1. SISTEMUL FILOSOFIC AL LUI C-TIN RADULESCU-MOTRU (1868-1957) t9r16ro
Ganditor polivalent, creator al unui sistem filosofic original, intemeietor al primului laborator de psihologie experimentala, autor al unei teorii asupra personalitatii umane, organizator al vietii stiintifice si filosofice de la noi, C-tin Radulescu-Motru este o figura dominanta a culturii romane din secolul XX.
Format sub influenta lui Maiorescu, dupa studii facute in Germania cu marele psiholog Wilhelm Wundt, in 1893 isi sustine lucrarea de doctorat cu tema “Evolutia cauzalitatii naturale la Kant”.
Principalele lucrari:
• Cultura romana si politicianismul -; 1904
• Stiinta si energie - 1907
• Puterea sufleteasca - 1908
• Elemente de metafizica pe baza filozofiei kantiene - 1912
• Personalismul energetic - 1927
• Vocatia - factor hotarator in cultura popoarelor - 1932
• Timp si destin - 1940
• Romanismul, catehismul unei noi spiritualitati - 1936
• Etnicul romanesc - 1942
Motru a intemeiat Societatea de filosofie, precum si Revista de filosofie (1923-1943). Este interesat de baza stiintifica a disciplinelor filosofice si intemeiaza un laborator de psihologie experimentala la Universitatea din Bucuresti. Sub raport politic, a fost un teoretician al conservatorismului, cu pozitii constant antiliberale. In filosofia sa este influentat in principal de Kant, Wundt, Ostwald.

Constiinta ca rezultat al evolutiei universale
Sistemul sau filosofic porneste de la intentia de a reformula rationalismul clasic kantian. Problema de fond a sistemului sau consta in incercarea de a demonstra ca o constiinta individuala, alcatuita din elemente empirice, poate ajunge sa aiba sinteze cu caracter universal si necesar. De aceea, el inlatura dualismul dintre constiinta si realitate, presupunand existenta unei realitati ultime, de natura energetica, in care isi au originea atat materia, cat si spiritul.
El a urmarit sa furnizeze o solutie filosofica la problema unitatii stiintei, o solutie diferita de cea a lui Kant. Energetismul reprezinta punctul sau de plecare. Energia reprezinta substratul dinamic al existentei, atat a existentei spirituale, cat si a celei materiale. Din aceasta perspectiva, antisubstantialista, el critica conceptia constiintei ca oglinda a realitatii, dupa cum va critica si pozitiile spiritualiste. Pentru Motru, unitatea constiintei reale se sprijina pe ideea de evolutie, nu pe structurile apriorice. Constiinta este relativa la starile sale reale si se afla in legatura cu substratul organic al personalitatii umane.
El inlocuieste constiinta generica din filosofia lui Kant cu constiinta individuala, integrata in lantul conditionarilor materiale si sociale. “La baza personalitatii este unitatea sufleteasca. La baza unitatii sufletesti este unitatea organica materiala, individualitatea”. Dupa teoria lui Motru, constiinta este rezultatul sintetic al intregii evolutii a Universului. Pe parcursul evolutiei are loc un proces de diferentiere, de adaptare si individualizare, la capatul caruia apare personalitatea umana, ca sens al evolutiei. In consecinta, constiinta umana este implicita in totalitatea existentei pe care evolutia o desfasoara si o individualizeaza.
Constiinta, deci, este un rezultat “necesar” al evolutiei. Din aceasta perspectiva, structura Universului poate fi descifrata pornind de la realitatea personalitatii umane. “Numai identificand in genere realitatea din constiinta cu realitatea din Univers, se poate gasi stiintei un fundament solid in unitatea constiintei”.
“Constiinta este conditionata de existenta Universului nu dupa un raport de simpla echivalentta mecanica, ci dupa un raport de finalitate, identic cu procesul de personalizare, si daca acest raport se dovedeste exact, atunci anticiparile constiintei se explica prin evolutia Universului intreg si perspectiva kantiana devine inutila”.
Raportul dintre constiinta si Univers este deci un raport de corelatie, iar personalitatea este sinteza corelatiilor cu celelalte forme de energie. Motru isi denumeste conceptia “personalism energetic”.
“Personalismul energetic este un rationalism pus la punct cu progresul stiintei contemporane. In locul denumirii de rationalism, el are denumirea de personalism pentru ca personalitatea omeneasca este pentru dansul realitatea cea mai generala... Personalismul energetic este, prin urmare, un realism fundat pe extensiunea legii energiei la intregul camp al experientei omenesti, atat materiale cat si sufletesti. Personalitatea este energia in actul ei cel mai desavarsit”.
Conceptia sa este deci una energetista, personalista si determinist-teleologica. Motru insista asupra faptului ca anticiparile, scopurile, functia teleologica confera constiintei o dimensiune specifica in cadrul Universului. Constiinta indeplineste si functia de instrument de adaptare la mediu, instrument care se perfectioneaza continuu pe masura ce creste complexitatea relatiilor sale cu lumea. Reactiile omului fata de mediu sunt elaborate de constiinta pentru fiecare caz in parte. Aceste reactii nu sunt stereotipice, sunt variate, dar totusi limitate. Se pot stabili anumite constante si reactii tipice in functie de situatiile pe care le intalneste constiinta. Constiinta este o “recapitulare sintetica a lungului sir de adaptari produse prin evolutia organismului”.
Constiinta se afla in tensiune spre altceva, iar finalismul ce o caracterizeaza este extins de Motru asupra intregii realitati datorita faptului ca evolutia este universala.
“Ca functie primitiva, constiinta este echivalenta cu posibilitatea evolutiei. De aceea, din punctul acesta general, nu este nici o greseala de a atribui constiinta fiecarei unitati organice si chiar fiecarui element material. Toate cate pot intra in ciclul unei evolutii pot fi socotite ca avand constiinta (potentiala) fiindca simplul fapt al evolutiei lor coincide cu existenta constiintei”.

Natura si personalitate
Motru considera personalitatea ca un rezumat sintetic al evolutiei si ca o oglinda a lumii.
“Istoria Universului sta scrisa in formele vietii. Cea mai inalta corelatie pe care evolutia o va putea produce vreodata, va fi a unei personalitati perfect adaptate la unitatea Universului”.
“Constiinta omeneasca este dar o carte deschisa in care se poate citi evolutia realitatii, o carte in care insa nimeni n-are posibilitatea sa scrie un rand mai mult peste cele scrise de aceasta evolutie”.
“In decursul evolutiei sale, natura produce personalitatea sufleteasca asa cum produce cristalizarea mineralelor si cum produce ereditarea formelor organice”.
Personalitatea nu este opusa naturii, ci este o continuare a naturii, intrucat continua activitatea si evolutia energetica a acesteia. Capacitatea omului de a actiona, de a munci, reprezinta radacina tuturor functiilor cu care e inzestrata personalitatea. Multa vreme, gandirea filosofica a conceput natura si personalitatea umana in relatii de opozitie. Natura era caracterizata prin aspecte mecanice, prin cauzalitate externa, prin imobilismul substantei, pe cata vreme personalitatea era caracterizata prin cauzalitate interna, finalitate, valoare etc. Dar, considera Motru, stiinta a intrat intr-o faza noua, cand natura este privita ca o realitate dinamica, aflata in evolutie, in transformare orientata. Ca urmare, si personalitatea poate fi acum considerata ca o forma a energiei universale, ca o incununare a evolutiei naturii.
