TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi, scriitor cu o mare personalitate artistica, formeaza un dialog stralucit cu lirica eminesciana, contribuind la innoirea lirismului romanesc si universal. x6p2pp
Poetul aduce noutate in peisajul liric romanesc, fiind numit de criticul Ovidiu Papadima “poet rebel” pentru ca nu poate fi amplasat in nici unul din curentele literare. Eugen Lovinescu il aseaza intre modernism si traditionalism.
Poezia “Testament” deschide volumul “Cuvinte potrivite” care se constituie ca debut, in anul 1927, si reprezinta “arta poetica”, definind crezul artistic al poetului in ceea ce priveste “estetica uratului”, ca dimensiune fundamentala a creatiei lui T. Arghezi.
“Testament” este o arta poetica, una din cele mai celebre din literatura romana pentru ca descrie cum este/cum va fi, dupa propria sa parere, poezia lui Tudor Arghezi.
Poezia este o schita a proiectului sau poetic, si plasarea ei in fruntea volumului de debut, “Cuvinte portivite”, publicat la 47 de ani si cu 30 de ani de activitate literara in urma, este semnificativa in cel mai inalt grad.
Ideile care structureaza poemul sunt ideea de testament, vazut ca mostenire spirituala. Poetul repeta aici gestul lui Ienachita Vacarescu, ce lasa mostenire “Cresterea limbei romanesti/ Si-a patriei cinstire”.
O alte idee este concretetea materialului, asprimea, duritatea sa, corelate cu munca necesara pentru a-l supune, subliniate prin insistentele referiri la munca, indeosebi la cea a campului: “Ca sa schimbam acum, intaia oara/ Sapa-n condei si brazda-n calimara/ Batranii-au adunat, printre plavani/ Sudoarea muncii sutelor de ani”. O munca poetica incercand sa tina cumpana intre mestesug (“slova faurita”) si inspiratie (“slova de foc”) si care duce la innobilarea limbajului: “Din graiul lor cu - ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte portivite”.
Aceasta innobilare a limbajului inseamna si o innobilare a realitatii. Deseurile, mizeria, aspectele ei grotesti, hidoase, sunt convertite in materia artistica -; este vorba de estetica uratului, ilustrata si in poezia “Blesteme”, din volumul “Cuvinte portivite” si in intregul volum “Flori de mucigai” (“Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”).
Componenta sociala a poeziei argheziene este de asemenea prezenta, mai intai prin afirmarea orgolioasa a ascendentei sale taranesti -; si poetul face un subil joc intre modestia si orgoliu atunci cand, pe de o parte, isi considera cartea “o treapta” in ascensiunea spre viitor a neamului sau, pe de alta, “hrisovul cel dintai”. Mai mult aceasta componenta -; prezenta in publicistica sa, in pamflete si in volumul “1907. Peizaje” -; apare sub forma actului de justitie: prin violenta verbala, creatia artistica face dreptate, razbuna umilintele indurate in trecut.
Toate aceste trasaturi se subsumeaza ideii de carte. Aceasta, ca document scris, ca act de noblete prin apartenenta la domeniul spiritual, este elementul de semnificatie ce le integreaza pe toate celelalte si care concentreaza oscilatia intre modestie si orgoliu a poeziei: “Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte”.
Titlul poeziei este justificativ pentru o arta poetica. La prima vedere ar fi un tilul nejustificat pentru prima poezie din primul volum pentru ca cuvantul “testament” sugereaza un sfarsit. “Testamentul” se refera de fapt la creatia argheziana, “cartea” fiind cuvantul simbol in jurul caruia se organizeaza intreaga opera. Sinonimele folosite pentru “carte” pe parcursul operei argheziene sunt “hrisov” si “treapta”.
Autorul se adereseaza unui interlocutor imaginar care reprezinta generatia viitoare, mostenitoare. Nu putem defini trecerea prin lume decat prin ceea ce lasam dupa noi.
