VASILE CARLOVA t5b10bo
Intaia poezie a lui Vasile Carlova (1809 1831) este o pas torala in gustul lui Gessner, cunoscut mai degraba prin mijlocirea lui Florian. In ea gasim locurile comune ale idilei rustice: pastorul cu fluierul stand la umbra marelui arbor, turmele de oi, cainele, Eco ascultand in loc ascuns. Ceva din melancolia pagana din Aminta lui Torquato Tasso trece prin aceste versuri stricate de muntenisme:
Un pastor tanar, frumos la fata,
Plin de mahnire, cu glas duios,
Canta din fluier jos pe verdeata,
Subt umbra deasa de pom stufos.
Cat colo turme de oi frumoase
Se raspandise pe livejui
Si ascultandu-l iarba uitase,
Patrunse toate de mila lui.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta imprejur:
Raul oprise apa din cale,
Vantul tacuse din lin murmur.
Cainele numai cu durere
Stand langa dansul, cata in jos
Si ca s-aduca lui mangaiere,
Glas cateodata scotea milos.
Dupa acest cant de Orfeu, poetul face pastorului melancolic teoria fericirii starii naive, iar pastorul, cu o mare abundenta de lacrimi (tic al secolului XVIII), marturiseste ca pricina jalei e o pastorita. Inserarea e romantica si lamartiniana, dar privelistile poetului francez sunt transcrise diminutiv si sarac.
Sonoritatea corala, tunetul naturii, arhitectura grandioasa a solului, stejarii seculari, lacurile nemiscate cu ape somnoroase, amestecul de gotic si serafic, toate acestea nu sunt la Carlova.
La el dam de jale si dor , de zefirul care suspina pan frunze cevasi mai tarisor , de vantul sufland cu dulceata . Prin
Ruinurile Targovistii, Carlova inaugura in lirica noastra poezia vestigiilor istorice. Punctul de plecare e in insasi poezia franceza si, mai mult decat in Volney, in poeti ca Chênedollé, Delille, care canta ruina, parcul englezesc, pretuind vechile monumente franceze pentru valoarea lor educativa. E chiar punctul de vedere al lui Carlova. Insa tehnica descriptiva, redusa la naive exclamatii, lipseste. Totusi pe alocuri apare cate o adevarata imagine:
Si-ntocmai cum pastorul ce umbla pe campii
La adapost alearga, cand vede vijelii,
Asa si eu acuma, in viscol de dureri,
La voi spre usurinta cu triste vin pareri.

I. ELIADE RADULESCU
Personalitatea cea mai mare a literaturii romane indata dupa
D. Cantemir este I. Eliade Radulescu (1802 1872). Trecand peste activitatea lui politica, vom observa ca a fost un puternic cul tural. Eliade, autodidact prin forta lucrurilor si un mare devorator de carti, a tradus mult si a pus pe altii sa traduca. Voltaire,
Marmontel, J.J. Rousseau, Chateaubriand, Lamartine, Dante,
Ariosto, Torquato Tasso, Byron, acestia sunt autorii preferati, la care se adauga altii, unii dintre cei mai obscuri. In 1846 scriitorul isi propunea sa publice o biblioteca universala , in a carei sectie filozofica gasim anuntati pe Platon, Aristot, Bacon, Descartes,
Spinoza, Locke, Leibniz, Wolff, Berkeley, Hume, Kant, Fichte,
Schelling, Hegel (Fenomenologia Spiritului, Enciclopedia stiintelor filozofice). Autodidacticismul lui Eliade mai are drept consecinta tratarea cu usurinta a celor mai grave probleme, trecerea neasteptata de la idei de bun-simt la cele mai nebune teorii.
Cand scotea Gramatica, in 1828, stiind mai putine, scria ca lumea si avea despre problema imbogatirii limbii parerile cele mai sanatoase. Ortografia etimologica i se parea inutila. Cel ce cunoaste limba latineasca stie ca zicerea timp vine de la tempus, sau de va fi scrisa timpu, sau de va fi scrisa tempu; asemenea si primavara este cunoscuta de unde vine, sau de va fi scrisa prima vera, sau de va fi scrisa primavara s.c.l. Pentru cel ce nu cunoaste limba latineasca este inzadar oricum vor fi scrise zicerile... In privinta neologismelor, viitorul i-a consfintit dreapta si larga vedere. Un deceniu mai tarziu Eliade era de nerecunoscut. Urand slavismul si pe rusi, care se sileau sa-l sublinieze, el isi zise ca va sluji patriei inlaturand tot ce e vestigiu slav. In privinta caracterelor tipografice avea fireste dreptate. Dar ortografia lui etimologica si limba pestrita italo-romana sunt ridicule:

