Biografie

La 7 noiembrie 1913, se naste Albert Camus intr-un tinut bogat al Algeriei, Mondovi - parintii sai fiind stabiliti aici inca din 1871. Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, dupa Lucien. q5d14dj
Prima mare experienta capitala pe care o traieste Camus este cea a unei saracii. Tatal sau - Lucien Camus - un taran francez, moare in primele lupte ale primului razboi mondial.
Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, impreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger unde va munci la o fabrica de cartuse apoi spala cu ziua rufele pe la familiile avute.
Albert isi petrece copilaria intre mama sa, aproape surda si vorbind foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie, si fratele sau, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, ii marcheaza persoanlitatea. “Ducind o viata de saracie, nota el in “Caiete”, printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins in modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii”.
Oricum ar fi mediul copilariei, el se identifica paradisului pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decat forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit. Si, intr-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le inlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii. Complexul recuperarii valorilor pierdute il inrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii. Se pare ca nu-si doreste sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: “Sint un om mediu + o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sint valori medii”. Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai inalta: vrea, in taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau Meursault.
In urmatorii ani preocuparea sa principala sunt studiile. Urmeaza cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza ca bursier cursurile liceului din Alger pentru ca in sfirsit sa urmeze si studiile universitare. Face studii de filozofie, luindu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism si crestinism la Plotin si Sfantul Augustin si in baza careia afirma: “Ma simteam grec traind intr-o lume crestina”.
Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta -; adica -; o forma de glorie accentuata, dar la virsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala ii frineaza avinturile si il determina la o viata retrasa sau la una de boema.
In 1933, odata cu venirea lui Hitler la putere, Camus va milita intr-o miscare antifascista.
Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante, dar de o durata destul de mica: primul eveniment este casatoria cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an. Iar al doilea eveniment este intrarea sa, la indemnul unui prieten, in partidul comunist unde primeste sarcina de a se ocupa cu propaganda in mediile musulmane (desi spune ca “libertatea n-a invatat-o de la Marx, ci in mizerie”). Camus a parasit partidul comunist in imprejurari si din motive care nu sint intru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit in anul 1935, dupa altele, in 1937.
In toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avind concomitent diverse ocupatii pentru a-si cistiga existenta.
Pina in 1938 viata sa decurge in mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Insa in acest an izbucneste cel de-al doilea razboi mondial. Camus va incerca sa se inroleze, dar este aminat din cauza sanatatii sale. Astfel el calatoreste in Oran -; “un oras obisnuit si nimic mai mult decit o prefectura franceza de pe coasta algeriana” -; orasul in care se va situa actiunea romanului “Ciuma”.
Dupa doi ani de la vizita orasului Oran, in 1940, se casatoreste cu Francine Faure, originara din Oran.
Anul 1941 este anul in care incepe sa lucreze la romanul Ciuma.
In 1942 un reviriment al bolii il obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor in Africa de Nord, care il separa pina la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa la Oran.
In 1946 termina romanul Ciuma.
Vine, apoi, amurgul implinirilor, marcat si cu Nobelul din 1957.
Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare intr-un accident automobilistic in timp ce se intoarcea de la sarbatorile de iarna.

Omul camusian, asa cum este portretizat in primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la inceputul primului razboi mondial, are douazeci de ani cind vine la putere nazismul, isi continua educatia, confruntindu-se cu razboiul civil din Spania, cu cel de-al doilea razboi mondial, cu calvarul torturilor, inchisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic. A avut, deci, poate premisele ca sa adere la nihilismele epocii. A acceptat, insa, sa faureasca o arta de a trai in timp de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei in fata mortii.