Motru afirma ca, prin aparitia omului, natura isi realizeaza propria sa finalitate. Fara aparitia omului, natura ar fi suferit un hiatus, o ruptura. Omul este acum integrat in determinismul universal prin cadrul exterior al vietii si prin constitutia sa intima, bio-fiziologica. La Motru, evolutionismul serveste ca suport teoretic pentru a argumenta ideea ca omul este anticipat in structurile lumii organice. Natura, in variabilitatea ei infinita, cuprinde intre posibilitatile ei si personalitatea ca veriga necesara alaturi de alte forme. Personalitatea reprezinta cristalizarea si stabilitatea unor aptitudini izvorate din evolutia energetica a naturii, iar munca este o veriga in lantul transformarilor universale.
Fiind interesat sa arate legatura dintre om si mediul natural, precum si dintre om si mediul social, Motru introduce notiunea de vocatie, prin care intelege ansamblul conditiilor care premerg si determina personalitatea. Vocatia este realizarea potentialului energetic al popoarelor. Personalitatea individuala se afla inscrisa virtual in structura personalitatii poporului. Personalizarea este un proces de totalizare infinita in care structurile vechi sunt cuprinse si depasite in cele noi, supraordonatoare.

Structura personalitatii
Motru are o abordare interdisciplinara a personalitatii umane. In plan social, el distinge intre personalitate, ca rezultat al actiunii libere, si individualitate, ca rezultanta a obisnuintelor, centrata pe functii organice. Personalitatea are deci o structura complexa, tridimensionala, o structura bio-psiho-sociala.
“Personalitatea este o imbinare de factori sufletesti (eul) care mijlocesc o activitate libera dupa norme sociale si ideale”.
Personalitatea este si rezultatul activitatii transformatoare, al activitatii instrumentale a omului, ca factor de diferentiere, care produce aptitudini si mecanisme de cunoastere. Straturile personalitatii umane sunt, dupa el, componenta naturala, biologica, apoi cea psihologica (eul) si componenta sociala: personalitatea se formeaza pe suporturile sale biopsihologice, prin asimilarea valorilor culturale si sociale, ajungand la constiinta de sine, cu functia ei anticipatoare.
Componenta biologica a omului este dependenta de evolutia mediului cosmic, iar componenta sufleteasca este dependenta de evolutia culturii si a societatii. Intre aceste straturi coexistente se manifesta permanent o relatie de influentare reciproca.
Eul e un ferment accelerator pentru formarea personalitatii. Baza personalitatii este unitatea sufleteasca, care rasfrange unitatea energiilor materiale. Viata exista in forme individuale, diferentiate, iar viata sufleteasca cuprinde si ea o gama de variatiuni si anticipari. Eul este vointa, impulsul, forta, fermentul, nu tiparul personalitatii. Vectorul acestor forte psihice este dat de personalitate si se exprima prin vocatie. Vocatia este expresia corespondentei dintre eu si personalitate. Exista si situatii in care se intalnesc discrepante intre eu si personalitate. E posibil ca indivizii sa adopte o personalitate de imprumut prin influente culturale, in contrast cu suportul lor psihologic.
Asadar, personalitatea poate fi privita ca fenomen cosmic, o forma de manifestare a energiei universale, ca fenomen biologic, datorita structurii sale fiziologice, ca fenomen psihic, prin constiinta, si ca fenomen social, prin activitatea sa creatoare. Motru intemeiaza o viziune a personalitatii ca sinteza a evolutiei, ca totalitate, in care integreaza toate functiile existentei umane. El face si o distinctie interesanta intre personalitatea individuala si cea sociala. Trasatura caracteristica a constiintei umane este data de capacitatea sa de a face anticipari prin care depaseste determinismul cauzal si introduce astfel un determinism prin finalitate.
Omul este o fiinta deschisa care se depaseste pe sine prin anticiparile constiintei intentionale. Dar forta care il va duce la depasirea sa nu sta in om (“vointa de putere”), ci in evolutia realitatii. Este o putere transumana, obiectiva, naturala. Omul este un tot constituit din corelatii strict determinate de evolutia Universului.
“Realitatea, intrucat se concepe ca o energie care evolueaza, isi confunda evolutia sa cu procesul de formare a personalitatii in care se rezuma toate corelatiunile biologice: realitatea este un personalism energetic. In traditia biblica, Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea sa; in ipoteza noastra, evolutia il face pe om dupa chipul si asemanarea realitatii totale”.

Personalitate si vocatie
Motru face distinctia intre personalitatea profesionala, specializata in raport cu un anumit gen de munca, si personalitatea creatoare, care apartine omului de vocatie, orientat spre inovatie. Omul de vocatie este orientat de valorile sociale si gaseste in munca intregirea lui ideala. In constinta sa, scopul muncii si scopul existentei se identifica. Activitatea sa se caraterizeaza prin dezinteresare, originalitate. Omul de vocatie “este instrumentul care ridica energia unui popor de la nivelul radacinilor cosmice, la nivelul culturii spirituale”. “Natura intrebuinteaza pe omul de vocatie pentru a asigura crizalizarea unei culturi”.
Vocatia, fiind realizarea a ceea ce poporul are in el ca potential, nu se poate imprumuta si nici instraina. “Personalitatea unui popor este structura energiilor sale psiho-fizice”. Vocatiile sunt preformate in structura poporului ca urmare a istoriei sale. Ele sunt fructul mesianismului propriu fiecarui popor. “Vocatiile sunt anticipate in memoria fiecarui popor, in care sta adunata o energie care asteapta sa se reverse”. Rostul educatiei este acela de a identifica vocatiile, de a le sustine si de a le dezvolta.
In lucrarea “Timp si destin”, Motru diferentiaza cele doua concepte, afirmand ca destinul se traieste subiectiv, pe cata vreme timpul se masoara obiectiv. Destinul nu se confunda cu durata bergsoniana, caci aceasta este anonima, iar destinul este personal. Destinul este explicat prin “constitutia substantiala a personalitatii”. Destinul este o desfasurare necesara a posibilitatilor cuprinse in aceasta structura. Destinul “este matricea in care ia nastere intuitia timpului”, fiind o forma de determinism organic. Destinul se poate si fauri prin cunoasterea posibilitatilor, prin educatia popoarelor, prin orientarea lor spre ceea ce au ele sedimentate in structurile specifice. Destinul se manifesta si azi in viata popoarelor dar are un rol ascuns. El nu poate fi prevazut, ci doar finalitatea sa poate fi indicata. Vocatia se refera la activitatea umana, la finalitatea umana, pe cata vreme destinul se refera la finalitatea spirituala, transumana a istoriei.
Ca doctrinar al conservatorismului, el a sustinut ca ideal politic ideea “statului taranesc”. Desi critica rasismul si pozitiile xenofobe, el a incercat sa fundamenteze filosofic nationalismul. Astfel, “romanismul” este considerat de el ca o expresie a fondului nostru national, ca o sinteza a traditiei si inovatiei, ca o doctrina specifica care ne orienteaza spre valorile proprii. “Fiecare natiune aduce la lumina ceea ce sta in firea sa ca energie si ca valoare”. Influentat de contextul politic al vremii, el compara “romanismul”, ca directie specifica a culturii noastre, cu “fascismul italian”, cu “rasismul german” si cu “sovietismul rus”, considerand ca aceastea sunt formule specifice pentru popoarele mentionate.
Studiul sau “Cultura romana si politicianismul” (1904) a avut un mare ecou in epoca. Cultura autentica da personalitate si identitate popoarelor, pe cata vreme cultura neautentica, pseudocultura, deformeaza aceasta identitate. Trecerea de la “barbarie” la cultura adevarata poate cuprinde uneori si doua stari intermediare. “Semicultura” este cultura nedesavarsita, care apartine omului neinstruit. “Pseudocultura” este insa cultura falsa, produsa prin mimetism, si care blocheaza evolutia spre adevarata cultura. Unitatea de cultura deriva din unitatea sufleteasca a popoarelor si reprezinta un indicator al societatilor dezvoltate. In ceea ce priveste distinctia dintre cultura si civilizatie, el preia opozitiile cunoscute din epoca, definind cultura prin suma dispozitiilor sufletesti interioare, a deprinderilor spirituale, iar civilizatia prin formele institutionale si prin produsele utilitare.

