u8f23fo
Din grupul poetilor de mentalitate socialista era si Traian Deme trescu (1866—1896), autodidact cu lecturi inaintate pentru acea epoca. El e un precursor al simbolismului, in acea forma a sentimen talismului lugubru pe care o va dezvolta cu douazeci de ani mai tarziu
Bacovia. Simbolista e nostalgia de tinuturi misterioase, spleen-ul.
Nordicii din tinuturile pluvioase viseaza tarmurile meridionale:
La nord, in tarile ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visatori ce plang si sufar
Si, rar, cand cerul le trimite
O raza calda, o zambire,
In loc sa cante, sa renasca,
De nostalgii de soare...
Ei mor de fericire... in vreme ce marinarul batran, abia intors pe uscat, pleaca din nou, devorat de chemarile acvatice. Ninsorile cad monotone, punctate de funebrele ciori si insotite de tipete sinistre:
Carduri-carduri, ciori de toamna
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi si vaci, cu raget umple
Pleaca...
Desfrunzite crengi de arbori
De sub vifor se apleaca...
Carduri, carduri, ciori de toamna
Valea...
Ninge! Ninge!... Alb e satul!...
Ninge!
Pleaca...
Ca un cantec de iubire
Soarele in nori se stinge...
Ninge! Ninge!... Alb e satul...
Boi si vaci, cu raget umple
Valea...
Ceata peste deal s-asterne,
Ninge!
Sufletul poetului se umple de plictis, orologiul masoara satanic cu compasul insomnia, din cimitirele “cu mari si negre porti” se ridica in arome de flori atomii mortilor descompusi. Inainte de Bacovia si aproape in spiritul lui Rollinat, poetul cultiva un patetic sfasietor, in care elementele tipice sunt “simfoniile”, “aiurarile”, “delirurile”,
“sarcasmele”, plansetele de nebun pe strada, dansurile macabre, muzica dureroasa (Weber, Chopin):
Canta incet din Weber: “gandirile din urma”
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curma

Pe-o trista armonie cu sunet dureros!
Si degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmladiau alene, in ochii mei privind —
Erau in miez de noapte tarzii si tainici ore...
Parca simteam pe Weber langa clavir murind!...
*
Si-am plans — precum ar plange amantul dupa dricul
Iubitei fidantate purtat spre cimitir;
Si-am plans — precum ar plange murindul in delir.
Printre atatea versuri prozaice, intalnim uneori fraze poetice de loc banale:
Alunec, in luntre, pe lac
Si umbra pe apa s-asterne;
In juru-ne Alpii-si desfac
Privelisti eterne.
Si cerbii pe rape se suie
Aiurea pierzandu-se-n cete.

Nuvelele, poemele in proza sunt simple notatiuni lirice, impresii de lectura, chiar comentarii jurnalistice, strabatute insa de tipica nostalgie. “Refractarii” sunt avangarde ale inadaptabililor de mai tarziu, si Costin, care e nenorocit fiindca un copil i-a rupt o camelie, pare un erou al lui Bratescu-Voinesti. Compatimirea se intinde si asupra animalelor, cal bolnav, bou melancolic, leu in cusca. Tuberculos, Traian
Demetrescu are o mare ascutime senzoriala, si betia pana la lesin de trandafiri intr-o gradina pare o pagina a unui Anghel delirant:
“La cea mai usoara adiere, rozele se scuturau, colorand pamantul cu petalele lor albe, rosii, galbene.
Gradina era plina de aceste flori care cresteau si mureau cu o repeziciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lasate in pace; sa traiasca si sa moara, atat cat le era dat.
Cand vantul se pornea mai tare, lua in zbor foile risipite, invartin du-le intr-un dant fantastic, ducandu-le departe, azvarlindu-le peste zidul gradinii, in praful de pe drum.”
Romanele aceluiasi sunt elegiace, vaporoase, reeditand cu mai multa vibratie wertherianismul lui Grandea.