Universul operei

Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif -; 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata neaga aceasta contributie.
Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrind in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate sau -; cum nota biograful sau, Roger Grenier -; “soarele si umbra unui suflet mediteranean”. Volumele de povestiri Reversul si Fata, Exilul si imparatia contin in forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipe tematica romanelor. Moartea fericita este varianta initiala a Strainului (1942), caruia i-au urmat Ciuma (1946) si Caderea (1956), romane ce propun doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii. Caligula (1938), Neintelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza teatrul camusian care reia in forma dramatizata idei din romane si eseuri. Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta “neintelegere” ia act strainul -; Meursault -; in inchisoare, citind un articol de ziar lipit de peretele celulei sale.
Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat). Cateogria filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existeatialistilor, in sensul etimologic al cuvintului, sens pe care il precizeaza Ion Vitner in studiul Albert Camus sau tragicul exilului: “Existenta (exsistere) inseamna, intr-adevar, «a fi situat in afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau -; cum traduce Camus -; al unui exil, al unei instrainari”. Primul eseu urmeaza, la un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rau al spiritului”, Camus gaseste ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este “contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii”. “Nu poate fi dragoste de a trai foro disperare de a fi” -; crede eseistul, si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gandirea veacului: “omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate” (cum ar fi Don Juan, Kirilov, Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea. Ca si in cazul lui Pascal, Sestov sau Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curind, intr-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, in care totusi “trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit”.
Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reinnoita a dictonului cartezian: “ma revolt, deci suntem”. In intelegerea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul; ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care il socializeaza pe Sisif:

“Daca avem constiinta neamului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfarsitul si nu ne putem opri aici. In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascandu-se ceva ce il depaseste.”

La limita dintre glosare si poezie, Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surprizindu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care ii este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: “… arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp”.
Romanele autorului francez propun un continut problematic (Strainul), formule narative noi (structuri epice inserate intr-un monolog - Caderea) si sensuri alegorice dezvoltate intr-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul raului - Ciuma). Meursault, protagonistul primului roman publicat, ucide un om in timpul unei incaierari. Cum a ucide “din cauza soarelui” nu poate fi o motivatie acceptata nici de aparare, nici de acuzare, el asista in timpul procesului la deformarea realitatii de catre ambele parti, care admit ca proba concludenta faptul ca eroul nu a plans la moartea mamei sale. Rememorandu-si existenta, Meursault are sentimentul ca traieste o farsa si ca absurdul i-a intins o cursa din care nu are cum sa iasa decat condamnat, deoarece gloantele trase in arab au fost “bataile in poarta nenorocirii”. Un alt strain este si personajul romanului Caderea, care nu se sustine prin epic, ci tocmai prin semnificatiile exilului, dezvoltare in subtext. Jean-Baptiste Clamence este un avocat parizian celebru, a carui specialitate au fost cauzele nobile si a carui conduita s-a desfasurat exemplar, pana cand, intr-o seara, a vazut o femeie aruncandu-se in apele Senei si el nu a facut nimic pentru a-i impiedica sinuciderea. Acest moment il transforma in judecator al sinelui, iar textul, integrand accente dostoievskiene (Insemnari din subterana) sau ecouri din Faulkner (Recviem pentru o calugarita), construieste un monolog in care singura voce a cartii se acuza si se destrama in fata unui narator imaginar, ce ii potenteaza sentimentul exilului. Prozatorul pare sa nu acorde eroilor sai sansa de a iesi din absurd, instrainare si vinovatie nici macar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat si terapeutic. Doar romanul Ciuma refuza ideea agoniei perpetue, intrezarind o solutie temporara pentru umanitate: lupta.

Ciuma

Conceput ca o replica tarzie si colectiva la Strainul, Ciuma pare sa nu-si incadreze eroii in aceasta familie de indivizi liberi sa se acuze sau sa moara, romanul aducind in atentia cititorului evolutia unei comunitati in confruntarea ei cu flagelul ciumei.

