d7c8cb
Costache Negruzzi a fost primul junimist. Ma voi incer ca sa dovedesc acest lucru.
Junimismul a avut pretentia, cum am aratat aiurea1, ca asista, ca constiinta, la fenomenele politice, sociale si culturale si ca le defineste din punct de vedere obiectiv, al adevarului pur. Am aratat atunci ca pretentia de constiin ta-oglinda este nefundata fiindca junimistii au reprezentat si ei un ideal, au fost luptatori, au fost un fenomen, ca atitudinea lor a fost dictata de subiectivitatea lor, ca n-au fost, cu un cuvant, constiinte-oglinde. Am aratat ca in chestii de ideal, cum sunt chestiile sociale, nici nu poate fi vorba de oglindirea realitatii, logica luptatorului e condi tionata de scopul pe care-l urmareste, mintea sa este “advo catus diaboli”. Si am aratat ca, daca in ideologia patruzeci optista vorbeste instinctul revolutionar, dorinta de reno vare, in ideologia junimista vorbeste instinctul reactionar, tendinta de rezistenta la inovatiuni.
Si, in adevar, junimistul este mai mult o stare sufle teasca vaga, un sentiment, decat o teorie bine definita.
“Junimistii” nu sunt toti acei care au facut patre din societatea literara din Iasi sau din partidul politic cu acest nume; si, dimpotriva, multi care n-au facut parte din gruparea literara sau cea politica sunt in realitate “juni misti”.
Junimismul este, mai inainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizatiei sau, mai degraba, recomandarea unei precautiuni exagerate cand e vorba de

a importa aceasta civilizatie. Este nerecunoasterea utilitatii de a transforma Romania intr-o tara cu caracter curat european, dupa asemanarea celor din Apus si mai ales dupa asemanarea Frantei, care a zguduit din temelie toate asezarile politice si sociale din Europa — atitudine hranita la primii corifei ai junimismului si de cultura lor ger mana (“germanismul” junimist).
Dar junimistii n-au fost cu totul impotriva introduce rii formelor noi de viata in tara noastra. Ce sa ne intro duca, cum, in ce masura — aceste lucruri n-au fost lamu rite de junimisti niciodata. Dl Maiorescu a vorbit, in gene ral, impotriva formelor goale, a formei fara fond, adica a civilizatiei, cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cat stim, nicaierea, ce, cat si cum trebuia de importat. N-a spus-o nici dl Radu lescu-Motru, care (in Cultura romana si politicianismul1) are pretentia de a fi un spirit critico-creator. Un lucru este sigur: junimistii n-au fost impotriva transplantarii civilizatiei apusene pentru toata lumea. Ei, pentru dansii, au fost pentru transplantarea in mare; au fost impotriva acestei transplantari pentru majoritatea tarii. Junimistii n-au fost niste “ruginiti”. In viata lor personala au adus pe malurile Bahluiului si ale Dambovitei felul de trai din marile capitale ale Europei si chiar limba acelor capitale.
N-au renuntat, pentru dansii, la nici una din achizitiile civilizatiei europene, in domeniul politic n-ar fi renuntat, desigur, la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revolutie Franceza (acea “epide mie morala“ a dlui Maiorescu). In lupta lui contra “Scoa-

lei Barnutiu”, in care “Junimea” intampina o serioasa rezistenta, dl Maiorescu face apel la principiile de “umani tare si liberalism”, principiile marii Revolutii Franceze.
Junimistilor nu le-a placut (acesta este cuvantul, caci teo retic n-au sustinut-o; abia daca dl Radulescu-Motru e ceva mai clar) ca de aceste achizitii sa se foloseasca masa cea mare a poporului roman. Din aceasta cauza — civilizatia numai pentru ei — doctrina aceasta a fost egoista si a repugnat intotdeauna spiritelor generoase.
In aceasta atitudine se pot deosebi doua lucruri: lupta impotriva innoirilor lingvistice, in care ei continua vechea scoala critica si in care au avut dreptate — dovada evolutia ulterioara a limbii si literaturii romane —, si lupta impo triva innoirilor sociale si politice, care este o noutate fata cu vechea scoala critica si in care n-au avut dreptate, dovada, iarasi, evolutia ulterioara a societatii romane.
Costache Negruzzi, in germene, bineinteles, si fara un plan sistematic, reprezinta cele doua atitudini ale “Juni mii”. Costache Negruzzi are exact atitudinea dlui Maiores cu, vreau sa zic ca nu e nimic la dl Maiorescu care sa nu fi fost simtit si spus de C. Negruzzi. Cele cateva puncte de vedere in plus la C. Negruzzi — oarecare accentuare a curentului poporan si mai ales a celui istoric — se dato resc presiunii imprejurarilor de pe vremea sa: am aratat in capitolul precedent ca pe vremea lui C. Negruzzi primej dia instrainarii in limba si literatura era mai mare decat pe vremea dlui Maiorescu.
Mai intai, C. Negruzzi nu e un “ruginit”, e un om nou, civilizat, un om de cultura europeana. Pe vremea sa, un reactionar era un om care regreta islicul. Junimismul, pe atunci, inca nu era reactionarism, era moderantism. Vom vedea mai jos ca C. Negruzzi se declara “moderat”. Mai