Semnificatia ideii de personalitate energetica.
In filosofia lui C.R. Motru, ideea activismului e profund angajata in conceptele centrale in care opereaza si in semnificatia ei generala. Explicatia filosofica data conceptului de personalitate este o aplicare a acestei idei. Personalitatea umana este produsul suprem al naturii, "o forma a energiei universale" care, in evolutia ei orientata finalist, organizeaza conditiile pentru cristalizarea unei structuri menite "sa continue activitatea energetica a naturii" .
Munca este o conditie fundamentala pentru aparitia si dezvoltarea personalitatii. Semnificatia majora a personalitatii energetice rezida in faptul ca ea adapteaza mediul la nevoile sale prin munca sustinuta si competenta. Acest comportament este conditionat de functionarea activa a structurilor rationale, de atitudinea practica fata de conditii, de realizarea libertatii. Cunoastere, activitate creatoare, competenta profesionala adaptata unui tip de munca, libertate pro-personalizare, iata concepte cu sensuri evident activiste. Motru nu izoleaza personalitatea umana de natura, ci, dimpotriva, dezvaluie inradacinarea ei in energiile naturale. Conduita activista a personalitatii depline se inscrie in prelungirea naturii, nu intr-o opozitie tragica. Este o semnificativa diferenta fata de multe conceptii moderne care se afla mai degraba la antipodul acestei idei a unitatii si legaturii dintre om si natura.
Personalitatea energetica este tipul uman adecvat culturii stiintifico-tehnice moderne, tipul profesionistului creator, de vocatie, cu vointa adaptata la noua tehnica a muncii. Un asemenea tip uman va deveni predominant in cultura contemporana si el indica, in opinia lui Motru, linia unei puternice orientari de factura tehnocratica, deoarece "cultura viitoare a Europei va fi cultura unei elite profesionale" . Distinctia dintre Orient si Occident revine, in cuprinsul teoriei lui Motru, prilej pentru el de a elogia paradigma activista moderna. Orientul ar fi produs o personalitate preponderent mistica, incapabila sa organizeze rational experienta, proiectandu-se emotional in natura, insuficient diferentiata interior, fundamental contemplativa.
Culturile orientale nu au acordat valoare personalitatii umane individualizate si active. Cu totul altfel stau lucrurile in culturile europene moderne in care personalitatea mistica este depasita, se cristalizeaza personalitatea energetica organizata rational, activa si transformatoare in raport cu natura, diferentiata dupa caracterul specializat al activitatilor. Eliminarea treptata a personalitatilor de tip mistic si anarhic si generalizarea crescanda a celor energetice au propulsat societatile occidentale in avangarda civilizatiei umane. Este directieape care o indica Motru si pentru cultura romana.

2. PETRE P. NEGULESCU (1872-1951)
Negulescu a fost un mare profesor de istoria filosofiei la Universitatea din Bucuresti, autor al unor studii ample, care l-au impus ca ganditor rationalist, cu vederi democratice.
Negulescu isi face studiile filosofice la Berlin si Paris. Lucrari principale:
• Critica apriorismului si empirismului (1892)
• Psihologia stilului (1892)
• Filozofia renasterii (1910-1914)
• Geneza formelor culturii (1934)
• Destinul omenirii (5 volume, 1938-1946, ultimul volum fiind publicat postum in 1971)
• Studiile de istorie a filosofiei, publicate postum: Problema ontologica - 1972, Problema cosmologica - 1977, Problema cunoasterii - 1969.
Profesor la Universitatea din Bucuresti din 1910, in locul ramas vacant dupa retragerea lui Titu Maiorescu. Lucrarile sale au fost initial cursuri tinute la aceasta universitate.

Conceptia filosofica
Conceptia sa filosofica este predominant evolutionista si rationalista. El intemeiaza un materialism evolutionist, bazat pe noile descoperiri ale stiintei. Este interesat sa fundamenteze o conceptie stiintifica asupra lumii, considerand ca filosofia are o functie sistematizatoare si sintetica, o functie de generalizare a noilor date ale cunoasterii stiintifice. Filosofia ar trebui sa fie, dupa opinia lui, o generalizare critica a stiintelor, “o analiza a primelor principii si o sinteza a ultimelor rezultate ale stiintei in vederea explicarii totale a Universului”.
Materia e un substrat al tuturor fenomenelor, iar constiinta este un factor derivat al evolutiei materiei. Are deci o conceptie scientista, pozitivista, evolutionista, opusa metafizicii traditionale. El critica apriorismul kantian cu argumente stiintifice si logice, dupa cum critica si empirismul lui John Stuart Mill. Impotriva conceptiilor idealiste el arata ca fenomenele psihice sunt produs al materiei superior organizate, dar neglijeaza analiza factorilor sociali in aparitia constiintei. Sustine cu tarie ideea unitatii materiale a lumii si ideea conexiunii universale intre formele de existenta, dar intelege aceste conexiuni intr-un sens mecanicist. Negulescu a dat conceptiei sale o functie critica, denuntand interpretarea idealista a stiintei si criticand conceptiile finaliste. El arata ca particularitatile actiunii umane, orientate potrivit unor scopuri, nu pot fi extinse asupra Universului. Natura nu este organizata in sens finalist, de aceea nu putem vorbi de o finalitate a naturii. A criticat, de asemenea, conceptiile irationaliste, aparand valoarea stiintei, a ratiunii, impotriva celor care afirmau ca adevarul nu poate fi obtinut decat prin intuitie, credinta sau sentiment.
Analizand datele stiintifice referitoare la structura Universului, Negulescu stabileste cateva proprietati generale:
• solidaritatea partilor sale, care-l fac sa fie un sistem armonios, integrat;
• unitatea materiala a Universului;
• ordinea si uniformitatea fenomenului care alcatuiesc Universul.
Fenomenele se schimba necontenit, dar nu la intamplare, ci potrivit unor legi care raman neschimbate. Negulescu a aparat cu consecventa principiul determinismului, aratand ca el este vital pentru stiinta, combatand cu tenacitate conceptiile indeterministe.
Problema cosmologica a primit in cursul istoriei filosofiei trei solutii mari:
• solutia mecanicista, care explica ordinea Universului prin cauze materiale si eficiente. Dar aceasta solutie nu poate explica multe fenomene, mai ales cele din realitatea umana;
• solutia finalista considera ca exista un principiu ordonator al Universului, fie transcendent, fie imanent, principiu care s-ar identifica in ultima instanta cu scopul Universului. Finalistii sustin ca doar cauza finala poate introduce o ordine in haosul naturii. Finalistii extind asupra intregii realitati cauzele finale care sunt prezente in realitatea sociala.
• Solutia evolutionista este cea care i se pare lui Negulescu cea mai adecvata, sprijinita pe noile descoperiri ale stiintei. Aceasta solutie consta in a aborda fenomenele in mod genetic si a explica starea actuala prin starile anterioare.
Negulescu face o istorie a evolutionismului, aratand cum s-a impus treptat acest principiu in diverse domenii ale gandirii stiintifice, devenind o teorie filosofica generala asupra Universului. Evolutionismul sustine devenirea treptata si lenta a formelor superioare de existenta din formele inferioare. Negulescu apreciaza ca el este singura teorie capabila sa explice unitatea lumii, intrucat arata ca toate “formele anorganice, organice si supraorganice” s-au format treptat dintr-o primordiala materie cosmica, printr-o serie continua de schimbari.
