care cautau a face poezie in anii 30 pana la 40 luau ce gaseau pe piata literara franceza. Romantica era poezia aceasta franceza la ea acasa, in Bucuresti si in Iasi ea nu era romantica, era poezia noua din Apus, poezia pe care tinerii romani aveau a o pune impotriva poeziei de imitatie neogreaca.
Romantism nu puteam avea, pentru ca nu avusesem clasicism.
In poezie, ca si in alte domenii ale vietii, romanii trebuiau sa croiasca pe de-a-ntregul. Era vorba de umplut cadre, date de o cultura noua, impusa, prin fatalitate istorica, dinafara. Pe poetii din jumatatea intai a veacului XIX se cuvine dar sa-i judecam, mai intai, ca pe niste diletanti de mare bunavointa, plini de ravna patriotica. Animati, in primul rand, de a da substanta unei vieti intelectuale nationale care, cat de cat si cat mai iute, sa inceapa a lua loc in tabloul european.
Insa Grigore Alexandrescu se deosebeste si ne intereseaza prin aceea ca spiritul sau se sileste a fi critic.
In prefata la culegerea sa de Poezii din 1847 (prefata retiparita si in editiile ulterioare) citim lucruri ca acestea. Pomenind de un barbat de spirit si de gust care, intrebat de ce nu-si publica scrierile, raspunde: M-am speriat de cand am vazut atatia poeti ,
Alexandrescu continua astfel: Negresit, niciodata nu am avut mai multa indestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate in parte din gresita idee ca arta poetului ar fi mai usoara decat a prozatorului dupa cum socotim cei mai multi, atunci cand intram in cariera literara cu toata increderea junetii.

Iata excesul diletantismului literar, clar formulat de Grigore
Alexandrescu in anul 1847: pletora de poeti pe piata literara, si acest exces explicat prin convingerea comuna ca arta poeziei e usoara. Poezia era sport obligator al baietilor cu stiinta de carte.
Ion Ghica, care l-a cunoscut pe Alexandrescu din prima tinerete, noteaza ca o curiozitate mania poetului de a tot indrepta si sterge tot timpul cat scria. Lui Ghica, ingrijirea literara a colegului ii parea manie... Alexandrescu insusi gandea astfel. In prefata pomenita, el urmeaza asa: cu cat arta e mai frumoasa, cu atat este mai anevoie; cu cat sunt mai rari poetii care au lasat numele lor la secoli, cu atat mai numerosi aceia care s-au pierdut in adancul uitarii. Faimosul Béranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme, si unul din capetele cele mai judicioase ale Frantei, zice ca multe din cantecele sale mici l-au costat doua si trei saptamani de lucru; marturisire ce dovedeste cata strasnicie trebuie sa aduca un autor la compunerea scrierilor sale; caci arta este asa de intinsa si variata, frumosul are atatea nuante delicate si fugitive, lucrarile imaginatiei atata trebuinta de ale judecatii ca sa poata ajunge tinta lor, incat nu este de mirare daca desavarsirea lipseste la multi, carora inca nu le lipseste talentul, si daca literatura noastra nu se compunea pana in anii din urma decat din niste balade traditionale, inspiratii necultivate ale suferintei si ale naturii salbatice, nu este, zic, de mirare daca literatura noastra nu a dat inca nici un cap de opera care sa poata sluji de model netagaduit: acelea nu ies decat in literaturile formate si in limbile statornice, dupa cum o stiu mai cu deosebire toti acei care scriu si, prin urmare, cunosc influenta ce are limba asupra stilului.
Asa judeca Alexandrescu situatia poeziei romane. Sa nu ne miram auzindu-l zicand ca Béranger este puternicul liric al timpilor moderni ; sa ne amintim mai bine ca Goethe avea despre acum uitatul chansonnier aproape parerea lui Alexandrescu, si sa facem partea cuvenita schimbarilor ciudate ale gustului literar.