tarziu, dupa introducerea constitutiei liberale, moderantis mul acesta va fi reactionarism: acum constitutia liberala nu mai e de castigat, e castigata.
Nu e “ruginit”, apreciaza toate bunurile lumii civiliza te, se-mbraca nemteste, gusta teatrul si opera franceza si italiana, citeste pe Victor Hugo, calatoreste pe la statiunile balneare din Europa, e duelgiu, e, in sfarsit, “european”.
Dar e impotriva “civilizatiei” pentru masa cea mare a poporului roman. Unui taran care il intreaba daca n-ar fi bine sa-si dea copiii pe la invataturi, ii raspunde:
“Sa-i dati la dascalul din sat sa-i invete limba lor, ca sa poata ceti cartile cele bune care-i invata cum sa cinsteasca pre Dumnezeu, pre parinti si pre mai marii lor aastea le spunea la 1849!...i, cum sa-si implineasca datoriile catre carmuirea care se ingrijeste pentru binele lor aidem !i, cum sa se fereasca de lene si de betie, si prin urmare cum sa se faca buni gospodari”1, asadar, in germene, tot pro gramul junimist: imbunatatirea vietii materiale a paturilor de jos si oprirea lor de la o viata constienta, care ar putea sa le dezvolte spiritul de cercetare si de critica si deci sa le dea acces la trebile statului. Desi om nou, civilizat,
“european” fin si sceptic, e plin de iubire pentru boierul de moda veche, cu toate ca acesta duce alta viata si are alte idei si alte idealuri decat dansul — pentru ca acest boier este simbolul si garantia dainuirii formei sociale importiva careia luptau patruzecioptistii2. Si cand vorbeste despre Villara (in 1852), care a jucat in Muntenia rolul stiut, e plin de respect si consideratiune3.

Si atunci, este firesc ca, dintre toti oamenii de talent si cultura ai Daciei literare si ai Romaniei literare, C. Negruzzi sa fie singurul care s-a impotrivit miscarii revolutionare de la 1848. In aceasta abstentiune a lui C. Negruzzi fata cu marile framantari, la care iau parte toti prietenii si tovarasii sai, ni se lamureste noua primul junimist roman.
Despre aceasta revolutie, pe care nu indrazneste s-o atace de-a dreptul, nu aminteste decat de doua ori, pe cat stim1, cand spune ca... “anul 1848 a fost fatal literaturii”...
Nicaieri vreo nota mai generoasa, ceva spontan si necal culat, ceva iesit din prisosul sufletului, ceva revarsat peste marginile interesului individual si de clasa, in sfarsit, vreo abatere de la “cumintenie”, si doar a trait in vremea si in mijlocul marilor “nebunii”... (Sa ne gandim la A.
Russo ori la Balcescu !) Peste tot, o uscaciune morala si o raceala, care au constituit cunoscuta finete a junimistior, peste tot lipsa de iluzionare si avant. Aceasta raceala a dat nastere “zeflemismului” (si nu spiritului critic, cum voiesc sa ne asigure unii: dovada A. Russo, din care nu putea lua nastere zeflemismul). De aici, in spiritul publicu lui, identificarea junimismului cu zeflemismul si invers.
Daca C. Negruzzi e impotriva luptatorilor de la 1848, apoi acestia ii platesc cu varf si indesat. In ziarul Bucovi na, care dupa 1848 ajunge tribuna revolutionarilor din principate si mai ales din Moldova, C. Negruzzi e acuzat ca la 1848 a tacut pentru ca i s-au dat “ciolane in gura, si imprejurarile anului 1848, pe langa titlul de director al vistieriei, il mai imbracara cu remuneratie, cu titlul de epitrop al scoalelor publice...” etc.2.