Quand va resbumba ultima trumba
Quare quele mai inchise morminte investe si desferra
Si fie-quare sbura-va, si corbu si columba
In valea guea mare la vec¥nica pace au durere,
Primi audi-vor quel sutteranu resunetu
Si primi salta-vor afara din grôpa
Sacri Poeti gue prea usôra têrinai
Copere, si quaror putin d uman picioarele implumba.

De aci incolo pentru Eliade pasarile svoala, sunt svolatoare, pe mari trec pyroscaphe, batelle, ciuma e abominabila, aduca toare de trapas, lutt, turmente, e mortifera, pictorul depinge mullieri, dame, donzelle, care sunt pline de bellete, bellissime, dilecte, cu bella capellura, amoroase, radioase, cu ochi langhizi ce merita un baciu, cu sani care se gonfla. Cavalerul cu sabia appenduta ia diffesa damei amate. Un popol risolut nu s arresta oricat de svanturoasa i-ar fi soarta si oricat de empiu nemicul.
Cu travaliu, cu laboare, un popol ce jace risorge, caci Domnul e omnipotent si operele sale sunt admirabili. Domnul il deiface.
Reforma avu efecte intinse si durabile, nefaste bineinteles. Totusi
Eliade a impamantenit cateva notiuni subtile, neatinse in acea vreme: afabil, adorabil, absurd, actual, abuziv, abject, absolut, colosal, conjugal, cristalin, consecvent, ingrat, inert, implacabil, inefabil, juvenil, legal, legitim, mistic, nuptial, pervers, serafic, suav, venerabil etc.
Si ca ganditor Eliade este interesant, oricat de naive ar fi uneori ideile lui, in genere voltairiene si francmasonice. Poetul are viziunea grandioasa si totala, obsesia unicului in trinitate.
Dumnezeu Tatal e autoritatea suprema, Fiul e materia, Duhul sfant, mintea universala. Omul are un trup si un spirit care-si gasesc maritisul in morala. Biblia e productul unei minti ce vede pe Dumnezeu in sanul naturii. In Decalog vorbeste Ratia umana , care este una in toate timpurile si la toate natiile.
Biblicele sunt un curat comentariu cabalistic cu pretentii filozofice, in care gasim acelasi ermetism numeric ca si in Zohar.
Dupa cabalisti, Dumnezeu se exprima hieroglific prin creatie, care trebuie descifrata, Universul e dar o chestie de cifre.
Numarul trei reprezinta momentul metafizic, nunta factorului masculin activ cu cel feminin pasiv, din care iese fiul,
Cunoasterea. Paralel, in ordinea microcosmica se va petrece acelasi proces: spiritul si factorul vital se vor concilia prin fiinta morala. Alte sapte puncte din acest sistem emanatist, bizuit pe un soi de eoni numiti sephiroth, infatiseaza lumea istorica, inteligibila, sapte fiind numarul zilelor in care creatiunea s-a implinit. Totalul de zece formeaza arborele cabalistic. In acest ton talmudic isi desfasura Eliade trinitatile sale, deltele , o delta fiind Eloim-Spiritul-Materia, alta Spiritul-Materia Universul. Aceste doua trinitati formeaza numarul sase (zilele lucratoare ale saptamanii creatiei), termenul sapte fiind acela al incetarii, simbolizand gama armoniei universale. Eliade vorbeste adesea de echilibru intre antiteze , dar, precum se vede, triada lui nu este identificarea intre Spirit si Existenta a lui Hegel, ci un numar mistic, verificat in istorie.

