H. SANIELEVICI d2n7nz
Inteligentul evreu H. Sanielevici crezu de cuviinta sa opuna tendentionismului nationalist un soi de clasicism constand intr-o literatura care sa propage munca regulata si staruitoare, viata linistita de familie, cinstea, economia, sobrietatea, harnicia, sentimentele delicate . In realitate revenea si el la materialismul si umanitarismul lui Gherea. Scriitorul se cadea sa fie framantat de problemele vietii . Nu numai ca este ingaduit a cauta in literatura intentii etice, dar cu greu ne putem inchipui o opera de arta de valoare durabila care sa nu raspunda nevoii noastre religioase, adica nevoii de a introduce in realitatea haotica si indeosebi in viata sociala, o ordine rationala. Fireste, ratiunea condamna razboiul, instinctul national care ii e cauza, idealizarea trecutului barbar . Sanielevici intrevede un clasicism taranesc, intemeiat pe imaginea unui taran preocupat numai de problema proprietatii. De unde si simpatia pentru cosmopolitul Slavici.
Critica lui Sanielevici e mai degraba o eseistica in care se discuta probleme sociale si psihologice , facandu-se mari asociatiuni biologice in stilul unei eruditii vii, extravagante, tip Hasdeu. Prin compararea aparatului masticator si studierea chipului de alimentatie, autorul explica varietatile rasiale.
Criticul aplica teoria alimentatiei la gaini, se intreaba de ce canta pasarile , observa paianjenii. Problema raselor il intereseaza in cel mai inalt grad si, cu toate unele aparente contrarii, este evident impotriva oricarei discriminari rasiale.
Toata aceasta parte a eseisticii sale, trecand peste latura doctrinara ce poate forma obiect de violente discutii, se remarca printr-un spirit polemic viu, amestecat cu elemente de grandomanie mai curand inocente si simpatice, acordand paginilor sale miscari de umoare care incanta.
S. MEHEDINTI (SOVEJA)
Si S. Mehedinti saluta din partea Convorbirilor primavara literara , aducatoare de adevarata racorire sufleteasca . Punctul de vedere era insa tot etic, in directia semanatorista, intrucat se cerea scriitorului sa-si caute inspiratia in insasi fiinta sufleteasca a poporului romanesc , evitand florile raului decadent din strainatate.

MIHAIL DRAGOMIRESCU
Clasicismul lui Mihail Dragomirescu (1868 1942) se intemeiaza pe notiunea de capodopera, nu fara un preconcept etic strecurat in vestminte strict estetice, deoarece coman damentul unui echilibru interior al capodoperei il indeamna pe critic sa deteste arta noua, eczema literara . Mihail
Dragomirescu a fost un foarte bun profesor, care a invatat pe elevi sa disece si sa analizeze. Sistemul lui stiintific de cercetare literara bazat pe capodopera, fenomen psihofizic ideal, studiabil in fantomele sale, adica in receptiile pe care fiece constiinta le are de la opera absoluta, socotita ca o speta, ca un prototip, a starnit veselie. Perceptia capodoperei (mo ment mistic) e supusa unei inextricabile clasificari tricotomice.
Opera e spintecata longitudinal si transversal din punctul de vedere al fondului (originalitate elementara), al armoniei
(originalitate subiectiva) si al formei (originalitate plastica), aceste aspecte fiind si ele considerate sub triplul raport al intensitatii, calitatii si tonalitatii, asa incat o opera este sublima, umoristica, naiva, patetica, optimista, imaginativa, abstracta, exultanta, deprimanta, ingenioasa, fantastica, incisiva, exploziva etc.
ION TRIVALE
Un bun critic ar fi fost daca traia mai mult Ion Trivale
(1889 1916), elev al lui M. Dragomirescu, cu oroare exagerata de simbolism, foarte analitic sub un unghi cu totul tehnic, dar fara dogmatismul profesorului.