C. Negruzzi fiind un “critic” si, pe de alta parte, potriv nic liberalismului de la 1848, ar fi de ajuns atat pentru a justifica caracterizarea lui ca “primul junimist”. Dar ne vom incerca sa aratam ca, si in privinta limbii si a litera turii, intre el si A. Russo sunt deosebiri, si anume, deose biri de acele care formeaza tocmai asemanari cu dl Maio rescu, deosebiri care se explica prin tendintele sale so ciale, deosebite de ale lui Russo si asemanatoare cu ale dlui Maiorescu.

Costache Negruzzi si-a expus parerile in multe arti cole, adunate, cea mai mare parte, in vol. I al Scrierilor sale sub numele de Scrisori. Din aceste scrisori putem cunoaste ideile lui despre limba si literatura. In Scrisoarea a XXXII-a ne spune ca limba, sub domniile straine, se corupsese si ea:
“Nu mai era acum limba lui Dositeu si a lui Cantemir1, nici a cartilor bisericesti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc.”...2
Dar, zice el mai departe, dupa ce “lipsira zicerile tur co-greco-slave, se introdusera cele latino-franco-italiene”.
Iar in Scrisoarea a XXV-a isi bate joc cu mult spirit de mania latinista si frantuzista, cand pune in gura unui taran, care voia sa-si dea copilul la scoala, urmatoarele vorbe pline de inteles:
“...Pre unul am sa-l dau in scoala la Iasi, ca sa invete nemteste, frantuzeste si latineste. — Dar romaneste nu ?
— Ba si romaneste; dar, vezi d-ta, ca daca n-a invata frantuzeste si latineste nu intelege romaneasca de astazi.

Acum trebuie sa stim multe limbi, ca sa intelegem pre a noastra”1 .
Si aceeasi atitudine de critic o are si fata de literatura vremii. El prefera pe Dosoftei maculaturii literare din timpul sau (Scrisorile XVII si XXXII).
Intreaga sa critica, lingvistica, literara si sociala a con centrat-o in Muza de la Burdujani2 . “Muza” aceasta e cucoana Caliopi Busuioc, o fata batrana care face versuri ca acestea:
Azi cu petitiune
M-adresai catre Amor
Si-l rugai cu-ncordaciune,
Sa astampere-al meu dor
De-a mea trista pusaciune
Te indura, zeu de foc!
De nu vrei protestaciune
Sa intind in orice loc...,
— femeie “romantioasa“, care raspunde baronului Flai muc, falsului pretendent, cand acesta ii spune ca doreste o femeie “care sa faca la mine poezii zo vi der Siller vi der
Ghete”:
“— Ghete! Siller!, ce nume inalte ai rostit, baron !
Feblele mele talente cum vor raspunde la asteptarea dumi tale ?”
— femeie care strica limba, influentata de toate mani ile lingvistice ale vremii (pusaciune, conprinzi, neinvingi bila, atasaciune etc.) — femeie moderna, care recomanda batranului ei amorez:

“...sa te imbraci dupa moda. In locul nadragilor acelor rosi, sa pui un pantalon elegant, botine de glant, un bon jur facut dupa jurnal ca toata lumea bine educata, s-atunci as putea suferi viderea dumitale, dar in halul acesta, o, ceriule! ma sparii!”, in sfarsit, cum o caracterizeaza
Draganescu, eroul piesei:
“O alcatuire de toate ridiculele trecute, prezente si vii toare, o fata batrana si nebuna, care-si inchipuieste ca nebuneste pe toti barbatii si socoate ca nu-i poti zice buna dimineata fara sa-i faci o declaratie de amor. Cand rea si nesuferita, cand simtimentala si cocheta, s-aprinde si se alinta ca o copila brudnica, si deodata o vezi ca se arunca in disertatii metafizice si in dispute literare, de n-o mai intalege nici dracu. Toata dorinta ei e s-auda vorbind de dansa. Inchipuiesti-ti ca se socoate poeta si muzicanta, incat bietul targusorul nostru geme de versurile si de sona tele ei; de aceea noi toti o numim Muza de la Burdujani.”
Scopul pentru care a scris C. Negruzzi aceasta farsa, caci aceasta bucata e nu numai tendentioasa, ci curat te zista — cum dealtmintrelea vom vedea —, asa e intreaga opera a lui Alecsandri, am putea spune a intregii litera turi mai vechi romanesti, scopul ni-l spune autorul insusi intr-o “nota“ de la sfarsitul piesei:
“...Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde
— ca sunt multi care schingiuiesc si sfasie frumoasa noas tra limba si in loc de creatori se fac croitori si croitori rai.
Asta ne-a indemnat a compune aceasta mica comedie crezand ca facem un bine aratand ridicolul unor asemine neologisti”.
Nu-i vorba, farsa aceasta e peste masura de slaba. Chiar alegerea locului, Burdujanii, e o copilarie, caci la Burdujani nu putea exista o asemenea “muza“. Scriitorii dinainte de

