Etimologia cuvantului engl. Folk-« popor » si lore-« stiinta », »intelepciune », deci intelepciunea poporului. f9i12ib
Definitie :
Totalitatea manifestarilor si creatiilor culturale ale unui popor, ce definsc specificul national si spiritual al acestuia, individualizandu-l.
Folclorul literar este o parte semnificativa ce cuprinde totalitatea creatiilor literare ce se caracdterizeaza prin oralitate, sincretism, traditionalism, sutor anonim si spirit colectiv, el constituind asa numita literatura nescrisa, produs al gandirii si simtirii oamenilor simpli.Acesta se poate defini prin trei cuvinte : dor, doina, colind, ce reprezinta specificul spiritual intre popoarelor lumii.Folclorul literar cuprinde specii ale genului epic(basme, povestiri, snoave, balade), liric(doine, cantece) strigaturi si chiar dramatic(tatrul popular,irozii,scenete).
Acestora li se adauga creatiile cu caracter setentios(proverbe, zicatori) cele legate de magie (descantecul) si enigmistica (ghicitorile).Marile teme si motive ale literaturii culte isi au sursa in folclor, deoarece aici apar pentru prima data motive, ca :transhumanta, testamentul ,al dezradacinarii, motivul zidului parasit al adoratiei si blestemului si teme ca :jertfa pentru creatie, comunicarea om-natura, binele si raul, iubirea cu dorul si jalea, revolta, ireversibilitatea timpului, etc. De aceea , creatia populara orala face parte integrata din literatura nationala, ea reprezentand un nesecat izvor de inspiratie, material de prelucrare si ,mai ales, model de limba pentru scriitori.
Literatura este ansamblul operelor care au caracter estetic. Opera creeaza un univers functional intr-un text („fr. Texte, lat. Textus”), care contine un mesaj artistic.
„Textul literar nu descrie o lume preexistenta dar/ci, asumandu-si intrebarile acesteia, construieste iluzia unei asemenea lumi se deschide totodata cai pentru sugestia irealitatii: lumea nu este dar/ci pare ca este:”
(Dumitru Irimia- Introducerea in stilistica, Polirom, Iasi, 1999 ,p.246)
Scriitorii grupati in jurul revistei „Tel Quel” miscare initiala in anul 1970,(Philippe Sollers, Jean Ricardou,etc) promoveaza un concept nou, acela de scriitura, care inglobeaza literatura ca atare, si meditatia pe marginea ei.
Literatura devine astfel text, „practica textuala” sau „practica semnificanta”, o forma care sintetizeaza toate tipurile de limbaje existente (artistic, jurnalistic, stiintific, filosofic ,etc.)intr-o perpetua incercare de stabilire a propriei identitati. Literatura este inteleasa ca fiind spatiul al tuturor limbajelor, ea tinde sa ajunga la statutul de gen literar unic, autarhic si polimorf.(Gh. Craciun-Introducere in teoria literaturii, Magister/Cartier, 1998, p.13-14.)
Textul este definit ca un ansamblu de semne, unitar si coerent ca sens. Semnul este inteles ca o unitate intre un semnificat si un semnificant(Ferdinand de Saussure).Textul se constituie ca ocurenta comunicativa, avand drept factori: emitatorul, mesajul, receptorul, canalul , codul. Functiile comunicarii sunt ,dupa Roman Jakobson,(Lingvistica si poetica),urmatoarele: a)functia emotiva(expresiva) consta in exprimarea directa ,la persoana I a atitudinii vorbitorului; b)functia conativa presupune orientarea asupra receptorului, adresare la persoana a II-a; c)functia fatica inseamna orientarea asupra canalului, asupra circuitului comunicarii; d)functia metalingvistica rezida in centrarea atentiei asupra codului; e)functia poetica prezenta in poezie si in proza se realizeaza prin diferite mijloace: metrica, ritm, vers, figuri de sunet, figuri lexicale, etc;
Cu studierea sistemelor de semne, a limbajelor nu doar verbale, ci si plastice, gestuale se ocupa semiotica (Roman Jakobson).Semilogul Roland Barthes (Elemente de simiologie) considera semiologia („fr.semiologie, gr. Semeion ”,”semn” si logos „vorbire despre ”:”studiul”),o stiinta a semnelor, dar una limitata numai la aspectul lor conotativ si o subordoneaza lingvisticii: ” Poate ca semiologia este chemata sa se absoarba intr-o translingvistica, a carei materie va fi mitul, povestirea, articolul de presa sau obiectele civilizatiei noastre, cu conditia sa fie vorbite (cu ajutorul presei, al limbajului interior, de ordin fantastic)”
(apud Maria Carpov -Introducere la semiologia literaturii, Univers, Bucuresti, 1979,p.45)