Ciuma aduce in Oranul anului 194… o tulburare a ordinii obisnuite. Totul s-a inceput in luna aprilie al acelui an cu moartea unor sobolani care la inceput parea ca un fapt banal ce nu atragea o atentie deosebita locuitorilor, ei vedeau aceasta invazie de sobolani doar ca un accident cam respingator, nimic mai mult. Cartierele cel mai mult afectate erau cele de la periferiile orasului, in deosebi cele sarace, unde mizeria era ca la ea acasa.
In zilele urmatoare “situatia se agrava. Numarul rozatorilor strinsi mergea crescind si in fiecare dimineata recolta era mai abundenta. Din a patra zi, sobolanii incepura sa iasa si sa moara in grupuri. De prin cotloane, de prin subsoluri, de prin pivnite, de prin gurile de canal, urcau in lungi siruri care se impleticeau, se clatinau la lumina, se rasuceau pe loc si mureau aproape de oameni. Noaptea, in culoare sau pe ulite se auzea distinct micul lor chitcait de agonie. Dimineata in mahalale, erau gasiti intinsi, cu o mica floare de singe pe botul lor ascutit, unii umflati si putreziti, altii tepeni si cu mustatile inca zbirlite. Ii gaseai chiar si in oras in mici gramezi, pe paliere sau in curti. Veneau de asemenea uneori sa moara izolat in holurile administrative, in curtile de recreatie ale scolilor, pe terasele cafenelelor. a…i S-ar fi zis ca pamintul insusi in care erau infipte casele noastre se curata de incarcatura sa de secretii, ca lasa sa se urce la suprafata buboaiele si coptura care, pina atunci, il macinau pe dinauntru.”
Municipalitatea nu-si propusese sa faca nimic deosebit, decat sa dea “ordin serviciului de deratizare sa adune in fiecare dimineata in zori sobolanii morti. Dupa aceea, doua masini ale serviciului trebuiau sa duca guzganii la crematoriul de gunoaie ca sa fie arsi.”
Toti se intrebau ce-o fi cu acesti sobolani, intrebari care ii stirneau ingrijorari doctorului Rieux -; povestitorul anonim al acestei cronici. In cele din urma ignoranta oamenilor pe de o parte iar pe de alta parte nestiinta lor si-a spus cuvantul si de aceasta data.
Dupa citeva zile, numarul sobolanilor morti dintr-o data s-a diminuat. Orasul rasufla linistit, dar nu pentru mult timp, deoarece in scurt timp se inregistrara in oras citevai cazuri suspecte din punctul de vedere al simptomelor pe care le aveau bolnavii: toropeala, prostratie, inrosirea ochilor, intensificarea durerilor de cap, inflamarea ganglionilor, delir, sfisiere launtrica, puls filiform si moartea care vine cu ocazia unei miscari neinsemnate.
Primele cazuri de deces din nou n-au reusit sa atraga o atentie deosebita, nici a orasenilor, care isi continuau viata monotana si in deosebi nici a administratiei orasului. Cind gluma se ingroasa, orasul Oran este complet izolat de lume. Este inchis. Nu se mai putea patrunde in el nici pe mare, nici pe uscat. Nici macar scrisori nu se puteau expedia, decit in cazuri exceptionale ca nasterea, nunta sau moartea, dar in scurt timp si acestea au fost interzise. Cei cca. 200 000 de locuitori ai orasului nu aveau voie plece, oricit de grav n-ar fi fost motivul plecarii lor; de venit in oras le era permis celor care doreau, dar odata intrati in oras, nu mai aveau voie sa-l paraseasca.
Acum pentru prima data in viata lor simteau unii ce inseamna o despartire, ce inseamna sa ai aproape un om drag, invatau sa pretuiasca libertatea, pe care inainte o luau drept ceva garantat. Ocupatiile zilnice se invirteau in jurul cinematografului care a ajuns sa ruleze aceleasi filme la nesfirsit, desi numarul de clienti nu scadea, de asemenea in jurul cafenelelor si a plimbarilor in aer liber. Noptile Oranului niciodata nu fusesera atit de aglomerate ca in aceste luni de epidemie.
Cronica inregistreaza, apoi, izolarea, exilul, Oranul transformindu-se intr-o zona cu adevarat “ciumata”: viata falnica a portului se stinge. Nimeni nu accepta boala, toti devin sensibili la ceea ce le raneste amorul propriu, incepe revolta sub forma sirului de reactii bolnavicioase fata de administratie. La inceput oamenii parca accepta ruptura cu lumea, aceasta fiind tratata ca o neplacere trecatoare. Se produc, insa, constientizarea procesului: ei sint sechestrati sub un cer. Orasul incepe sa fie dominat de o frica generala, oamenii devenind absolut constienti de situatia lor. Unde se producea schimbarea: in climat sau in inimi? Cronica nu scapa, nici o clipa, planul constiintei, cronicarul continua sa fie istoricul inimilor sfisiate si exigente ale celor pe care ciuma ii adusese in starea respectiva.
Dupa citeva luni de la inceperea epidemiei, resursele energetine erau prea mici, si municipalitatea nestiind cit va dura aceasta epidemie, ia decizia sa creeze un orar anumit pentru orele in care va fi lumina si in care nu. Astfel si asigurarea cu produse alimentare a devenit din ce in ce mai anevoioasa.
Extinderea epidemiei devine incetul cu incetul “problema noastra a tuturor” si chiar un sentiment atit de individual precum este cel al despartirii de o fiinta iubita se transforma intr-unul al intregului popor, intr-o suferinta (impreuna cu frica) a multimii. Toti locuitorii sint aruncati intr-un prezent restrins si obligati sa resimta toate schimbarile vremii. Sint dati, cu alte cuvinte, pe mina capriciilor cerului.
Pe linga locuitorii obisnuiti ai orasului, mai erau si o alta categorie de oameni, medicii, care nu se odihneau decit 3-4 ore pe zi. Toate salile din oras care puteau fi folosite pentru adapostirea bolnavilor erau folosite pina la refuz. Numarul bolnavilor crestea mereu. La un moment dat administratia orasului a luat niste masuri pentru a stopa numarul deceselor, dar masurile luate erau prea superficiale.