D. NANU
Primele poezii ale lui D. Nanu (1873 1943) sunt in raza lui
Eminescu, descarnat dupa formula Vlahuta. Poezia mistica, incercata mai tarziu, e fara ingenuitate si vibratie. Din toata lirica lui D. Nanu (bun traducator de altfel din Corneille, Racine si Shakespeare) se desprind pentru antologii Ploaia de noapte, i n care o aversa nocturna e privita cu religiozitate ca un fenomen de inceput al Creatiei, Scafandrierii, pentru originala imagine a transluciditatii lumii, si In ceasul din urma, pentru delicateta mahnirii unui om modest:
O! de m-as strecura
Alunecand in vesnicul abis
Incet si nevazut printre multime...
Nici pasii mei sa nu-i auda nime,
Nici usa dupa mine cand s-a-nchis!
CORNELIU MOLDOVANU
Trecand peste palidul anacreontic rural G. Tutoveanu, se cade sa ne oprim la Corneliu Moldovanu, autor de versuri sacerdotale, de o indiscutabila puritate de timbru si intr-o limba relativ incolora, dar cu o usoara aroma biblica, care canta dupa Anghel soapta miresmelor dulci ca si mierea a florilor si izbuteste mai ales cand se coboara la intimitati:
O, Medy, ochii tai as vrea sa-i cant
Si parul tau ce-si flutura in vant
Risipa de beteala aurie,
Si gura, si gropita din barbie...
(Chiar nasul e-un motiv de poezie...)
Bucata antologica este descrierea secetei din Cetatea soarelui, viziune hugoliana tratata in culori de carte bisericeasca:
Pamantul e vanat, si-adanc impietrita
Puterea rodirii in brazda lihnita;
Un rau de cenusa e holda de grau
In care an-vara intrai pan la brau;
Cuptor e pamantul vazduhul dogoare,
Si zorii n-au roua, si-n murg nu-i racoare.
Reprezentativa este si talmacirea in versuri a Cantarii
Cantarilor, in lexic timid, dar cu fraze alunecand grele, uleioase:
Neagra sunt, dar in Ierusalim
Nu-i alta mai frumoasa decat mine,
Dulce sunt ca mierea de albine,
Ca ramura de vita, mladioasa,
Placuta ca un zambet, ca un dar,
Ca falnicele corturi din Kedar.
Romanul in doua volume Purgatoriul e fara valoare.

CINCINAT PAVELESCU
Cincinat Pavelescu (1872 1934) a fost foarte reputat ca epigramist si improvizator. La banchete cineva ii da cateva rime: nefasta, nevasta, el, chel, si poetul improviza:
Dupa ce-ntr-o zi nefasta
M-a prins sotul la nevasta,
De par eu l-am luat pe el.
Morala:
Avantajul d-a fi chel!
Genul e destul de trist. Dar madrigalurile, epitalamurile, liedurile sale nu sunt lipsite de gratie si chiar de o unda de poezie simpatic infatuata. Gestul teatral (era atunci la moda
Edmond Rostand) e sprijinit pe o buna declamatie si pe imagini:
Iti mai aduci aminte, Doamna?
Era tarziu si era toamna
Si frunzele se-nfiorau
Si tremurau in vantul serii
Ca niste fluturi chinuiti,
Din tarile durerii.
Ca elev al lui Macedonski, Cincinat Pavelescu pastreaza tonul de festival, euforia. Cateodata iese din diletantism si da dovezi de o puternica inventie fantastica (Pescuitorii de perle, Corbii) ori de uimire in fata misterului vietii, ascunsa sub o aparenta usuratate strengareasca:
Nu sunt nici rau, nu sunt nici bland,
Nu m-am tarat, n-am pizmuit,
Am fost si sunt un biet smintit
Care viseaza chiar mergand.
Eu niciodata n-am muncit,
Noaptea nu dorm si ziua casc,
Poate-as fi vrut sa nu ma nasc,
Dar nu ma plang ca n-am murit.
Si nu stiu dac-am suferit,
N-am fost sarac, n-am fost bogat,
Am si iubit, am si uitat,
Am si uitat, am si iubit.
Cum se-ntampla, poetul n-a fost imitat in partea lui profunda, ci in ceea ce e mai superficial. O multime de epigramisti il continua, intre care Ionescu-Quintus si Cridim merita o mentiune.

M. CODREANU
Incepand tot cu poezie galanta, cu mandolinate , cu versuri pentru o scumpa doamna sau pe albumul unei fecioare , M.
Codreanu s-a specializat in sonet, pe care nu-l trateaza deloc cu arta de smaltuitor a lui Heredia, ci ca pe o manufactura in serie, abstracta si incolora, adesea pretioasa, cateodata filozofanta. Totusi, cand poetul se opreste la stari minore, plictiseala, blazare, rezultatele sunt notabile, ca in Simbolism de toamna, mica simfonie a frunzelor, sau in Spleen, baudelairiana de provincie:
De neurastenie fugarit,
M-am dus sa caut liniste la tara;
Dar monotona pace seculara
Cantata de poeti, m-a plictisit.
Lumine-n zori si umbre-n asfintit...
Si toamna, iarna, primavara, vara...
Si-n casa gol... si-acelasi gol afara,
Si totul repetat necontenit.
Oras ori sat, netrebnice fermente,
Aceleasi in palate turbulente
Si-n pasnicul colibelor azil.
Oriunde truda fara de repaos...
Si-n sfere vide: Astrul inutil,
Perpetuand banalitatea-n haos.