Ceea ce e cu deosebire pretios in judecatile lui Alexandrescu e insistenta impotriva ideilor si a practicii diletante. El simtise exact pacatele amatorlacului literar. Si putem crede ca nu e simpla si banala formula de modestie, cand Alexandrescu, tot in prefata din care am citat, atribuie succesul versurilor sale persecutiilor politice care faceau persoana lui foarte interesanta si simpatica publicului pentru care scriau pe atunci tinerii romani.
Foarte de insemnat e si tonul in care vorbeste Alexandrescu de poezia populara de inspiratiile necultivate ale naturii salbatice , cum zicea dansul. Era de asteptat ca un scriitor care pretuia atat de mult strictetea strasnica in executia artistica, sa fie nemultumit de incorectitudinea atat de frecventa in versurile populare. Alexandrescu judeca poezia populara ca un elev patruns de invataturile lui Boileau. Ciudatenia sau necorecti tudinea facturii literare il face pe Alexandrescu sa nu vorbeasca decat ironic de vechii poeti ca Pralea, traducatorul Psaltirii in versuri, sau Paris Momuleanu.
Critica lui Alexandrescu se rezuma si se precizeaza astfel in urmatoarele versuri din epistola catre Voltaire:
As vrea sa poti sa-nviezi, o zi numai sa traiesti,
Parnasul nostru sa-l vezi, apoi sa ne mai vorbesti.
Unul iscoditor trist, de termeni incornorati,
Lipsiti de duh creator numeste pe toti ceilalti,
Se plange ca nu-nteleg acei care il ascult,
In vreme ce insusi el nu se-ntelege mai mult.
Altul, strigand furios ca suntem neam latinesc,
Ar vrea sa nu mai avem nici un cuvant crestinesc,
Si lumii sa aratam ca nu am degenerat;
Altul, ce scrie pe sleau ca preotul de la sat,
Zice ca e deslusit, se crede simplu, iar eu
Ma trag d oparte, privesc si scriu cum da Dumnezeu.
Cu toate acestea luam titluri de mari autori,
Dam sfaturi si osandim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cat putem ai lui Apollon nepoti,
Radem de unii cativa, si publicul de noi toti.

In Alexandrescu aflam un scriitor roman, om matur pe la anii
40, pe care lupta pentru nationalitate nu-l impiedica de a fi lucid literariceste.
Spiritul sau era prin excelenta didactic. Cand Alexandrescu spune: sunt din numarul celor care cred ca poezia, pe langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte sentimente frumoase si nobile, care inalta sufletul prin idei morale si divine , el nu repeta simplu o formula a doctrinei clasiciste, ci isi marturisea insusi temperamentul sau literar. Pana si in erotica lui, altminteri neglijabila, el strecoara bucuros idei generale. In faimosul vers:

Sa stapanim durerea care pe om supune
Alexandrescu a dat, fara sa vrea, formula firii sale intregi. A fost un stapanit si, probabil, stapanirea ii era lucru firesc; tot scrisul sau e stapanit, vorba lui e intotdeauna clar construita; lirismul aproape nul; iar singurul sentiment de care nu se sfieste a se lasa stapanit e indeosebi acela al umorului. Atitudinea lui e indulgent ironica, si-i e firesc a vedea in uriciunile omenesti partea poznasa.
Ca material ideologic, contributia lui Gr. Alexandrescu mai aduce si un pesimism, acordat, in tonul deceptiei; la dansul evocarea trecutului este accentuata melancolic. Asteptarea unui viitor mai bun e la Alexandrescu mai slab pronuntata decat la contemporani, cu atat mai mult decat la predecesorii sai.
Aceasta schimba si nuanta nationalismului sau, care nu mai e elementar si candid, cum era la mai toti literatii desteptarii romanesti. Iar in celebra satira adresata Spiritului sau,
Alexandrescu ia hotarat pozitia intelectualului modern, in dezbinare, sau chiar in revolta, fata de banalii care formeaza publicul. La Alexandrescu auzim chiar pe cucoana mare soptind vecinei, la masa de whist: A! ce nenorocire ma chére, ce