1870 aveau spiritul prea facil si procedeul lor era copilaros.
Daca-i vorba de ridiculizat, de caricaturizat, apoi ei vor pune pe Caliopi Busuioc la Burdujani, pe Iorgu Damian la universitatea din... Sadagura, poetul va purta numele de
Acrostichescu, escrocul pe acela de Pungescu etc. Dar, cu toata lipsa de valoare estetica, literatura aceasta are pen tru noi o mare insemnatate.
Muza de la Burdujani contine nu numai ridiculizarea maniei lingvistice, ci si satirizarea ridicolului izvorat din amestecul fanariotismului pamantean cu civilizatia apu seana neasimilata. Caliopi Busuioc, ca si cucoana Chirita ori Gahita Rosmarinovici ale lui Alecsandri, sunt “Zitele” epocii de la 1848. Atunci civilizatia apuseana strabatuse numai in clasele de sus si acolo, neasimilata nici in forma, dadea nastere la ridicol, si acest ridicol, Negruzzi si Alec sandri, Caragiale ai vremii lor, l-au observat si l-au redat in opere dramatice. L-au redat fara arta, pentru ca nu aveau talent deosebit si pentru ca ei erau destelinatorii ogorului literar si aveau de luptat cu toate greutatile, neavand nimica mostenit. Cu vremea, civilizatia s-a prins bine, cel putin din punctul de vedere al formei, in clasele superioare, si ridicolul superficial a disparut: azi in clasele de sus nu mai poate fi o cucoana Chirita. Dar civilizatia a patruns cu incetul, ca apa in paturile pamantului, tot mai jos, pana ce a ajuns in mahala, si azi, mai ales pe vremea cand a fost scrisa O noapte furtunoasa, combinatia ridicola de orientalism si civilizatie europeana e in mahala.

Acest ridicol nou si-a gasit zugravul intr-un om de un talent extraordinar, Caragiale, care pentru mahala si pen tru “Zita” e ceea ce a fost Alecsandri pentru Gahita Ros marinovici si C. Negruzzi pentru Caliopi Busuioc. Iar faptul ca literatura caragialiana (a lui Caragiale si a imi-

tatorilor sai) a aparut in Muntenia e caracteristic: in Mun tenia exista mahala romaneasca, mica burghezie roma neasca; in Moldova nu exista; un Caragiale moldovan ar fi fost imposibil... Si in curand civilizatia va strabate la tara (a si inceput: o parte din Humulesti e “despartirea
III a urbei T. Neamt !”) si, fatal, va da nastere unui ridicol, care-si va gasi si el zugravul, pe Caragiale al sau.
Actiunea se va petrece poate la Humulestii lui Creanga.
Dar pentru ce scriitorii vechi au zugravit cu atata predilectie pe femei, cand au voit sa ridiculizeze mania civilizatiei ? C. Negruzzi, cum spune singur, a voit sa ridiculizeze pe “croitorii” limbii: a ales pe o femeie. Alec sandri, pe Gahita Rosmarinovici, cucoana Chirita etc. O fi si frivolitatea feminina, dar cauza principala ni se pare alta.
Ion Ghica, in O calatorie la Iasi1, zice ca femeile au facut mult pentru ideile noi. Ele au fost mai accesibile civilizatiei apusene. Alecsandri zice acelasi lucru2. O fe meie, Elena Negri, se stie ca a avut un rol insemnat in lupta data pentru a atrage atentia clasei boieresti asupra literaturii populare culeasa de Alecsandri. Pe cand barbatii purtau islice si vorbeau greceste, femeile se civilizase, vorbeau frantuzeste, cantau din clavir si... flirtau cu bonjuristii. Asadar, femeile s-au civilizat intai, si cum procesul de civilizare nu se face, la inceputurile lui, fara oarecare ridicol, intre ele s-or fi gasind mai multe
“pretioase” si de aceea autorii vremii, poate fara sa-si dea seama, au intrupat atat de des in femei ridicolul semicivi lizatiei.