P. CERNA
Parerea mostenita din cercurile junimiste ca P. Cerna (1881
1913) ar fi un poet mare nu se poate sustine. Cerna nu e in realitate decat un modest poet, trudnic, in lupta cu limba, con ceptual, oratoric, avand cu toate astea nota lui. Afectat de o iubire neprimita, el a cantat in versuri solemne, cu ecouri din
Eminescu si Leopardi, regretul de a nu fi trait marele mister al dragostei:
Noi ne-am de-o flacara curata,
Ce niciodata n-are sa apuie
Si nu furam norocul nimanuie;
Ci in iubire tanara, bogata,
Imbratisam pamantul, lumea toata...
E in poezia lui o atitudine de smerire in fata femeii, chiar dupa infrangere, care e de esenta misticismului:
Nu ti-am vorbit vreodata, si pe feresti deschise
Nu ti-am trimis buchete, stapana mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmarit adese,
Iluminat de ganduri nespuse, ne-ntelese...
Setea euforica de a trai e in continuarea liricii lui
Macedonski, insa cu ondulatii mai diafane, potrivite anemiei blande a ftizicului:

Priveste!!... Cerul semanat cu stele
Chip purtator de zambet si de vise
Insenineaza pamantesti abise,
De mult ce cauta cu drag la ele;
Si toata fericirea lui senina
O-ntipareste pe pamant si moare
Si iarasi lutul omenesc tresare,
Tinzandu-si dornic bratele-n lumina...
Surazi, soptesti, tot sufletul aieve-i
S-a risipit cu mirosul din floare.

ORESTE
Poeziile lui Oreste Georgescu (1891 1918) sunt niste versificatii corecte si solemne (ecou sacerdotal din lirica lui
Macedonski), cantand marea, stepa, florile, copacii, padurea.
AL. DAVILA
Fiului generalului Davila, lui Al. Davila (1862 1929) i se datoreste una din cele mai bune drame romanesti. Vlaicu-voda analizeaza cu o maturitate tehnica desavarsita arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de vointa si un fin diplomat, ci si un voievod roman, pus adica in niste conditiuni politice tragice, in care e nevoie de simulatie si mai ales de rabdare si de infranare a mandriei. Vlaicu-voda este, prin mama sa vitrega Clara, vasalul regelui Ludovic. Domnul ar rupe jugul, dar sora si cumnatul sau sunt ostateci la crai. Jucand umilinta, el izbuteste sa recapete rudele zalogite, cu riscul, inerent oricarei dibacii, de a fi suspect tuturor, boierilor, familiei, Clarei. Cu mari suferinte morale, dupa ce jucase pe ascultatorul de Doamna
Clara, fata de boieri, spre a risipi banuielile, si pe conspira torul cu boierii impotriva Doamnei, sosind ceasul hotarat, cand ostatecii sunt in afara de orice primejdie, Vlaicu se da pe fata si-si exprima aprigul punct de vedere:
Ucigasa! Tu, cu junghiul incercasi a ma lovi,
Eu ma fac calau, de-i vorba neamul a mi-l izbavi!
Vlaicu e intruparea Principelui lui Machiavel pe pamant romanesc. El nu e asa cum vad multi pe conducatorul machiavelic, aruncand asupra-i vestmantul Renasterii, cinic, mizantrop, ipocrit. Vlaicu e dimpotriva un voievod trist de mizeriile patriei, unit in conspiratie cu boierii, gata el insusi de orice jertfa. Nepotului sau Mircea, contrariat ca nu i se da in casatorie sora domnului, Anca, fagaduita din motive politice craiului sarbesc, ii face o lectie sublima de abnegatie, rezu mand destinul negru al tarii:
Chinuri? Tu vorbesti de chinuri? Chin, a inimii bataie?
Chin? o clipa de nadejde, o-mboldire, o vapaie
Ce s-aprinde c-o privire, ce cu-o lacrima s-a stins
Si din care numai robul fara vlaga iese-nvins!
Chinuri! Dar desteapta-ti mintea, dar te uita-n neagra zare!
De esti om, fa-ti ochii roata peste tara si hotare.
Chinuri!... Dar priveste sanul bietei noastre de mosii,
Numara, de poti, pe dansul urmele de vrajmasii...
Iata chinurile noastre, si cu ele, doruri, vise,
Pe mosia stramoseasca-n lung si-n lat cu sange scrise!
Iata chinurile mele, ale unui domn roman,
Basarab, de sine vrednic si de numele-i batran!

G. DIAMANDY
Dintre piesele lui G. Diamandy (1867 1917), numai
Chemarea codrului se mai poate mentiona, si ea de altfel o specie de vodevil cu cateva cantece si nume caricate, precum
Ilona de Kikirezkeremkeketnaghyfalva, si cu accente delavranciene.