idiot! Iar spiritul poetului, calificat de idiot pentru ignoranta lui cartoforiceasca, ii raspunde consolator:
Dar cartile cu mine nu pot sa se impace,
Mai lesne pot a spune hotiile urmate
La zece tribunale sub nume de dreptate,
Mai lesne pot sa numar pe degetele mele
Cati sfinti avem pe luna si cate versuri rele
Alexandrescu isi face, cum vedeti, bucuros ocazie de a lovi si mediocritatea literara a timpului sau.
Siliti suntem a nota ca el insusi, cu toate ca, in teorie, pleda cu cea mai sincera convingere pentru o tehnica literara severa, in practica da drumul multor versuri necorecte. La dansul, ca la toti inaintasii, contemporanii si multi din urmasii sai in poezie, pana tarziu, se intalneste mai mult decat trebuie incorectitudinea ritmica, cu obisnuitele eliziuni, contractiuni si sinereze arbitrare.
Si la dansul, arhitectura bucatilor e adesea defectuoasa; si el nu stie sau neglijeaza a grada impresiile, si lui ii scapa frantuzismul urat. Insuficienta lui lirica face ca imaginea e obisnuit palida, daca este; iar spiritul sau didactic il duce adeseori prea departe, spre platul prozaism, si reuseste in tonul solemn si elocventa neteda. Nici ca muzicalitate, nici ca imagini, in scrisul sau nu gasim versuri de pomenit, pentru ca ar depasi ceea ce, in sensul de care vorbim, realizase Eliade sau, mai rar, chiar si Gh. Asachi.
De fabulele lui Alexandrescu nu e locul sa pomenim aici. Pentru dezvoltarea de fata, avem insa nevoie a cita aici, din fabula
Dervisul si fata, versurile urmatoare:
Se povesteste cum ca odata,
Un dervis pustnic, om cuvios,
S-amorezase, vazand o fata
Cu trup subtire, cu chip frumos.
Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
Si in stil neted patima-si spuse
Zicand: «Asculta, eu te iubesc,

Si pentru tine mult patimesc .
Stilul acesta, adevarat,
Nu mi se pare prea minunat;
Dar pentr-un pustnic trait departe
De ale lumii valuri desarte,
Putem sa zicem ca nu e prost.
Astfel ironizeaza Alexandrescu stilul obisnuit al poeziei de dragoste de pe atunci. Numaidecat trebuie sa citam din poeziile lui de dragoste, pentru a verifica gradul de emancipare al acestui critic de erotica vulgara:
Adio! n-am cuvinte
Sa-ti arat tot ce simte
In astfel de minuturi mahnit sufletul meu.
E o durere mare,
Si suferinti, pe care
A le simti pot numai, a le descri mi-e greu.
Cum vedem, nici Alexandrescu nu scapa de oarecare platitu dine si are si norocul deplorabil de a uza de comodul paradox al celui mai inferior diletantism cu n-am cuvinte si a le descri mi-e greu . N-am cuvinte este, in vorbirea literara, o intolerabila infirmitate.
Alexandrescu mai poate zice si asa:
Dar insa suvenirul fiintelor iubite
Va fi al meu suflet etern infatisat.
Pentru dar insa Alexandrescu are o curioasa predilectie.
Sau, astfel, sau tot atat de plat prozaic:
Negresit ca Elisa de sine incantata,
Vazandu-si in fantana atatea frumuseti... sau:
O vaz ziua si noaptea, seara si dimineata;
Ca un ranit de moarte simt in piept un fier greu;

Voi sa-l trag, fierul iese, dar insa cu viata,

Si cu sufletul meu.
Dar insa si fierul greu (de ce greu? decat pentru rima, epitet ales la intamplare si nepotrivit) si fierul care iese cu sufletul si cu viata sunt evident efectele unei neglijente ce deloc nu se potriveste cerintelor superioare ale criticului Alexandrescu.
Si vanatorul ce imiteaza
Pe frunzulita un glas strain
De viclesugu-i se ingamfeaza,
De bucurie el este plin sunt versuri pe aproape de muzicalitatea celor de placinta de altminteri ca si urmatoarele doua:
Cand pierzi o fiinta obiect de iubire,
O lunga viata e nenorocire.
Si parca ne cuprinde un dor pervers dupa versurile dervisului:
Asculta, eu te iubesc
Si pentru tine mult patimesc versuri ce ne duc inapoi pana la Neculai Vacarescu si care, de altfel, se afla aproape textual in Pastorul intristat al lui Carlova, ni se face dor de asemenea naive platitudini vechi, cand ne cad inainte platitudini pretentioase ca:
Omul este o taina care-o stie mormantul,
Femeia e un inger, viata-i un suspin.
Si odata cu acest dor, un dor din necaz, ne cufundam intr-o perplexitate melancolica, aducandu-ne aminte ca Eminescu
Eminescu, conducatorul frumoasei limbi vechi romanesti, aseaza, cu un procedeu regretabil sumar, tot scrisul din vremea lui Alecsandri si Bolintineanu in Veacul de aur al scripturilor romane , pe cand e doar de prima evidenta ca, pentru Eminescu, ca si pentru acei dintre noi cati iubesc trecutul fara rezerva,