In primele opt versuri, poetul exprima direct ideea sa testamentara de a lasa urmasilor numele sau “adunat pe-o carte” (“Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte”). Cartea are aici simbolul civilizatiei, al legaturii dintre generatii. Cartea este in directa legatura cu sudoarea muncii strabunilor, prin gropi adanci, rapi suite pe branci: “In seara razvratita care vine/ De la strabunii mei pana la tine,/ Prin rapi si gropi adanci,/ Suite de batranii mei pe branci”. Prin “fiule” poetul intelege colectivitatea, generatia urmatoare.
Cartea devine hrisov, carte de capatai, sprijin, calauza, document important datorita legaturii pe care o asigura intre generatii. Ea marcheaza o treapta ce reprezinta intaiul act de noblete (“Ea e hrisovul vostru cel dintai”). Cartea este hrisovul “robilor cu saricile pline/ De osemintele varaste-n mine”.
Arghezi a folosit aici un lexic bogat, lexicul sau fiind graiul viu al poporului, relevat de o serie de cuvinte de factura populara: “razvratita”, “rapi”, “capatai”, “branci”, “hrisov”, “saricile”. Se demonstreaza aici ideea ca poetul este exponent al neamului sau, pentru care a elaborat cartea.
Cartea este un document care atesta transformarea creatoare a unui popor din plan material in plan spiritual, prin schimbarea instrumentelor de munca: “sapa-n condei si brazde-n calimara”, printr-un proces indelung si greu: “Batranii-au adunat, printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani”. Din cuvintele comune, adunate din graiul cu indemnuri pentru vite, poetul “a ivit cuvine potrivite” pe care le-a prefacut in “versuri si-n icoane”.
Arghezi afirma ca punctul de plecare al limbajului sau poetic il constituie graiul viu al poporului. Vorbirea celor multi da plasticitate, originalitate si naturalete poeziilor create, probabil si pentru ca limba, graiul natural reda cel mai bine specificul nostru national.
Metafora “cuvinte potrivite” este remarcabila pentru ideea ca versul inseamna selectare, potrivire, imbinare, toate operatiile facandu-se cu pasiune si cu responsabilitate pentru ca fiecare cuvant sa fie purtator de mesaje si inalte valori morale.
O deosebita importanta o au cuvintele scrise, transmise in viitor. Acestea sunt numite metaforic “leagane” iar generratiile viitoare sunt “urmasii stapani”. Se subliniaza aici ideea ca o opera nu este si nu trebuie sa fie un produs al momentului. Adevaratul creator scrie pentru viitor, pentru cei care se vor alinia cu aceste inalte valori spirituale si care vor fi “stapani” pe sensurile si semnificatiile artei adevarate.
In ceea ce priveste actul creator, Arghezi vede arta ca pe un efort sufletesc sustinut, ca pe o framantare continua, perpetua. Versurile sunt “framantate mii de saptamani”, pentru a deveni imagini cu mare putere sugestiva, adica “icoane” in care cititorul sa-si regaseasca sufletul si sa afle bucurii intelectuale.
In continuare este valorificata estetica uratului. Chiar si uratul poate sa trezeasca anumite sentimente: sublim, groaza, tragism. Zdrentele, veninul, sudalmile, bubele, mucegaiurile, noroiul, ciorchinii de negi, durerea, poetul le-a preschimbat in “muguri si icoane”, “miere”, “frumuseti” si in “preturi noi”, asezandu-le “hotar inalt”, marcand renasterea prin munca.
In actul de creatie ramane fundamentala transfigurarea realitatii, surprinsa se Arghezi intr-un singur vers cu note sugestive maxime: “Facui din zdrente muguri si coroane”. Avem aici antiteza intre termenul “zdrente”, care reprezinta realitatea dura si “muguri si coroane”, care redau prospetimea si nobletea dobandita de obiecte devenite imagini poetice prin transfigurarea realitatii.