Eliade foloseste

Biblia analogic pentru destinele Romaniei, profesand un mesianism prin care se straduia sa sugereze contemporanilor ca el era mantuitorul patriei. Isi si luase atitudini de profet si pe prieteni ii binecuvanta ca un cap de religie: Christ si
Magdalina cu voi! Eclectic, adopta ideea coruperii prin civilizatie a omului a lui J. J. Rousseau, rectificand-o prin dogma pacatului originar. Cu aceasta filozofie a lui Iehova Natura, Eliade combate liberalismul, propunand un conservatorism progresist, iesit din spontana conlucrare a antite zelor, foarte frumos formulat: Progresul fara conservatie e o clipa si ajunge la nimic. Conservatia fara progres e o stagnatie si ajunge la putrezire, si iar la nimic etc. Bunul cetatean nu cere parlamente ci asculta religios glasul lui Mesia care vorbeste infailibil: Nu suferim doi vorbitori deodata. Cand vorbeste altul, suntem datori de a-l asculta, adica de a fi pasivi.

Opera poetica a lui Eliade e si ea obsedata de exemplul lui
Dante. Ea urmareste sa fie o Divina comedie, ba inca si mai mult, o Biblie, mergand de la Geneza pana la apocalips. Daca e posibila o comparatie cu Comedia, atunci poezia eliadesca este aceea din Paradis, extatica, ideala, fara descriptie, din esente imateriale, parfumuri, luciri, efluvii si sonuri. Poetul a intuit jubilatia sacra, hora elementelor pure, si e intaiul autor de laude :

Cantati, flori, bucuria si laudati pe Domnul
Pe idioma voastra, va exalati profumul
Spre ceruri ca tamaie. Formati sublime-acorduri,
Armonie d-arome.
Natura este-n nunta, serbare-universala...

De la Lamartine vine groaza de surpare a lumilor, adaugata la poezia gloriei si a melancoliei religioase:

Cand toate s-ar esmulge din marea incentrare,
Iesind din a lor axe si nu s-ar mai tinea,
S-ar pravali in spatiu spre vecinica pierzare
Si una peste alta zdrobindu-se-ar cadea;
Ast zgomot ce ar face, fatala grozavie,
Amestecul, izbirea si uietul trupesc,
Vrajbite elemente, cutremur in tarie,
N-ar face-atata zgomot c-ast zvon duhovnicesc.

Cu toata detestabila lui filologie, Eliade are mijloace pentru marele vers romantic. De la Victor Hugo a luat numele proprii barbare, hohotitoare, pe care le aduna ca intr-un fel de conjuratie:

Cu-acelasi scomult cade si Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhoh, Rimnon si Belial.

Capodopera ramane insa Zburatorul. Invazia misterioasa a dragostei e surprinsa in plina agresiune, fara furiile unei Sapho sau ale Phedrei. Criza de pubertate se explica mitologic si se vindeca magic:

Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate,
Multimi de vinetele pe san mi se ivesc;
Un foc se-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!
Ah! inima-mi zvacneste!... si zboara de la mine!
Imi cere... nu-s ce-mi cere! si nu stiu ce i-as da:
Si cald si rece, uite, ca-mi furnica prin vine;
In brate n-am nimica si parca am ceva.
Evenimentul supranatural este salutat printr-o grea si lenta navala de vite, intr-un tablou vrednic de Troyon:

Era in murgul serii si soarele sfintise;
A puturilor cumpeni tipand parca chema
A satului cireada ce greu, mereu sosise
Si vitele muginde la sghiab intins pasea.
Dar altele-adapate tragea in batatura,
In gemete de muma viteii lor striga!
Vibra al serii aer de tauri grea murmura;
Zglobii sarind viteii la uger alerga.
S-astampara ast zgomot, si-a laptelui fantana
Incepe sa s-auza ca soapta in susur,
Cand ugerul se lasa sub fecioreasca mana
Si prunca vitelusa tot tremura-mprejur.
Tot ce e conventional in poezia clasica a inserarii, asa de comuna in sec. XVIII, devine aci grandios salbatic, cu privelisti agreste in pasta grea, incendiata:

Incep a luci stele rand una cate una
Si focuri in tot satul incep a se vedea;
Tarzie asta seara rasare-acum si luna
Si cobe, cateodata, tot cade cate-o stea.
Dar campul si argeaua campeanul osteneste
Si dupa-o cina scurta si somnul a sosit.
Tacere pretutindeni acuma stapaneste
Si latratorii numai s-aud necontenit.