Referindu-se la problema ontologica, el considera ca aici s-au impus alternativ doua solutii: monista si dualista. Conceptiile arhaice si religioase au promovat un dualism primitiv, disociind existenta corporala de cea a sufletului imaterial.
Filosofia rationalista a ajuns insa la o viziune monista, cautand un singur principiu din care sa derive ambele realitati. Cele doua pozitii au revenit de-a lungul timpului in diverse conceptii. Dezvoltarea stiintelor moderne au impus insa conceptia monista si materialista, argumentata pe tezele evolutionismului.
Legatura filosofiei cu stiinta a devenit la Negulescu un adevarat principiu metodologic aplicat in toate lucrarile sale. A fost un adversar al conceptiilor speculative si al conceptiilor irationaliste. In activitatea sa didactica, foarte bogata, a cautat sa formeze tineretul intr-un spirit rationalist si stiintific, umanist si democratic.

Progresul social si formele culturii
In conceptia lui sociala, Negulescu considera ca progresul este determinat de o constelatie de factori, in care rolul hotarator revine factorilor psihologici. Inteligenta, exprimata in cugetarea stiintifica si filosofica, precum si ideile reprezinta factorii de capetenie ai progresului. El compara inteligenta cu un felinar care ne calauzeste pe drumul evolutiei istorice. “Fara indoiala, felinarul de care ne servim noaptea nu este cauza prima a mersului nostru, dar fara el mersul pe intuneric ne-ar fi imposibil”.
Factorul motor, dinamic al dezvoltarii ar fi, dupa opinia lui, o stare de spirit numita “nemultumire”. Este factorul care declanseaza schimbarile sociale, fiind o convertire a unor porniri organice de adaptare si securitate biologica. Factorii economici si politici au un rol subordonat, de aceea explicatiile materialiste ale istoriei sunt, dupa opinia lui, limitate. Insistand asupra factorilor psihologici, el afirma ca si cauzalitatea sociala este o cauzalitate psihica.
Progresul este, dupa opinia lui, o continua desavarsire rationala si morala a omenirii, o trecere de la egoismul primitiv la un altruism umanitarist. Din aceasta perspectiva etica, el considera ca “progresul moral este adevarata masura a progresului social”. Fondul moral al omenirii se exprima prin simpatie, conduita rationala, solidaritate umana, idealul de perfectibilitate umana. Ca raspuns la criza sociala, el propune o serie de reforme morale si intelectuale, considerand ca dezvoltarea cunoasterii va anihila barbaria si tendintele anarhice din societate.
In lucrarea sa fundamentala, “Geneza formelor culturii”, Negulescu pune in legatura formele de creatie umana cu structura psihicului uman. Factorii functionali ai vietii psihice orienteaza si actele de creatie. Astfel, el considera ca afectivitatea isi gaseste expresia in religie, iar imaginatia in arta. Ratiunea si discernamantul critic prezideaza geneza stiintei si a filozofiei ca forme de cunoastere rationala asupra lumii. Acesti trei factori -; afectivitatea, imaginatia si ratiunea critica - se afla in corelatie, fiecare dintre ei predomina insa in unele atitudini si actiuni ale omului, determinandu-le specificul.
In functie de acesti factori, Negulescu stabileste o tipologie a creatiei culturale, studiind mecanismul psihologic al fiecarei forme culturale.
Religia este determinata de afectivitate si emotii. Afectivitatea este, prin sentimentul nemultumirii de sine, motorul activitatii creatoare, si ea se exprima in religie. In acest plan domina factorii afectivi si emotionali, iar mitologia si religia, dupa opinia lui, au aparut in absenta totala a ratiunii. Negulescu ignora radacinile sociale ale religiei si exagereaza rolul factorilor psihologici, considerand ca religia persista doar datorita lipsei de cultura a maselor, avand insa si functia de suport al moralitatii. Ea va disparea o data cu dezvoltarea stiintei si a filozofiei.
Arta este produsa de jocul imaginatiei si de scaderea treptata in intensitate a pornirilor afective. Afectivitatea si imaginatia predomina in religie si arta, ultima fiind asociata de Negulescu cu mecanismul proiectiei subiectivitatii in exterior. Emotia este la originea actului artistic, dar acesta dobandeste ca trasatura distinctiva creatia dezinteresata. Arta produce o emotie fara finalitate practica, precum spunea Kant, o stare contemplativa, exprimata printr-o intuitie a totalitatii lumii. In arta, imaginatia coopereaza cu inteligenta, iar in formele in care creste importanta elementelor formale avem de-a face cu tendinte elitiste.
Stiinta si filozsfia deriva din judecata rationala, din mecanismul analizei si al disocierii, o data cu predominanta abordarilor rationale.
Alaturi de acesti trei factori mari, Negulescu considera ca exista si factori aditionali, secundari ai creatiei, cum ar fi mediul fizic, mediul social, mediul cultural si factorul etnic. Exista si o serie de factori cu rol moderator, care limiteaza actiunea de diferentiere a factorilor aditionali, precum sunt factorii care tin de structura rationala si logica a gandirii umane. Exista, de asemenea, factori care amplifica rolul celor aditionali, precum este sensibilitatea, care tulbura cugetarea, iar subiectivismul deformeaza aprecierile noastre.
El combate interpretarea rasista a factorului etnic, considerand ca acesta exprima de fapt o structura psihologica anumita, variabila istoric, determinata de viata in comun. Etnicul se exprima printr-o serie de deprinderi, reactii, atitudini, credinte, sentimente, aspiratii, moravuri, limba si traditii istorice. Pe baza acestora se formeaza un specific national care este variabil istoric.
Conceptiile rasiste se bazeaza, dupa opinia lui, pe urmatoarele teze:
• puritatea si invariabilitatea raselor;
• dependenta creatiei culturale de caracteristicile biologice;
• superioritatea biologica si deci culturala a anumitor popoare sau rase fata de altele.
Negulescu combate aceste teze si arata functia lor social-politica de justificare a anumitor orientari politice ale momentului. Impotriva lor, el sustine ca specificul national si cultural este intemeiat pe structurile psihologice si pe factorii sociali, istorici si morali.
Daca popoarele sunt capabile sa-si modifice echipamentul cultural, sistemul economic, formele de organizare sociala si politica, ideologiile, moravurile, arta, religia, mentalitatile, atitudinile fata de lume etc., fara ca structura lor biologica sa inregistreze schimbari corepunzatoare, inseamna ca dinamica procesului creator nu are o legatura cauzala cu aceasta structura. Deci, caracterul specific national al culturilor nu-si afla explicatia in datele biologice si e zadarnica invocarea lor pentru sustinerea acestei idei . Lucrurile par lamurite sub acest aspect si nu e nevoie sa mai insistam.
P.P.Negulescu a intreprins, in perioada interbelica, un examen critic profund al teoriilor care fundamentau ideea de specific national pe deosebirile biologice si rasiale ale popoarelor. Desi argumentele sale sunt dependente de contextul stiintific al perioadei interbelice, sensul demonstratiei sale este actual. Dintr-o perspectiva rationalista si umanista, Negulescu a subliniat ca fundamentele pertinente ale ideii de specific national sunt socio-culturale si psihologice. Atasat de idealurile democratiei liberale, umaniste, progresiste, Negulescu a avut o pronuntata atitudine antifascista.

3. D.D. ROSCA (1895-1981)
D.D.Rosca se inscrie in traditia marilor carturari ardeleni, cu vocatie constructiva si pedagogica, fiind un stralucit dascal al multor generatii la Universitatea din Cluj.