Arghezi se declara, ca si Goga, drept poet cetatean, autorul care isi pune vioara in slujba neamului. El site ca “slova” are putere in dublu sens: “sa-mbie” si “sa-njure”. Cuvantul inseamna revolta, suferinta, asuprire, adica “venin”, dar si alinare, bucurie, deci “miere”. Slujind literatura si neamul, Arghezi si-a implinit rostul sau de mantuitor talentat si stapan al cuvantului. El devine astfel o cutie de rezonanta a durerilor taranilor, o porta voce a acestora si un exemplu de creator care s-a daruit creatiei urmarind sa inalte “slova” spre perfectiune.
Ne este sugerat rolul social al artei, arta este si ea un mijloc de sanctionare a relelor. Apare din nou estetica uratului: “Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi./ Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte/ Si izbaveste-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”.
Poezia reprezinta in conceptia poetului o floare a raului, o “floare nascuta din urat”, ca un “ciorchine de negi”, o metafora a suferintei, e uratul metamorfozat prin arta. Si uratul poate deveni obiect artistic asa cum frumusetea poate sa aiba radacini urate.
Strofa finala a poeziei aduce conceptiile despre tehnica ale poetului. Si in aceasta strofa poetul face apel la lexicul popular: “imparechiate”, “zace”, “mania”, “bunilor”. Apar cuvinte cu valoare de simbol: Domnita -; poezia, Robul -; creatorul de valori estetice, Domnul -; cititorul. Autorul evidentiaza aici relatia scriitor-cititor, intre ei exista creatia ca mesaj si ca forta de transformare a omului in poezie. Pe de alte parte, poezia este si o modalitate de a cunoaste tainele universului:
“ Intinsa lenesa pe canapea
Domnita sufera in cartea mea.
Slova de foc si slova faurita
Imperecheate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste.
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Far-a cunosate ca-n adancul ei
Zace mania bunilor mei.”
Cartea este nu numai un document spiritual, ci si unul social. In acelasi timp, plasmuire, fictiune, si compensatie imaginara a suferintelor indurate: “Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea.”. Domnita este domnita unei povesti, iar cartea -; realitate, o realitate ce incearca sa razbune umilintele si durerea indurate anterior.
Versurile inseamna in conceptia lui Arghezi “truda”, de aceea poetul este Robul. Ele trebuie sa fie “slova de foc si slova faurita”, metafore pentru versurile care se angajeaza in realitate si care scanteiaza prin frumusete, spontaneitate dar si cizelare. Versul spontan si versul cizelat armonizeaza, dand suplete expresiei si originalitate mesajului poetic: “Imparechiate-n carte se marita,/ Ca fierul cald imbratisat in cleste”.
O expresie inedita o gasim in finalul poeziei cand poetul afirma “ca-n adancul” creatiei sale “zace mania bunilor mei”. Sintagma “bunilor mei” ar putea reprezenta inaintasii pentru care autorul a realizat opera. Creatia artistica devine astfel o depozitare a intregii spiritualitati a neamului de plugari care au acumulat “mania”, expresie a suferintelor acumulate de-a lungul sutelor de ani.
Prezenta ideii de legatura intre generatii confera intr-un fel simetrie textului.
In opera lui Arghezi apare o potrivire cu totul noua de cuvinte prin care este indepartat pesimismul din literatura. Prin creatia acestui poet se depaseste eminescianismul atat prin tematica cat si prin limbaj.
Este definita conceptia potrivit caruia uratul poate deveni obiect estetic, frumosul putand sa aiba si radacini urate, asa cum unele flori cresc pe mucegaiuri.
Pentru Tudor Arghezi poezia inseamna forma cea mai inalta a spiritualitatii unui popor, iar bunurile lasate prin “Testament” pot contribui la o usurare a vietii celui care le primeste.