Eliade e un pamfletar exceptional, ignorat sub aceasta latura, nutrit in spiritul lui Voltaire si in manopera libelelor. El e vindicativ ca Dante, vulgar, animalic, salvat de trivialitate prin aripa lirica si literara. Prefata Gramaticei converteste o simpla discutie intr-o mica comedie si intr-un poem gratios al slovelor vechi. Problema diminutivelor ( sa intru intr-o slujbulita, sau panisoara, sa castig la paralute, sa-mi fac o cascioara si sa traiesc bine cu mescioara mea, cu vinisorul meu... ) se trans forma aiurea in bufonerie. Eliade parodiaza cu placere pronuntia victimelor sale, a dascalului ardelean, a cutarui cauzas peltic, a lui C. A. Rosetti, poetoiul cu ochii mai bobosati decat ai unui broscoi urias . Ocarile tasnesc negre, intr-o retorica galgaitoare, cu o ura asa de materiala incat pamfletul devine un poem al maniei. Eliade tintea catre o Comedie divina ce avea sa puna pe scena toate duhoarele infernale rasculandu-se asupra genurilor si virtutilor ceresti , pe care de n-ar fi putut-o sfarsi, aveau s-o continue discipolii sai spre satisfactia lui postuma: Oasele mele vor tresari din mormant la versurile lor, si sufletul meu plin de urgia divina va deveni muza lor inspiratoare .

GR. PLESOIANU
Un cirac al lui Eliade este Gr. Plesoianu (1808 1857), profesor la Craiova si traducator din Marmontel (Aneta si Luben),
Fénelon (Intamplarile lui Telemah, fiul lui Ulise) si din altii.
Prefata la Aneta si Luben are caracterul polemic al prefetei la
Gramatica a lui Eliade, intr-un ton mai prapastios si vulgar. Se inchipuie un dialog intre autorul progresist si un presupus boier retrograd de origine greceasca, in care se intalnesc parti de tot hazul, ca scena cu slujnica tiganca:

Neneecoo! nenecoo! fa nenecoo! Te-ai, psihimu!
Iote, Stanca nu va sa vaza de mine, ioite cazui alergand pan curte dupa Truica, ca sa-i dau o palma. Faa! toroica te esti!
De te nu vezi di coconita, hai! Cum o sa-tu dau tintizeti la c... acus acus...

GRIGORE ALEXANDRESCU
Intr-o buna parte a ei, poezia lui Gr. Alexandrescu (1810
1885) este un ecou lamartinian. Meditatia , reveria , armonia in natura, religiozitatea, rugaciunea , oceanele, imensitatile, inaltul hieratism al melancoliei le regasim, intr-un vocabular impur, si la poetul roman. Stand pe ruine, sub cerul plin de faclii, meditativ ca o piramida, poetul isi simte sufletul inaltandu-i-se pe aripi de flacari. Totul ia proportii infinite. Scena cu luna e colosala , mormintele sunt monstruoase , umila campie a
Brailei capata perspective sahariene. Melancolia e purtata prin padurile de molifti, salutata de soimul de pe creste, ori comentata de urletele cainelui:

Scarbit peste masura
De zgomotul cetatii,
Eu caut in natura
Un loc far de murmura
Supus singuratatii...
Tovaras de-ntristare,
Un caine, langa mine,
Prin urletele sale
Natura sa rascoale,
In aste locuri vine.

Mica Tismana devine palat ossianic, intr-o scenerie feudala stil Mrs. Radeliffe:

Feodala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe,
Parea unul din acele osianice palate,
Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc.

Poetul are predilectie pentru zgomotele naturii, executate pe orge grave; torente:

Urechea mea asculta torentul ce plesneste,
Talazul ce se sparge de malul sau plangand... huiete ale apelor:
Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri
Parea c-auz un sunet, un uiet departat,
Ca glasul unei ape ce-neaca-ale ei maluri,
Sau ca ale multimii intaratate valuri,
Cand din robie scapa un neam impovarat.
Talancile, taraitul unanim al greierilor exprima linistile vesperale, armonia naturii:

Un clopot ce seara s-aude la turme,
Ce sta, reincepe, abia rasunand,
Cu glas care moartea-i aproape sa-l curme,
Cand viata-nceteaza treptat inghetand;
Un greier ce canta, o iarba, rasura,
Stufoasa padure, pierdute carari,
Adanca murmura ce-nvie natura
Ca geniuri tainici ascunse prin flori.
Tot misca, incanta a noastra gandire;
Tot are un farmec, tot este mister.
Abundenta si prozaismul strica operei poetice a lui
Alexandrescu. In Umbra lui Mircea la Cozia a fost atins totusi o singura data echilibrul. Comentariul istoric, recitat somnambulic, hamletian, e in acord cu scena. Cortina se ridica peste medievalisme fantastice:

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Catre tarmul din potriva se intind, se prelungesc,
S-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.
Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stanca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca... printre iarba se strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Apare sepulcrala umbra ( Ascultati...! marea fantoma face semn... da o porunca... ), poetul o intreaba, in cel mai potrivit spirit romantic, daca are in fata sa pe Mircea, si printr-o noroasa intuitie muzicala, ca intr-o conjuratie de duhuri, raspund apele
Oltului:

Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza,
Acest sunet, acest nume valurile il primesc,
Unul altuia il spune, Dunarea se-nstiinteaza,
S-ale ei spumate unde catre mare il pornesc.

Apoi urmeaza un monolog somnoros, monoton ca un descantec, cavernos, pentru ca la sfarsit elementele strofelor dintai sa fie reluate ca intr-o cadere inceata de cortina:

Lumea e in asteptare... turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jelesc;
Si-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.

In Anul 1840 meditatia e total dialectica si cele mai dulci acorduri (mister al poeziei) rasuna acolo unde fraza e mai sententioasa:

Dupa suferiri multe inima se-mpietreste;
Lantul ce-n veci ne-apasa uitam cat e de greu;
Raul se face fire, simtirea amorteste,
Si traiesc in durere ca-n elementul meu.
Printr-un fenomen de confuzie, caracteristic tranzitiei, Gr.
Alexandrescu va fi lamartinian si in acelasi timp poet in gustul clasic. Gandul de a compune Epistole e starnit de lectura lui
Boileau si tot atat de a operei lui Voltaire, din care a si tradus
Alzira sau Americanii. In epistola Alexandrescu are darul inanalizabil al discursului gesticulat, aci grav, aci perfid, cateodata de un prozaism caricatural, alta data acoperit cu salul unei imagini, si e sententios cu un mare noroc, strabatut de o usoara melancolie romantica. Enumerarea genurilor are alt sens decat la Boileau. Atingerea noilor instrumente romantice
(chinuri, melancolie, infocare) sugereaza mai multa reculegere contemplativa. Indeciziunea literara e tradusa cu tristeta romanticului Wanderer:

Eu aseman a mea stare cu a unui calator,
Care nestiindu-si calea, fara povatuitor,
Se opreste pe-o campie, si cu totul intristat,
Drumuri vede, dar nu stie care e adevarat.
Comentariile asupra descriptiei deschid ele insile un cadru litografiat cu paduri, stejari, privelisti campestre, in acest mod:
Daca descriu o padure, suma de copaci ii las,

Si la un stejar mai mare trec cu un repede pas.

Satira spiritului meu e o mica comedie de badinaj aproape mussetian, O profesiune de credinta, un monolog al unui personagiu onctuos si inconstient vodevilesc, care se retrage de pe scena cu comice reverente. In fabule (Toporul si padurea, de pilda), dizertatia molieresca ce taie rasuflarea formeaza substanta. Alecsandrescu era in fond un monologist.

A. HRISOVERGHI
A. Hrisoverghi (1811 1837) e romantic mai mult in imaginea pe care si-au facut-o contemporanii despre el.
Educatia sa fu nenorocirea scrie C. Negruzzi. In cea mai frageda vrasta pierdu pe tatal sau. De abia incepu sa cunoasca lumea, si ea i se infatosa sub cele mai posomorate vapsele. A trebuit sa se lupte cu cursele sicanei si cu nedreptatile oamenilor; a trebuit sa bata la usa celor mari el care nu stia ce este lingusirea si minciuna etc. Fiind surprins in casa iubitei sale de catre sotul aceleia, Hrisoverghi ar fi sarit pe fereastra, ajungand jos un cadavru care abia misca . Sotul ultragiat, nu mai putin romantic, l-ar fi ridicat pe prostiri si l-ar fi ingrijit, inutil, in propria-i casa. Poetul muri insa de oftica la maduva spinarii si se pare ca scena zacerii in casa iubitei e scoasa din
Antony de Al. Dumas, drama in 5 acte pe care o tradusese insuficient. Compunerea care a consacrat fata de contemporani numele lui Hrisoverghi este oda Ruinelor cetatii Neamtu, replica dizgratioasa la Ruinurile Targovistii de Carlova:
Va iubesc, rasipuri sfinte, samn marirei stramosesti,
Zid vechi ce de p-al tau munte, inca patria-mi slavesti.
Poetul e un misogin sarcastic, cu veleitati de witz romantic si cu invectiva ridicula:
Te hlizesti, nelegiuito, si iti bati chiar joc de mine,
Dar gandeste ca cutitul poate fi si pentru tine.