Cit despre inmormantari, trebuie de spus ca la inceput de putin fiecare mort avusese onoarea de a fi ingropat in sicriul propriu si intr-o groapa priprie, dar mai apoi din lipsa de sicrie erau ingropati in doua gropi imense, groapa barbatilor si groapa femeilor. Dar nici aici nu s-a terminat povestea, pentru ca in scurt timp disparu si aceasta ultima pudoare si fura inmormintati in dezordine, unii peste altii, barbati si femei, fara vreo preocupare speciala. Curind, incepind cu luna august, din cauza numarului tot mai mare de decese, fusese depasita capacitatea cimitirului. In cele din urma, administratia fusese nevoita dea ordin ca trupurile sa fie incinerate in cuptor.
Spatiul inchis al orasului bantuit de ciuma si izolat de restul lumii este cadrul in care sunt surprinse cateva destine, care exemplifica diversitatea in unitate, raportul dintre individual si colectiv. Personajele sunt antrenate in masura inegala in lupta si dovedesc pana la urma ca “exista la oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit”.
In roman, paralel cu descrierea evolutiei acestei epidemii si viata orasului la general, mai sunt prezente citevai personaje: doctorul Rieux despre care am pomenit mai sus, este personajul principal al acestui roman. In toate aceste luni cit epidemia inflorea, el mereu lupta impotriva ei, ajungind spre final istovit complet. El reprezinta discretia in suferinta si angajarea neconditionata in lupta pe care si-o asuma. El fiind casatorit, sotia sa din cauza unei boli fusese in tot acest timp la un sanatoriu in alt oras. El n-o va mai vedea nicodata, ea murind inainte ca orasul sa scape de epidemie. Din acest punct de vedere, viata acestui medic se aseamana foarte mult cu viata personala a lui Albert Camus, doar ca in cazul lui sotia a ramas in Oran, iar el a fost intr-un sanatoriu. Rieux pina la sfirsitul epidemiei supravietuieste.
Doctorul Rieux in timpul acestei luni avea citiva prieteni, dintre care ii reamintesc pe Othon, Raymond Rambert, Paneloux, Jean Tarrou, Castel, Cottard si Joseph Grand.
Castel este medicul care l-a anuntat pe Rieux ca peste Oran s-a abatut intr-adevar ciuma, fiindca acesta inca mai avea dubii asupra acestui fapt. Acest personaj practic nu va mai figura, decit in momentul cind in oras se termina serul necesar combaterii ciumei. In acel moment medicii au fost nevoiti sa prepare singuri serul necesar, si Castel va fi acel care va face acest ser.
Othon este un personaj secundar, el fiind judecator de instructie. Rolul sau in roman practic nu este remarcata.
Raymond Rambert este unul dintre personajele importante ale acestui roman. Mic de statura, cu umerii lati, cu chipul hotarit, cu ochii luminosi si inteligenti. a…i Venise sa faca o ancheta pentru un mare ziar din Paris asupra conditiilor de viata ale arabilor si voia informatii asupra starii lor sanitare. Avusese ghinion si in momentul in care cauta aceste informatii, orasul fusese inchis. El tocmai se indragostise de o tinara si nu voia nici in ruptul capului sa ramana in Oran. In tot acest timp cit a stat orasul in carantina, colindase pe toti locuitorii orasului care l-ar putea ajuta sa paraseasca acest oras. Cind intelese ca autoritatile nu-i vor fi de nici un folos, se adresa lumii interlope. Aici in sfirsit i se dadu ocazia sa evadeze din oras, dar in ultimul moment renunta la acest gind. Pentru acest personaj, experienta traita este o etapa de initiere in solidaritate.
Absurdul nu mai ravaseste aici autoritar sufletul omului camusian si limitele existentei nu apar atit de ingrozitoare: el gaseste, in fata catastrofei, un drum spre Ceilalti, frunctul solidarizarii se coace si iradiaza lumina. Cronica evenimentelor obtine valoare prin ceea ce se intimpla in constiinta eroilor.
In comparatie cu “Strainul”, “Ciuma” marcheaza o trecere evidenta de la revolta in singuratate la recunoasterea efortului comun. Evolutia de la un roman la altul s-a produs anume in sensul participarii si solidarizarii oamenilor. Un argument temeinic este tema despartirii: Rambert, cel mai edificator in acest sens, renunta la valorile vietii private spre a adera la lupta colectiva. Prietenul din el e chiar un combatant, caci si o calitate si alta inseamna fraternitate activa, de care istoria nu se poate nicidecum lipsi.
Blandetea, dar si indrazneala o intruchipeaza, de asemenea, Jean Tarrou, un prieten al doctorului Rieux care a fost de asemenea un luptator impotriva ciumei, dar pe care epidemia il transforma in final intr-o victima.
Ilustrind viziunea religioasa asupra flagelului, preotul Paneloux recomanda la inceput resemnarea si acceptarea ciumei ca o pedeapsa divina, dar in cele din urma admite sa se converteasca si el intr-un luptator impotriva epidemiei.
Exista si personaje care evita cotidianul si molima, descoperindu-si preocupari estetice, cum ar fi modestul functionar Joseph Grand, care sustine ca isi desavarseste opera monumentala ce se reducea la urmatoarea fraza: “Intr-o frumoasa dimineata din luna mai, o eleganta amazoana parcurgea pe o superba iapa alezana aleiele inflorite ale padurii Boulogne” -; detaliu care deplaseaza accentul epic din zona evenimentelor grave intr-un plan secund, cel putin ridicol.
Ciuma face victime din aprilie pina in decembrie, iar dupa ce se constata ca cele cateva cazuri ramase sunt vindecabile, portile orasului se deschid, permitand umanitatii sa-si exprime bucuria regasirii, a renasterii. De aici rezulta, de altfel, si sensul cartii, anume ca pentru orice exil exista o cauzalitate inevitabila, dar si o modalitate de infrangere sau, mai bine zis, ca viata nu poate fi ingenuncheata decat pentru o vreme, desi se admite ca este mereu amenintata:

“Dar el stia in acelasi timp ca aceasta cronica nu va putea sa fie aceea a victoriei definitive. Ea nu putea sa fie decat marturia a ceea ce trebuise el sa implineasca si a ceea ce, fara indoiala, trebuiau sa mai implineasca inca, impotriva terorii si a armei ei neobosite, in ciuda suferintelor personale, toti oamenii, care neputand fi sfinti si refuzind sa admita flagelurile, se straduiesc totusi sa fie medici.
Ascultind, intr-adevar, strigatele de bucurie nestapanita care urcau din oras, Rieux isi amintea ca aceasta veselie este mereu amenintata. Caci el stia un lucru pe care aceasta multime in petrecere il ignora si care poate fi citit in carti, ca baciul ciumei nu moare si nici nu dispare vreodata, ca el poate sa stea timp de zeci de ani adormit in mobile, in rufarie, ca el asteapta cu rabdare in odai, in pivnite, in lazi, in batiste si in hartoage si ca poate sa vina o zi cand, spre nenorocirea si invatarea oamenilor, ciuma isi va trezi sobolanii si-i va trimite sa moara intr-o cetate fericita.”

Vibram la concluzia finala a doctorului Rieux care cauta sa dea un nume infatisarii comune pe care a vazut-o pe fata tuturor trecatorilor. Ceva i-a apropiat pe oameni in fata catastrofei: dorinta de a fi, de a-i rezista. Ei si-au recucerit patria indepartata, mediul obisnuit si senzatia de bucurie, produsa de acest fapt, ii face sa se agate unul de altul, cu obrazul aprins si tot strigatul dorintei. Eliberarea de ciuma inseamna si eliberarea de singuratate, caci cea mai mare parte din locuitorii orasului Oran strigase catre cineva care lipsea, dorind comunicarea, duiosia, vechea obisnuinta a relatiilor. Unii erau lipsiti de mijloacele obisnuite ale prieteniei -; scrisorile, trenurile si vapoarele, altii, ca Tarrou, doreau contopirea cu ceva nedefinit, dar care era unicul bine dorit. Acest bun era chiar pacea interioara.