Nascut la Saliste, langa Sibiu, studiaza la Brasov, apoi la seminarul teologic de la Sibiu, apoi la Viena, impreuna cu Blaga, apoi la Paris, unde-si sustine licenta in filosofie si lucrarea de doctorat la Sorbona cu tema "Influenta lui Hegel asupra lui Taine, teoretician al cunoasterii si al artei", in 1928. Lucrarea este publicata in franceza, avand un mare ecou in Franta, datorita perspectivei noi pe care DDR (scriem astfel numele autorului pentru simplificare) o proiecteaza asupra lui Taine, considerat pozitivist, dar DDR a demonstrat ca este masiv influentat de Hegel, dand astfel o noua imagine asupra ganditorului francez.
Totodata, DDR fundamenteaza si o metoda critica de cercetare a istoriei filosofiei, aratand filiatia organica a ideilor si a perspectivelor, elementele de originalitate, legaturile dintre curentele de idei, influentele dintre ele, cu intinderi si adancimi diferite. Exista un progres real al gandirii filosofice, o dezvoltare a cunoasterii prin care omul rationalizeaza si ia in stapanire noi domenii ale realitatii, descopera si creaza noi valori, simboluri, concepte si forme de gandire. In continuarea acestei teorii si metodologii critice, DDR a scris apoi multe studii de istoria filosofiei si a culturii (despre cultura greaca, despre filosofi ca Pascal, Descartes, Unamuno, neotomism), studii grupate in Puncte de sprijin - 1943, Linii si figuri - 1944, multe reluate si completate in lucrari precum Studii si eseuri filosofice - 1970, Oameni si climate - 1971.
O alta dimensiune a contributiei sale in cultura noastra este traducerea unei parti masive a operei lui Hegel in romaneste. Aceasta traducere este efectiv o opera de creatie prin care a demonstrat forta expresiva a limbii romane, capacitatea ei de a cuprinde si exprima gandul filosofic al unui dintre cei mai profunzi si mai dificili filosofi ai lumii. Peste 70 la suta dintre traducerile efectuate i se datoreaza lui (12 volume din 16 ale editiei germane). "Prelegeri de istorie a filosofiei", Prelegeri de estetica", "Stiinta logicii", Prelegeri de filosofie a religiei", Studii filosofice". A scris si o lucrare, "Insemnari despre Hegel - 1967 - o lucrare de exegeza profunda a gandirii hegeliene, in care expliciteaza continutul ei ca un cunoscator fara egal.
Dar lucrarea fundamentala a lui DDR este Existenta tragica - 1934, subintitulata "incercare de sinteza filosofica". Este o capodopera a gandirii romanesti, o lucrare cuceritoare prin densitatea ideilor, prin expresivitatea si profunzimea sa, prin stilul de o claritate si limpezime clasice, prin bogatia problematica, prin deschiderea filosofica spre problemele lumii de azi. Ea trebuie nu doar citita, ci reluata mereu pentru deschiderile sale spirituale.
El prefigureaza multe motive ale existentialismului, care pluteau in atmosfera epocii, dar nu esueaza intr-o doctrina a deznadejdii, ci profeseaza o lucida si reflexiva meditatie asupra conditiei umane. Pozitia exprimata de DDR in aceasta lucrare mi se pare ca poate fi luata ca un sistem de referinta pentru situatia intregii gandiri romanesti din perioada interbelica. Ea este semnificativa pentru:
• rationalismul deschis, nedogmatic, pentru critica de substanta pe care o face rationalismului clasic si pentru deschiderea filosofica spre noile campuri ale reflectiei filosofice: problema irationalitatii, problema sensului vietii, problema omului, a valorilor etc.
• pentru deschiderea sa spre noile domenii ca axiologie, etica, estetica, filosofia culturii, antropologie si politica.
• pentru dubla intemeiere a filosofiei, pentru sinteza subiectiv-obiectiv, afectiv-rational, experienta si teorie, axiologic si cognitiv etc.
• pentru noul mod de a intelege precaritatea si maretia conditiei umane, pentru mesajul final, de o autentica vibratie morala, vazand in om o fiinta care isi depaseste conditia prin creatia de valori, ca raspuns la tragismul si dificultatile vietii.
Conceptia sa este efectiv o raspantie a filosofiei romanesti, ea sintetizeaza trasee diferite si contradictorii, care vin fie dinspre rationalism, fie dinspre irationalism, dinspre stiinta sau dinspre arta, ducand fie spre atitudini spectaculare sau eroice, spre pesimism sau optimism, tendinte contradictorii pe care DDR le integreaza si le tine in conjunctie. Altii se vor angaja spre rationalismul scientist si pozitivist (Negulescu), altii spre experiente subiective si angajari personale (Nae Ionescu sau Cioran). Existenta tragica monitorizeaza pozitiile si optiunile semnificative ale gandirii romanesti, le cuprinde intr-un tablou, din care autorul, dupa ce le infatiseaza, cu argumente si contraargumente, isi exprima deschis propria optiune rationalista si umanista.
DDR elaboreaza o sinteza filosofica originala, integrand marile teme perene ale gandirii filosofice si noile date ale cunoasterii stiintifice si ale experientei socio-umane intr-un moment de criza a valorilor. El organizeaza toate datele acestea intr-o demonstratie logica pentru a sustine si motiva o atitudine filosofica, o viziune si o proiectie asupra destinului uman. Sa incercam sa refacem succint liniile mari ale demonstratiei sale.

Filosofia -; forma de cunoastere si atitudine in fata lumii
Sa incepem cu precizarile sale privind natura filosofiei ca domeniu al culturii si al creatiei umane. Filosofia este concomitent o forma specifica de cunoastere si o expresie a unei atitudini moral-estetice fata de totalitatea existentei; o incercare de a motiva cu argumente ce apartin cunoasterii pozitive si stiintifice o atitudine filosofica, ce-si are resortul ultim in stratul afectiv si in proiectiile axiologice al vietii umane.
Se vede imediat accentul antipozitivist al conceptiei sale. Ca forma de cunoastere rationala, conceptuala, teoretica, filosofia sintetizeaza si integreaza intr-un tablou de ansamblu datele cunoasterii stiintifice, dar face simultan si o interpretare critica a lor, stabileste valoarea si semnificatia cunostintelor, presupune o viziune asupra lumii ca ansamblu structurat. Deci o prima specificare: filosofia se edifica pe suportul cunoasterii stiintifice, nu se poate dispensa de ea, dar filosofia este altceva decat stiinta, prin vocatia ei de sinteza si de viziune teoretica ampla.
Ca expresie a unei atitudini axiologice, filosofia isi dezvaluie si mai bine specificul. Stiinta aspira spre obiectivitate, ea elimina orice proiectie subiectiva sau atitudinala a subiectului fata de obiectul pe care-l investigheaza. Ea nu exprima atitudinea subiectului cunoscator fata de obiectul cercetat. Nu asa stau lucrurile cu filosofia. Filosofia face o sinteza a cunoasterii cu scopul de a motiva o atitudine morala, estetica, afectiva, subiectiva fata de lume si existenta umana. Deci, filosofia raspunde unei alte nevoi profunde a omului decat stiinta: nevoia de a avea o imagine globala asupra existentei si de a lua o atitudine fata de ea. Este nevoia de a da sens lumii si vietii umane, de a ierarhiza formele de existenta, lucrurile, faptele umane, cunostintele, ideile, comportamentele etc. Filosofia ne arata nu numai ce este realitatea, ci si cum ar trebui sa fie din perspectiva unor idealuri umane. De a intemeia o etica a vietii umane.