Veacul de aur al scripturilor romane il umplu atat de frumos
Dosoftei, Costin si Neculce.
Il mustra odata Eliade pe Alexandrescu ca nu urmeaza regulat cursurile. Alexandrescu ii raspunse ca lui ii trebuie filozofie, si asa ceva nu se afla la Sf. Sava. In adevar, alaturi de exigenta scrupuloasei corectitudini artistice, Alexandrescu a iubit si filozofia, ca sa zicem asa. Silintele sale in aceasta directie insa, nu trec dincolo de vagi tristeti asupra scurtimii vietii pamantesti, asupra rautatii nepedepsite a oamenior, si de acea religiozitate lamartiniana nebuloasa si inconsistenta cu suprafata sonora si cu un foarte anemic fond de imaginatie si de pasiune. Gandirea lui Alexandrescu ramane mediocra. Ca toata grupa incepatorilor nostri, el era prea putin cugetator, prea putin carturar. Raman insa cel putin aceste doua cerinte ca noutati pretioase: scru pulozitatea artistica si nevoia de a imbogati cu fond serios poezia ce se nastea, prin silintele lui si ale altora. Si in privinta lui
Alexandrescu dar, ramane sa ne multumim, in definitiv, cu o contributie valoroasa la formarea limbii literare, sa ne multumim cu un scris liber de strainismul traditional, ca si de comicariile pernicioase ale latinistilor.
* * *
In poezia Mangaierea, dedicata Unei tinere femei, Alexandrescu scrie astfel:
Sub degetele tale, in sunete argintoase
Clavirul cand rasuna, cand dulce preludezi,
Destepti in al meu suflet acorduri fioroase,
A patimelor stinse cenuse inviezi.
Trebuie sa presupunem ca, prin acorduri fioroase, Alexan drescu vrea sa spuie: acorduri care-l infioara fiindca daca pianista preludeaza dulce, cum zice versul, e de neinteles ca

sufletul poetului sa raspunda cu acorduri fioroase. E o mare violenta de vocabular, care trebuie semnalata: si la acest iubitor al corectitudinii, sentimentul vorbei materne e nesigur, si el cade prada arbitrarului. Dar citatul l-am facut de dragul clavirului.
Istoria clavirului in literatura noastra ar putea da un paragraf savuros. Clavirul a fost un element de modernism in poezia noastra de dragoste; Catincile, Marghioalele, Ruxandrele si celelalte amante, acum cu totul dezafectate, nu fusesera pianiste.
Ca si amantii lor, poeti, ele isi comunicau sentimentele pro nuntate, de preferinta prin lautari. Nu aveau, probabil, inca, sufletul prea artistic. Era in veacul de aur al eroticii fara complicatii.
Sa trecem insa la Bolintineanu. Bucata e intitulata Evelina si este a doua cu acest titlu , iar versurile cu clavirul sunt acestea:
Ea zice si, pe fata trecand bucle de fir,
Se scoala si s-aseaza sa cante la clavir...
Sub degete de purpur octavele d-ivor
Intona un aer dulce, suav, desfatator.
E sufletul ei tanar, plin de melancolie,
Ce cura in torente de-amor si armonie...
Impreuna cu clavirul, numele Evelina e un mare simptom de modernizare. In colectia poeziilor din tinerete (nepublicate inca), cum explica titlul, pe care Bolintineanu le tipareste in 1869, deci in plina maturitate, sunt multe bucati intitulate cu nume de femei.