DANIIL SCAVINSCHI
Oamenii epocii intelegeau pe poet ca pe o fiinta singulara, apasata de soarta. Ideea damnarii exista in privinta lui Daniil
Scavinschi si la erou si la biograf. Scavinschi, ex-spiter din
Bucovina, visa sa moara ca Gilbert intr-un spital si avea ca si
Peter Schlemihl sentimentul amar ca e fara umbra. De as fi trait ar fi zis el in Rusia mi-as fi zis Scavinov, in Germania
Scavinemberg, la Paris Scavinevil si la Bucuresti Scavinescu.
Luand o doza prea mare de mercur, isi pierdu mustatile, pe care le colecta, cu evlavia unui Alfred de Musset, intr-o cutiuta.
Lua opiu spre a nu mai supravietui acestei catastrofe, pentru ca nu cumva lumea sa zica:
Iata Daniil Scavinschi cel mititel la statura,
Carui ii cazu musteata si e chiar caricatura.
Scavinschi traduse Brutus de Voltaire si Democrit de Regnard.
Ultima piesa, plina de vesela mizantropie, se potrivea firii sale, si versiunea, fara sa fie admirabila, e destul de saltareata. Dintre poezii merita atentia doar Calatoria la Borsec, exagerare a calamitatilor unui traiect in maniera Les embarras de Paris, insa cu melancolice litografii pastorale gessneriene si cu contemplatie romantica:

M-am departat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a caruia tulpina, flori revarsa a lor miroase,
Si m-am lasat pe o coasta, ca sa gust in linistire
Nectarul ce-au lasat firea la truda de intarire.

Insa corpul poemului e zidit, dupa metoda clasica, din descriptii si figuri de atelier (Achil, Ector, Troia) in care se recunoaste vocatia satirica.

MIHAIL CUCIURAN
Mihail Cuciuran (1819 1844) lamartiniza si el, prozaic:
Lemne triste-ngalbinite,
Ziua buna va doresc,
Pe voi iarasi inverzite
In scurt oiu sa va privesc... si pastoraliza, si ce e mai tolerabil in O zi si o noapte de primavara pe ruinele cetatii Neamtu e tot din domeniul idilicului campenesc, scena anume a oierului:

Buciumu lui rasuna, eho din departare
Ii raspunde indata ca si dansul cantand,
Cand si cand se aude a canilor latrare,
A berbeciului clopot si oile zbierand.

C. A. ROSETTI
Cunoscutul pasoptist C. A. Rosetti (1816 1885), ilustrul
Berlicoco care in tinereta ar fi incalecat de-a-ndaratele pe saca, purtator mai tarziu al unor mari plete in genul Th. Gautier si a unei tenebroase mantale de carbonaro, aruncata conspirativ pe umarul stang, a tradus onorabil Manfred de Byro n si a fo st un poet foarte gustat in vremea lui (Ceasuri de multumire).
Improvizatiile madrigalesti sunt focoase si decente, cantecele ca Fracul meu se conduc dupa Béranger. Repetitii in chip de refren la fiece strofa, o fraza lunecoasa, un ton sententios si emotionat, de o curioasa solemnitate lirica, in ciuda indiferentei cuvintelor, acestea sunt notele tehnicii lui C. A. Rosetti si cu aceasta mecanica este realizata romanta A cui e vina (1839), care infatiseaza pentru poezia romana ceea ce sunt La liberta de Metastasio si Sonetul lui Arvers sau Menuetul lui Boccherini.
Fraze simple, vetuste, expuse cu o totala nepasare pentru cuvinte si imagini, cu o emotie sugrumata, intr-un stil de asa vibratie lirica incat cea mai mica interventie ar parea fatala acestei coarde intinse, iata tot misterul piesei:

Tu-mi ziceai odata cum ca pan la moarte
Dragostea ta toata mie-mi vei pastra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.
Tu-mi ziceai odata, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri tie ti-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.