Cunoastere si atitudine, filosofia conjuga spiritul de geometrie al cunoasterii rationale si spiritul de finete al intuitiei si al unui lirism profund. Deci, perspectiva valorizatoare este vitala pentru filosofie, este atributul ei decisiv.
Daca asa stau lucrurile, atunci vom descoperi in toate marile sisteme filosofice o perspectiva axiologica, mascata sau afirmata explicit, pentru ca filosofia izvoraste dintr-un strat foarte adanc al sufletului omenesc, din stratul afectivitatii axiologice, din profunzimile constiintei umane, dar nu din nevoi de ordin biologic si utilitar-pragmatic.
Filosofia este o forma elaborata a constiintei de sine a omului, o forma prin care omul isi problematizeaza existenta, isi pune intrebari ultime cu privire la sensul lumii si la rostul vietii sale. Filosofia este deci expresia acestei "nelinisti metafizice" pe care o traieste omul intelegandu-si conditia sa. Intr-un admirabil comentariu pe aceasta tema, DDR opune constiinta filosofica vie si problematizanta prostiei umane, dar nu prostiei ca ignoranta, ci prostiei care e "senina si netulburata" de intrebari, de indoieli, prostiei care se instaleaza in "certitudini" inainte de a parcurge sfera cunoasterii si a experientei, prostiei care e perfect adaptate realitatii date si intereselor inguste, care da un sentiment de securitate interioara, dar nu este constienta de limitele ei si de insuficienta ei structurala. De aceea, DDR reaminteste mereu ca filosofia este "o atitudine moral-estetica" fata de existenta. Detectam inca din acest plan doua directii critice ale conceptiei sale.
- Respingerea viziunilor neopozitiviste, care reduceau filosofia la o analiza a logicii stiintei si a limbajului stiintific, refuzandu-i dimensiunea axiologica si problematica umana. Filosofia depaseste atat stiinta, cat si experienta data (cognitiva si sociala), ea propune un sens, un rost, un ideal, o exigenta valorica. Cunoasterea nu poate ramane la judecatile de existenta, ea implica vital si judecati de valoare.
- Respingerea viziunilor subiectiviste, irationaliste si mistice, care depreciau cunoasterea stiintifica pozitiva si infaptuirile civilizatiei tehnologice moderne. Subliniind mereu ca filosofia nu se poate dispensa de cunoasterea stiintifica si de atitudinile motivate rational, DDR se delimita radical de valul filosofiilor irationaliste, care, in numele subiectivitatii, ancorau in misticism, teozofie si fundamentalisme religioase. Adresele critice erau stravezii: gandirismul, ortodoxismul, pozitiile subiectiviste.
Intre idolatria stiintei si apologia formelor non-, extra- sau supra-rationale de cunoastere, DDR tine cumpana unei conceptii care nu uita sa dea sensibilitatii si ratiunii, cunoasterii si valorii ponderi care le echilibreaza in existenta umana.

Mitul cunoasterii integrale a existentei
Pornind de la aceste premise, DDR cerceteaza istoria gandirii europene si descopera ca ea a fost animata de idealul cunoasterii integrale a existentei, un ideal care presupune ca existenta este rationala in esenta ei si in totalitatea manifestarilor ei. DDR examineaza acest acest ideal si presupozitiile sale ontologice, epistemologice si morale, consecintele logice pe care le presupune si expresiile stiintifice si filosofice ale sale. Acest ideal opera cu ideea ca existenta are un principiu ultim din care deriva "logic" toate elementele sale.
Ce presupune acest ideal si acest postulat? Idei strategice ale acestei orientari pe plan ontologic si metafizic:
• Postularea unui principiu prim, o substanta sau un element din care deriva toate formele de existenta: apa, aer, atomi, idee absoluta etc. Scopul cunoasterii ar fi de a descoperi acest principiu si inlantuirea logica a derivatiilor de la el la formele concrete de existenta. In aceasta serie intra marii filosofi greci, milesienii, presocraticii, Platon, Aristotel, Parmenide, Descartes, Spinoza, Leibnitz, Hegel, Laplace, pozitivismul si neopozitivismul, logicismul si chiar unele doctrine religioase, ca neotomismul.
• Acordul dintre structura logica a ratiunii umane si structura lumii. Hegel este exemplul paradigmatic ale acestei viziuni super-rationaliste: "Tot ceea ce este rational este real si tot ceea ce este real este rational". Hegel incununeaza seria rationalismului european, inceput cu filosofii greci, cu Parmenide, care spunea ca "Este tot una a fi si a gandi", sau "a fi si a fi gandit". Gandit rational, evident. Coincidenta celor doua sfere sau realitati este presupozitia fundamentala a acestei orientari rationaliste.
In consecinta, suprafata rationalitatii se suprapune exact peste cea a realitatii, iar rationalul devine un criteriu de legitimitate al existentei. Corespondenta celor doua realitati - ratiunea umana si realitatea ontica - este totala in formele de cunoastere ale spiritului absolut. Este in spiritul filosofiei hegeliene ideea ca daca te uiti la lume rational, si lumea se uita la tine rational sau iti "infatiseaza" doar fata ei rationala. Celelalte zone sunt opace, invizibile, pentru ca nu avem organ de receptare, de perceptie pentru ele. Acest tip de rationalism duce la ideea ca exista o rationalitate instrinseca a istoriei umane si o “justitie imanenta” a lumii.
- Pe plan epistemologic si stiintific: Ideea posibilitatii cunoasterii integrale si absolute a lumii si ideea determinismului universal: lumea poate fi dedusa logic si rational dintr-o substanta prima, indiferent de natura ei materiala sau spirituala. Stiinta clasica, mai prudenta, iar filosofia mai inclinata spre constructii speculative, au lucrat dupa acest postulat al rationalitatii integrale, iar infaptuirea sintezei totale a cunoasterii este o "chestie de timp". Acest ideal este considerat “principial” posibil, chiar daca nu este infaptuit. Diversitatea are un statut ontologic secund si poate fi derivata dintr-un principiu unitar, dintr-o lege unica. Acest lant deductiv, fara hiatusuri, exprima transferul cauzal continuu.
- Deci, un optimism gnoseologic si axiologic, completat de ideea de previziune asupra viitorului care este continut potential in trecut, si temporalitatea doar il desfasoara si il expliciteaza. Concluzia paradoxala pe care ar trebui sa o formuleze aceasta conceptie este ca “lumea nu are istorie”, pentru ca este anulata ideea de evolutie creatoare, de creatie, care ar putea produce un element nou, care nu ar fi pre-existent si continut potential in trecut. Existenta isi cuprinde in sine analitic toate ipostazele sale viitoare; deci daca formulam legea unica a existentei putem prevedea totul.
Deci, postulatul implica: ideea determinismului universal si absolut, ideea deductibilitatii logice a naturii, potrivit cauzalitatii analitice, si abolirea ideii de evolutie creatoare, de istorie.
- Pe plan axiologic: Postulatul formulat pe plan teoretic "Existenta este rationala" implica o anumita pozitie pe plan axiologic: "Existenta are sens". Fiind cunoastere si atitudine in acelasi timp, filosofia formuleaza acest postulat avand in vedere legatura dintre teoretic si axiologic. De aici semnificatia practica si morala a postulatului. Este implicata ideea ACORDULUI dintre om si realitate, dintre subiect si obiect, dintre ratiune si structura lumii.
Termenul de rational are cel putin trei sensuri:
• unul ontologic si metafizic = structura intrinseca a lumii ar fi rationala, asemanatoatre cu structura gandirii umane;
• unul teoretic, epistemologic = ceea ce este inteligibil pentru mintea umana, ceea ce este cunoscut sau ceea ce are o structura logica;
• unul axiologic, valorizator, apreciativ = ceea ce are sens, rost. talc este rezonabil, ceea ce este firesc in raport cu ordinea umana, rationala, ceea ce este in acord cu aspiratiile umane.