In Muza de la Burdujani C. Negruzzi, ca si Alecsandri in “teatrul” sau, se arata critic, sarjand insa ca si Alec sandri (care a fost puntea de trecere intre scoala veche critica si junimism), pentru ca Negruzzi nu intelegea fata litatea fenomenului pe care il zugravea, pentru ca nu avea incredere in efectele civilizatiei introduse pe pamantul romanesc — pentru ca era junimist.
Acest critic in toata puterea cuvantului, acest fenome nalist in privinta limbii, care nu admite indreptari ori creatiuni de cuvinte dupa vointa constienta a carturarilor, isi caracterizeaza singur pozitiunea sa in mijlocul diferi telor curente din vremea lui in Scrisoarea a XVIII-a:
“Cand neamurile barbare au inundat Romania ca un rapide siroi, gasind panza limbei urzita, luau suveica si prin dreptul celui mai tare aruncau unde si unde cate un fir de batatura de a lor groasa si nodoroasa. Astfel se tesu limba noastra. Pentru a scoate acum acele latunoioase fire, trebuie a destrama panza si, prin urmare, a crea o limba mai frumoasa, poate, mai nobila si mai invatata, careia nimic nu i-ar lipsi alta decat de a fi romaneasca.
Aici incep necurmatele dispute intre invatatii pande moniului nostru literar carii se silesc:
Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti1 , si pe care noi ii impartim in trei clase. Liberalii zic (dupa
Iorgovici si dupa Molnar) ca trebuie a goni toate zicerile slavoane si ungro-turco-grece, desi aceste din urma sunt foarte putine si noi, primite numai de niste capete bolna-

ve si stricate. Moderatii, ca trebuie a le subtia, a le innobila si a le romani, si eu marturisesc ca m-as invoi cu parerea domniilor-sale. Vin, in sfarsit, conservatorii aacestia erau islicariii, asta veche rugina, care striga cu glas de Stentor ca se strica limba, plangand-o si bocind-o in gura mare”1.
Aplicarea aceasta a terminologiei politice la clasifica rea curentelor lingvistice o mai gasim si aiurea. Cei de la
Romania literara2 sunt invinuiti de “reactionarism” de catre latinisti (adica de catre “liberali”). G. Asachi, cum am vazut, trei ani dupa C. Negruzzi, imparte si el siste mele lingvistice in “sistem de conservativi, de radicali si cumpenitori sau de juste milieu”3.
Asadar, C. Negruzzi e un “moderat”, cum se declara singur — A. Russo ar fi zis “eclectic” —, si termenii acestia politici, atat de frecvent aplicati la sistemele lingvis tice, nu-s figurati, ei au inteles mai adanc. In adevar, omul e dintr-o bucata, ideile nu stau in capul lui in compar timente separate si, mai ales, cum spuneam la inceputul capitolului, ideile cand sunt in slujba unui ideal sunt con ditionate de acel ideal. In prima jumatate a veacului al

XIX-lea, romanii sunt luptatori: in fata lor se pun probleme mari si grave si toate chestiile se pun in legatura cu nevoile sociale (arta, de pilda, e curat tezista, arma de propagan da; o recunosc toti, Kogalniceanu, in Dacia literara, Alec sandri, in prefata Teatrului sau etc.), asa incat teoriile lingvistice devin un reflex al luptelor nationale si sociale.