“Ciuma” este in fond lupta rezistentei europene impotriva nazismului, fapt recunoscut cu multa usurinta in toate tarile europene unde a fost tradusa. In sprijinul acestei afirmatii vine si motoul de la inceputul cartii care citeaza din Daniel Defoe:

“Poti atat de bine sa infatisezi un fel de intemnitare prin altul, dupa cum poti sa infatisezi orice lucru care exista cu adevarat, prin ceva care nu exista”.

“Ciuma” este mai mult decit o cronica a rezistentei, dar nu mai putin decit atit. In sfirsit, este ceva mai mult in “Ciuma”: vestirea unor lupte viitoare. Romanul este o marturie pentru “ceea ce a trebuit indeplinit si fara indoiala mai ramane de indeplinit impotriva teroarei si-a armei sale neobosite, in ciuda sfisierilor personale (ale oamenilor)…” (Scrisoare catre Roland Barthes cu privire la “Ciuma” din 11 ianuarie 1955).
Semnificatia parabolica a acestui roman consta in aceea ca in “Ciuma” nu este prezentata o teroare, ci mai multe chipuri de terori, nu o rezistenta, ci toate rezistentele luate impreuna.
Asadar, “ciuma” poate fi citita ca expresie a razboiului sau a oricarui factor distructiv al echilibrului umanitatii.

Influente asupra literaturii romane

Eroi din familia celor liberi, dar singuri, se regasesc in proza lui Marin Preda. Intrusul, Marele singuratic sau Cel mai iubit dintre pamanteni sunt titluri romanesti, dar si tipologii cu vadite date din psihologia lui Meursault sau a lui Sisif vazut de Camus. Nu putem vorbi insa despre lipsa de originalitate in scrisul lui Preda, ci despre o aderenta a prozatorului nostru la tema exilului din literatura europeana, semn al unei indiscutabile modernitati.