La fel si termenul de irational, ar sensuri ontologice (misterul lumii), epistemologice (nerationalizat sau nerationalizabil) si axiologice (fara sens, absurd). Deci termenul implica: dezacordul dintre gandire si existenta, impenetrabilitatea lumii, prin mijloace rationale (doar supra-rationale sau infra-rationale, simbolice); existenta unui rest nerational, a unui mister insondabil, care ar fi esenta lumii.
DDR confrunta acest postulat al rationalitatii integrale cu experienta cognitiva si cu cea social-istorica a omului si ajunge la concluzia ca el nu se poate sustine cu argumente logice, ca nu se poate intemeia strict rational si cognitiv, ca este nu un produs al ratiunii teoretice, ci al ratiunii practice, morale, axiologice, ca exista un substrat axiologic al acestui postulat.
Argumente: Postulatul nu este un rezultat al experientei cognitive, pentru ca ar presupune o totalizare ilicita a experientei, or, avem limite istorice ale cunoasterii umane; cunoasterea nu expuizeaza concretul dat, ontologic. Desi ramane in structura ei formala relativ identica, ratiunea isi modifica istoric raporturile ei cu realitatea. Ea experimenteaza noi perspective si metode de cunoastere fata de real, dar tot nu-l epuizeaza (noi forme, noi concepte, un progres al cunoasterii). Ratiunea nu poate intra definitiv in posesia absolutului, dar il asalteaza din diverse unghiuri de atac.
Descoperirea unor realitati contradictorii in chiar structura existentei (Scoala de la Copenhaga, Heisenberg, biologia), explicatiile insuficiente date creatiei, fenomenelor psihice si sociale, iata realitati care nu pot fi rationalizate, explicate in paradigma clasica.Asadar, postulatul face o totalizare nepermisa a experientei
Pe planul axiologic observam un dezacord dintre progresul material si cel spiritual, observam ca omul e si autor al unor fapte nerationale, ca nu exista o justitie imanenta a lumii, ca atatea civilizatii stralucite s-au prabusit in fata fortei brute, ca exista alcatuiri sociale nedrepte, irationale etc. Toate demonstreaza ca nu exista o justitie imanenta a universului sau a istoriei, ci doar justitia pe care omul o poate impune. Civilizatii infloritoare au pierit, faptul poate fi explicat dar nu poate fi justificat din perspectiva unei filosofii care afirma ca lumea e rationala.
Ca atare, postulatul este un mit, mitul rationalitatii integrale a existentei, si trebuie sa aiba un resort mai adanc, sa fie intemeiat pe o proiectie afectiv-valorizatoare. DDR arata ca el este de natura filosofica, fiind o atitudine care da satisfactie unor dorinte secrete ale omului, si decurge din nevoia omului de a proiecta asupra lumii propriile sale dorinte si valori, nevoia de considera ca lumea are sens. Nevoia de sens e cea care il impinge pe om sa considere ca si lumea exterioara este rationala in alcatuirea sa, si deci valorile pentru care lupta omul (dreptate, cunoastere, libertate, binele, valorile morale etc.) si-ar avea astfel suportul asigurat in chiar structura existentei. Este intemeiat pe convingeri morale si practice, care acorda suprematie valorilor spirituale si rationale si garanteaza succesul actiunilor noastre.
Deci postulatul rationalitatii integrale este un mit care are un suport afectiv-emotional, este expresia unei atitudini filosofice. Dar acest mit nu se confirma confruntat cu experienta. El e sustinut doar de credinta omului in capacitatea sa de cunoastere si de creatie. Regasim cele doua dimensiuni ale filosofiei: atitudinea este factorul generator al perspective filosofice. Iar in viziunea filosofica se afla in unitate postulatul teoretic cu cel axiologic.
Daca lumea ar fi rationala in totalitatea ei, atunci ea ar fi obiectiv structurata in asa fel incat idealurile rationale ale omului sa poata fi realizate fara suferinte si confruntari dramatice. Dar experienta ne arata ca omul dispune de o cunoastere limitata (deci nu putem spune ca existenta este rationala in totalitatea ei pentru ca nu am parcurs aceasta totalitate), dupa cum istoria civilizatiei umane ne arata ca ea nu este alcatuita doar din fapte rationale ale oamenilor, ci si din fapte irationale, absurde (razboaie, violenta, injosirea demnitatii umane, succesul fortei brute in fata valorilor spirituale etc.).
Istoria umana este plina de intamplari si evenimente aleatorii, de decizii si conduite imprevizibile, care au decis destinul unor colectivitati, de situatii care nu sunt doar expresia legilor generale, de agenti care au ales in functie de anumite valori, nu de necesitati istorice. Alte dovezi ca lumea nu este rationala: indiferenta naturii fata de dorintele si aspiratiile omului; cataclisme naturale, absurditati; lupta pentru existenta este atroce in natura, animalele se mananca unele pe altele si "nu se aud vaiete" - spune Arghezi, citat de DDR; pe aceasta distrugere reciproca se bazeaza echilibrul ecologic si al speciilor; omul e singur in fata acestor grozavii ale naturii, corabia destinului sau e nesigura.
In acelasi timp, cunoasterea insasi a dezvaluit atatea aspecte irationale sau zone inca necunoscute, insuficient explicate, cum ar fi viata psihica, creatia umana, structura materiei, cunoasterea descopera mereu noi irationale, iar o intreaga serie a gandirii filosofice - de la David Hume, Kant, Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, filosofia vietii si filosofiile intuitioniste sau irationaliste - a pus in dificultate ideea determinismului universal. Acesti ganditori au postulat disjunctia si eterogenitatea dintre gandire si realitate, afirmand ca structura logica a gandirii umane nu are fundament real, ca raporturile empirice sunt diferite de cele de necesitate logica dintre propozitii si cunostinte, pe care le putem postula in ordinea ideilor, mai ales in ceea ce priveste relatiile de cauzalitate.
Iata pasii demonstratiei lui DDR, precum intr-un silogism:
• Gandirea europeana este animata de idealul cunoasterii integrale si de postulatul rationalitatii integrale a existentei.
• Experienta cognitiva si istorica nu confirma acest postulat, nu ne indreptateste la totalizari pornite din zone partiale.
• Rezulta ca acest postulat are o componenta axiologica si este un mit care deriva din ratiunea practica, dintr-o proiectie subiectiva a omului, ca orice constructie filosofica ce are un substrat emotional si axiologic.
Deci postulatul rationalitatii integrale nu se confirma nici teoretic, nici in cadrul experientei practice, nici in istorie, nici in existenta umana.

Existenta este rationala si irationala
Ca urmare, spune DDR, existenta trebuie considerata ca fiind rationala si irationala, inteligibila si absurda, cu sens si fara sens in acelasi timp. Aceasta este teza fundamentala a cartii lui DDR. Aceste dimensiuni contradictorii sunt constitutive ale existentei.
Frontiera dintre rational si irational este variabila in interiorul existentei, este variabila istoric si conjunctural, instabila, fara delimitari definitive; zone care au fost provizoriu rationalizate se vor dovedi la o cercetare mai aprofundata irationale si asa mai departe. Aspecte irationale pot sa apara si in zone rationalizate. Pe masura ce se extinde cunoasterea si experienta practica se extinde si zona rationalului; dar nu in sens liniar, ci sub forma unui arhipelag variabil. Existenta este in devenire, este dinamica, este supusa schimbarii; universul este neispravit si etern provizoriu, se transforma, este un ghem incalcit la infinit.