Si de aceea “liberalii” in politica au fost si “liberali”, cum zice C. Negruzzi, sau “radicali”, cum zice Asachi si Eliade, in limba: latinisti, frantuziti: “Daca-i vorba pe schim bare, pe innoire, sa schimbam, sa innoim, sa stergem tre cutul rusinos!...”, “Moderatii”, ca C. Negruzzi, au fost cumpaniti in toate, au fost deci impotriva “liberalilor”: a latinistilor, a frantuzitilor. (Mai tarziu, dupa ce “libe ralii” au triumfat, “moderatii” de ieri, fara sa-si schimbe ideile, se pomenesc in situatie de “conservatori”: juni misti...). Iar socialistii, ca sa mai dam un exemplu de cum omul e dintr-o bucata, au fost realisti, ateisti, fonetisti
— in sfarsit, impotriva tuturor atitudinilor si doctrine lor burgheze. Numai oamenii bine echilibrati, sufletele bogate, comprehensive si, in adevar, cumpanite, spiritele cu adevarat critice, reflexive, ajutate si de o cultura ade cuata, pot scapa de uniformitatea aceasta. Asa au fost
Kogalniceanu si A. Russo, si mai ales A. Russo, acest om complet, acest spirit liber, spiritul cel mai liber pe care l-au avut romanii. Si totusi, C. Negruzzi nu e atat de fenomenalist in privinta limbii ca A. Russo. E o deosebire in atitudinea lui C. Negruzzi. El nu da atat de mare im portanta la ceea ce se numeste “deprindere”, uz. Sa nu se vorbeasca de deprindere, zice el: “N-am schimbat papu cii?” (Scrisoarea XIV-a1) Si are mai cu seama antipatie pentru “slavonisme”, declarandu-se partizan al inlaturarii lor. Sa se compare aceasta atitudine cu aceea a lui A. Rus so, care zice ca o limba se naste “pe decompozitia altor limbi”, ca cuvintele, de orice origine, se impamantenesc si ca gramaticii trebuie sa constate, nu sa inventeze2 —, si care se roaga:

“Lasati-ne sa lucram in voia sa limbusoara asta tur cita, grecita, ungurita, slavonita si ce a mai fi...1, limba acea care le-au facut romanilor veacurile, pentru care i-au hulit, necajit, chinuit ungurii si slavonii”2.
Aceasta pietare a lui Russo pentru limba “asta turcita, grecita, slavonita“, asa cum e ea, pentru limba vie, cum e in popor, vine desigur si din priceperea lui, dar si din marea lui iubire pentru poporul de la tara, pentru tarani me, care, singura, o vorbea asa, vine din adancul lui popo ranism. C. Negruzzi a vorbit si el de literatura populara o data in Dacia literara si alta data in Scrisori, unde a colectat o suma de proverbe (in care, nu-i vorba, pune in gura poporului cuvinte ca: intrigi, caracter etc.), dar aceas ta la dansul e intamplator si el n-a fost constient de marea importanta a curentului poporan, cum n-a fost nici maes trul sau Eliade, pentru ca n-a fost poporanist, el, primul junimist. Romanismul sau se reduce mai mult la cartile bicericesti si la “trecut”, decat la literatura populara, decat la taranul roman viu, cu sufletul si nevoile lui. Si astazi romanismul, cand e expresia reactionarismului, se spri jina mai mult pe “trecut”, iar pe taran numai intru cat acesta e un simbol al trecutului.
C. Negruzzi a fost mai rationalist in privinta limbii, pentru ca a fost mult mai putin poporanist decat A. Russo.
Aceasta lipsa de poporanism este inca o nota care apropie pe C. Nerguzzi de dl Maiorescu3.

Aceasta inclinare rationalista a lui C. Nerguzzi se mani festa si in sistemul sau ortografic, ceea ce dealtmintrelea e firesc, caci la noi chestia ortografica a fost strans legata de chestia lingvistica (dupa cum aceasta a fost strans legata de tendintele sociale si politice), a fost o fata a ei: latinistii au fost etimologisti, fenomenalistii au fost fonetisti.
C. Negruzzi n-a fost curat fonetist, a fost pentru scri erea “care pazeste etimologia cuvantului”1 , ca si dl Maio rescu2.
As iesi din genul acestui studiu, daca as analiza mai amanuntit temperamentul acestui scriitor, pentru a arata ca tonul sau, cand ataca curentele adverse, mai ales litera tura care nu-i place, e perfect acel ton “junimist”, rece, sarcastic, ca umorul sau n-are nota simpatica, altruista, buna, ca de pilda al lui A. Russo. Repet: zeflemismul a putut sa iasa dintr-un umor ca al lui C. Negruzzi, si nu din unul ca al lui A. Russo.
Am voit sa arat in acest capitol ca C. Negruzzi, pe langa atitudinea critica fata de limba si literatura, care-l pune in randul vechilor critici moldoveni, a avut, fata de transplantarea civilizatiei apusene la noi, o atitudine deo sebita de a tovarasilor sai, asemanatoare cu a junimistilor de mai tarziu, atitudine care explica si deosebirile dintre el si tovarasii sai in privinta problemei lingvistice, deose biri care formeaza asemanari cu dl Maiorescu.
In cursul acestui studiu se vor lamuri mai bine cele spuse aici cu anticipatie, care trebuiau spuse acum, pentru a fixa locul lui C. Negruzzi in evolutia spiritului critic roman.