Aprecieri critice

“Soare si umbra. Aceste doua cuvinte, facand indiscutabil aluzie la originile spaniole ale lui Camus, pot, de asemenea, sa-i rezume gandirea si opera, modul de a intelege viata, sensul luptei. Intr-o corida, soarele este locul saracilor. Autorul Nuntilor a spus el insusi ca si-a petrecut tineretea «la jumatatea distantei dintre mizerie si soare». Umbra este locul celor privilegiati. Se poate regasi aici puterea, nedreptatea, ipocrizia naturii umane pe care Camus a numit-o nihilism.”
Roger Grenier

“Daca exista un loc comun al personalelor lui Camus, un spatiu al lor, acesta este universul nimanui, spatiul strain in care sunt exilate. Lumea eroilor lui Camus -; a miticului Sisif, ca si a «strainului» Meursault, a lui Caligula, ca si a Martei din Neintelegerea -; este o lume a exilului. Exil absurd, in care omul intra doar printr-o instrainare de sine. Aceasta instrainare constituie experienta capitala a omului lui Camus.”
Nicolae Balota

“Camus a incitat intreaga gindire europeana prin reflectiile sale asupra omului si absurdului, asupra teroarei si revoltei, asupra meidului natural si exilului, asupra tragismului si luminilor epocii, asupra indiferentei si participarii. Fraza sa transparenta, laconica si densa, fie ca se revendica de la clasicismul francez al secolului al XVIII-lea, fie ca e inspirata, asa cum zice Sartre, de Hemingway, tradeaza un scriitor dincoace de stil, adica preocupat de ce spune, de instrumentalitatea artei. El crede in arta preocupat de ce spune, de instrumentalitatea artei. El crede in arta, crede in realitatea ei, superioara celei din preajma. “Pentru a scrie sa fiu intotdeauna putin dincoace in expresie (mai degraba dincolo). In orice caz, nici un fel de vorbarie.”. Camus e si in acest sens un mare scriitor al secolului nostru.”
Mihai Cimpoi

Frantz Kafka -; Albert Camus

Daca am face o paralela intre Kafka si Albert Camus , vom vedea ca este deosebit de edificatoare, luminind felul diferit in care cei doi inteleg conditia omului intr-o epoca tragica. Ii deosebeste, in mod natural, nuantele. Eul camusian nu se introverteste, nu se inchide cu totul in sinele sau, ca cel kafkian. El priveste staruitor spre ceilalti, spre valorile morale ale colectivitatii, ale lui Noi. Izolarea ia, ca in Ciuma, forma de exil care sperie.
Labirintul Legii din Procesul este inchis pentru om odata pentru totdeauna, nici macar luminile palide dinauntru nu sint perceptibile. Omul camusian crede, insa, in lumina certitudinii, are puternica nostalgie a ei, merge in directia ei. Prefera, asadar sensul, chiar daca stie ca-i relativ.
Are, in definitiv o perspectiva mai inalta asupra lucrurilor receptate printr-o constiinta lucida. Omul kafkian se retrage, instinctiv, in substanta palmatica a fiintei, in substraturile ei atavice, animalice chiar. Constiinta predestinarii, a reudcerii apriori aeforturilor la nimic il sfisie, ii sterge identitatea.
La Camus, este o cautare disperata a ei, o revolta impotriva reducerii la punctul zero; Sisiful camusian, spre deosebire de cel kafkian absolut dezamagit, isi reia eforturile cu constiinta ca e nevoie de timp indelungat pentru a obtine ceva.
Intr-un cuvint, Kafka traieste o experienta parca dinainte stiuta; Camus traverseaza mai multe experiente, certitudine ca sensul se va lamuri odata si odata neparasindu-l mai cu seama in momentele de revelatii. Lumina amurgului este cea aducatoare de sens. “In timp ce ziua ni se pare intotdeauna ca zboru pasarilor este lipsit de un scop oarecare, seara pasarile totdeauna parca obtin deodata un anumit scop. Ele zboara catre ceva determinat. Tot astfel, se prea poate, in amurgul vietii…”

Bibliografie:

1) Castelul. Ciuma. Caderea. Exilul si imparatia. Mitul lui Sisif.
Editura Hyperion, 1990
2) “Omul lui Camus si conditia omului” -; Mihai Cimpoi (prefata cartii de mai sus)
3) “Compendiu de Literatura Universala pentru BAC”
Autori: Mona Cotofan, Liliana Balan
Editura: Polirom