Dar putem oare postula limite principiale ale cunoasterii? Nu, asa cum nu putem postula rationalitatea integrala a lumii, nu avem temei nici sa postulam existenta unor irationale definitive. Aventura omului ramane deschisa. Pozitiile extreme - rationalism clasic, irationalism relativist si subiectivist -; sunt egal de lipsite de fundament teoretic, practic si axiologic.
"Experienta autentica nu ne indreptateste sa afirmam in mod exclusiv nici determinismul universal sau rationalitatea absoluta, si nici continenta sau irationalitatea absoluta a existentei. In ambele cazuri am comite pacatul de a se lua partea drept tot".
Deci numai sinteza celor doua teze filosofice fundamentale se sustine ca atitudine filosofica. Pozitia sa este sa nu totalizam experienta nici intr-un sens, nici intr-altul. DDR vrea sa depaseasca atat rationalism dogmatic, cat si irationalism dogmatic, propunand un rationalism deschis.
"S-o acceptam ca egal de reala sub ambele aspecte mari ale ei, sa nu uitam nici un moment ca e inteligibila, dar si neinteligibila; ca e rezonabila, dar si absurda; cu sens, dar si fara sens. Sa recunoastem ca binele si raul, valoarea si nonvaloarea, spiritul si natura oarba...se combat cel mai adeseori cu sorti de izbanda de partea raului cel putin egali celor ce se gasesc de partea binelui. Si colaboreaza numai intamplator".
Existenta umana probeaza ca exista atat acorduri, cat si dezacorduri tragice intre natura si cultura, intre civilizatie si cultura, progresul material si cel spiritual. Daca omul constientizeaza aceasta structura contradictorie si dinamica a existentei, acest "antagonism tragic", atunci propria sa existenta va deveni un camp de infruntare intre tendinte contradictorii, va trai intr-o permanenta tensiune sufleteasca, va trai autentic, dar neconfortabil, spune DDR (care-si intituleaza introducerea cartii "Introducere la o filosofie neconfortabila").
"Nu exista punct de vedere general asupra existentei care, aplicat singur, s-o poata imbratisa si explica in toate aspectele ei. Nu exista punct de vedere exclusiv care sa nu fie cu necesitate exclusivist, adica sa nu excluda anumite aspecte reale ale existentei".
De aici decurge necesitatea unei viziuni relativiste si deschise in filosofie si viata.

Nelinistea metafizica -; sursa a creatiei
Acest tip de existenta problematica va da nastere unei "nelinisti metafizice", adica unei constiinte tragice sau unui sentiment tragic al vietii, de care vorbea Unamuno. Aceasta constiinta produce in om "cea mai inalta tensiune interioara din cate poate atinge omul". Dar aceasta stare de neliniste poate fi convertita in forta launtrica de creatie, in actiune constructiva, in resort afectiv al creatiei de valori, in imbold energetic puternic spre creatie. Creatia de valori si cunoasterea sunt raspunsurile pe care omul le da acestei situatii dramatice, valori care sunt tezaurizate in cultura si care constituie singurul mijloc prin care omul isi poate depasi conditia de fiinta muritoare si de fiinta constienta de aceasta situatie. Conditia umana sta sub semnul acestei tensiuni spre creatie.
Avem asadar mai multe atitudini filosofice (excluzand atitudinea de indiferenta):
• Cei care declara existenta rationala in totalitatea si in profunzimea ei - unde intra idealismul obiectiv si religios, care presupun un principiu ultim inteligibil si care asigura rationalitatea intregii existente, in toate formele ei de manifestare - atitudine caracterizata printr-un optimism naiv sau reflectat, un ideal de cunoastere integrala, chiar daca realizarea lui este mereu amanata in post-istorie.
• Cei care declara existenta irationala in esenta ei si profeseaza un pesimism total, cei care declara lumea absurda, viata umana fara sens, iar valorile umane doar iluzii binefacatoare, precum Nietzsche (care spunea ca grecii, descoperind fondul irational al vietii, prin marea tragedie, au inventat arta pentru a putea supravietui, ca un val de frumusete peste o lume irationala). Diversele variante de irationalism si de existentialism ilustreaza aceasta ipostaza, dupa cum si experienta artistica postbelica va ilustra prin teatrul absurdului si prin alte curente aceasta convingere.
• Atitudinea celor care accepta ca existenta este rationala si irationala, cu sens si fara sens, refuzand sa totalizeze experienta atat in sensul de a declara ca existenta este in totalitate rationala, cat si in sensul de a declara ca ea este in totalitate irationala. Din acest fapt pot decurge doua atitudini: fie o atitudine spectaculara, a inteleptului contemplativ, fie la o atitudine eroica si angajanta, pentru care militeaza si DDR. Ea presupune un optimism lucid, moderat si eroic. Este atitudinea prin care ne asumam aceste contradictii si luptam pentru afirmarea valorilor umane intr-o lume care nu ne garanteaza niciodata victorii definitive.
Atitudinea specific umana este de a depasi experienta, precum in arta sau in angajarile etice, prin proiectii valorice si ideale, nu de a fi contemplativ si pasiv. DDR opteaza si argumenteaza atitudinea eroica in fata vietii: o atitudine lucida, prin care omul, cunoscand antinomiile existentei si caracterul problematic al vietii sale, se angajeaza responsabil in actiune si in creatie majora, isi afirma liberatatea, cauta sa-si depaseasca neimplinirile si esecurile. Omul este sortit creatiei, el are o constiinta vesnic nemultumita, stie ca victoriile si esecurile sale stau intr-un echilibru instabil, ca nimic nu este sigur si ca lupta pentru impunerea valorilor este sensul vietii. Nu libertatea pasiva, contemplativa a inteleptului o propune el, nici simplu protest individualist, anarhic, teribilist. Nici deznadejdea, disperare goala, demobilizatoare. Acest crez moral nu l-a parasit pe DDR niciodata. Este o conceptie lucida si profund umanista.
Acesta ar fi un rezumat sau un schelet de idei al cartii. Dar valoarea si frumusetea cartii lui DDR consta in argumentatie, in exemple, in analizele extrem de profunde ale diferitelor conceptii, in pledoaria pentru o viata spirituala autentica, in imaginea complexitatii existentei umane, aspecte de care se poate bucura numai cel care citeste aceasta capodopera a gandirii romanesti.

Mitul utilului si criza civilizatiei moderne
DDR dezvolta si o teorie critica asupra modernitatii, aratand antinomiile ei. El critica anumite tendinte ale civilizatiei moderne, de tip capitalist, in capitolul "Natura si civilizatie", din cartea sa de capatai, dar si in eseul “Mitul utilului”, scris in anii razboiului. Iata cateva tendinte care i se par “irationale”, absurde, periculoase pentru conditia umana. a. Discrepanta si conflictul dintre progresul material si cel spiritual. Inversarea raporturilor dintre mijloace si scopuri. Progresul social nu se poate defini doar in termeni tehnici, economici, materiali, ci prin sinteza cu valorile spirituale, morale, estetice, afective, deci avand in vedere intregul registru al umanului. Solutie care o intalnim si la Vianu, care cerea o resolidarizare a valorilor umane. Tirania utilitatii si a fortei brute sunt semnele unei decaderi, ale unei crize. Economia este un mijloc, dar a fost transformata in scop. Nu condamna progresul material, ci arata ca el trebuie pus in corelatie cu cel spiritual si uman intr-o societate data. Dar intre aceste doua dimensiuni e adesea un dezacord tragic. Nu glorificarea saraciei, ci unitatea dintre confortul material si bogatia interioara este idealul. Caci nu