Avem, de exemplu: Lilia, Dilica, Aleiza, Dora, Tecla, Elia, Milia,
Tilia, Zilia, Virginia, Amelia, Dilia, Binica, Flora, Lucia, Tedica,
Helisa, Lusica, Ada, Adica in sfarsit Evelina, pianista citata mai sus. Evelina revine de trei ori in titlu:
Sunt gelos, o, Evelino,
Idol dulce si rebel.
Si totusi, numele acestea si clavirul semnaleaza o revolutie in

poezia romana de dragoste. Toate numele acestea, ca si instru mentul de muzica, sunt rechizite occidentale. S-a ispravit erotica orientala, in salvari de matase si papuci calcati.
Totusi, ciudat amanunt, si probabil o simpla scapare din vedere a poetului. In prefata acestei colectii, Bolintineanu spune asa:
Aceste poezii, scrise in frageda tinerete, nu au nici un raport cu viata autorului. Ele sunt o vibratiune hymnurilor greci si latini, care fac si astazi literatura si poezia tuturor natiunilor Europei.
Faptul imaginatiunii, scoala eleganta amoroasa in care au stralucit
Sapho si Horace (asa scrie Bolintineanu, a la française, Horace,
Catulle, Properce si altii...).
Romanii, dominati de limba, de datinile grece, in mijlocul suferintelor si aspiratiunilor catre un viitor roman, cugetau si visau ca poetii antici amorosi si gratiosi, in acea poezie delicata si suava prin care Anacreon venea sa ia locul lui Homer sub alta faza. Astfel era scoala unde Vacarestii, Conachii impleteau pe rozele Greciei crinii Carpatilor, cand venira si alti poeti, spre a da mai multa vigoare nervelor acestei poezii. Sub impresiunea scolii antice, scrisesem cele mai multe din aceste poezii, pe care nu le-am publicat niciodata. Aceasta carte este o cestiune de curiozitate. Aceasta scoala nu mai este de timp. Cata a se canta eroii, faptele lor stralucitoare, durerile si aspiratiunile natiunii.
Bolintineanu pacatuieste aci prin modestie, sau marea lui spontaneitate ii ascundea lui insusi meritele lui ca rasturnator al eroticii Vacarestilor si a lui Conachi. El a dat haina occidentala poeziei romane de dragoste. Si nici nu e exact ca aceasta poezie, anacreontica cum o judeca el, ar fi ramas, pentru dansul, o curiozitate. Fiindca, desi aproape nici una din bucatile acelei colectii a poeziilor din tinerete n-a trecut intocmai in culegerea
Poeziilor ordinata de chiar autorul si tiparita sub privegherea minutioasa a lui Gh. Sion, stilul a ramas acelasi. A ramas acelasi, si in bucatile eroice, in poezia de genul nou, care va sa zica.
Prefata din care am citat este un monument al superbei

neglijente, care a caracterizat toata cariera literara a lui Bolin tineanu. Iata un om care deloc nu se gandea la greutatile artei literare, cum facea Alexandrescu. Bolintineanu este un fel de reproducere in negativ a acestuia si s-ar zice uneori: o caricatura a lui.
Bolintineanu a fost un scriitor de pura bunavointa. Un prea zelos umplutor de cadre, si ca atare istoria literara nu-l poate trece cu vederea. A scris de toate, cu o fertilitate inocenta, nepasatoare. In vremile acele, poligrafia masiva opera ca putere solicitatoare a atentiei publicului, si ca stimul pentru incepatori.
Stimul adesea de o valoare cam dubioasa, dar in sfarsit: un stimul.
In colectia pomenita, poezia Mihai la Calugareni ne aduce versurile acestea:
Cerul, cat vederea poate sa zareasca,
Nu-nveleste inca tabara turceasca.
Dar Mihai in cortu-i nu se odihneste,
Cheama capitanii si astfel le vorbeste:
Turcii ne intrece prin numarul lor,
Batori refuza al sau ajutor.
Ce credeti a face? - ne vom bate oare?
Toti exprim mirarea de-a se apara...
Dar Mihai raspunde:
Domnul ce nu are suflet a muri,
Pentru tron si tara nu merita a fi!
A fugi de lupta, nu e demn de noi,
Sunt roman, romanul moare ca eroi.
Acesta-i Bolintineanu, din tinerete pana la batranete. O egala si senina insensibilitate pentru raportul intre ritm si ideatie, pentru vocabular, ca si pentru imagine. Peste tot: aceeasi candida si monotona neglijenta literara.
Prea putine reusite, convenabile la limita, la intamplare, apar in aceasta masa literara iesita din o usoara si neobosita buna vointa.

Astazi, Bolintineanu apare ca autor vesel fara voie. In acest sens, sunt mai ales de recomandat romanele, cu deosebire acel intitulat Manoil, in intreaga aceasta productie aproape pa rodistica.