GEORGE GREGORIAN
George Gregorian e in plina activitate si azi, insa a debutat in cercul lui Mihail Dragomirescu prin poezie de conceptie si simbolisme cumintite. Propriu-zis el e un sarcastic satanic in limbaj crud, vulgar-dunarean, mijloace prin care isi exprima dezgustul de mizeria vietii. Omul e un animal care pute egal de la cap pana la picioare si se arunca dupa moarte la gunoi:
Sunt un animal, un sinistru animal...
Din talpi pana-n ganduri, intreg, put egal;

Dar o sa fiu varsat la gunoi in curand.
ION AL.-GEORGE
Clasicismul lui Ion Al.-George este arheologic. Poetul evoca trecutul daco-roman, restabilind pana si litera latina (procedeul, parnasian, era si al lui Vasile Parvan). De fapt poetul minulescianizeaza, inlocuind Ecbatana cu Roma si hieratismul asiro-babilonean cu antichitati romane (S. P. Q. R., castre, aqvile, lyre, kratere).
GEORGE MURNU
Adevaratul clasicist este macedoneanul George Murnu.
Aparitia Iliadei in romaneste (1907) constituie un moment fundamental in evolutia limbii romane. Iliada si Odiseea in interpretarea Murnu sunt niste capodopere superioare Eneidei in versiunea Annibal Caro, Iliadei lui V. Monti, Iliadei si
Odiseii lui I. H. Voss. La drept vorbind, interpretatorul n-a tradus, ci a creat din nou cu ajutorul cuvantului, inlesnit de o creatie verbala extraordinara. Aromanisme, ardelenisme, cuvinte din toate unghiurile tarii sunt armonizate in aceeasi urzeala cu o virtuozitate deplina. Traducatorul are, in afara de aceasta, un unghi de creatie. Cu instinctul sau de om de la Pind, el a vazut in epoca arhaica a Greciei o lume de pastori, de haiduci hartagosi, si ne-a dat un Homer oieresc, iesit parca de la stana. De altminteri imaginile pastorale sunt realmente in Homer. G. Murnu le-a facut numai traco getice, le-a taranizat. Toate privelistile cu vite, cu turme, cu ospete sunt de un specific romanesc izbitor. Traducatorul a stiut sa dea firesc hexametrului. In hexametru isi latra furia, taraneste, Ahile, Nestor vorbeste ardeleneste-popeste si se imbraca aproape ca un taran, cu vesmant mitos, incaltandu se cu opinci. Priam isi tine sculele, ca fetele de tara zestrea, prin sipete. Pranzurile sunt hotesti, dupa tipicul Filimon si
Hogas. Talmacitorul isi aduna fortele lexicale acolo unde comparatia este mai rurala:
Cum pe la tara venind din laturi protivnice argatii
Secera brazde prin holda de grau sau de orz pe pamantul
Unui bogat mosier si dese poloagele pica;
Astfel troienii si aheii se tot secerau cu gramada,
Unii la altii sarind si nimenea nu se da-n laturi.
Odiseea, fiind tradusa in endecasilabe, are un mers mai natural. Aci autohtonizarea e desavarsita. Zeii poarta opinci, stau pe scauiese, mesele sunt geluite, lavitele invelite cu laicere, eroii se laua, isi pun primeneli. De la intaiele replici ai impresia a fi cazut intr-un sat ardelenesc de-al lui Slavici:
Hainule, besmeticule Mentor,
Ce vorba spui si-ndemni sa ne-nfraneze?...
Mai las-o moale, Telemah baiete,
Si nu mai face gura, nu fi aprig...
Maicuta, hai si scoate-mi in ulcioare
Din vinul cel mai bun pastrat de tine...
Calipso lucreaza la stative in tarania fabuloasa a basmelor eminesciene. Usurinta cu care talmacitorul descrie, ca si cand n-ar avea in fata un text care sa-l tina pe loc, e invederata in plastica infatisare a lui Ulise, jegos de apa marii:
Iar Ulise
Se cobori la rau ca sa se spele
De saratura care-i cotropise
Tot spatele si umerile-i late,
Si capu-si curati de jegul marii.
Atmosfera sateasca e realizata cu mijloace de pictor. Ulise doarme pe o blana de bou neargasita, invelit cu piei de oi si cu un tol adus de Evrimona, el are la gospodaria lui casa cu pridvor, imprejmuita cu zid, cotete de stejar pentru scroafe si godacei.
G. Murnu a revenit, nu totdeauna in chip fericit, dintr-un exagerat scrupul artistic, asupra talmacirilor, introducand expresii afara din cale pitoresti, ca dihai , barosan . Aceste oscilatii nu ating totusi valoarea versiunilor sale, capodopere cu putinta de atins in alt sens, imposibil insa de intrecut.