n4r5rl
Dintre tipurile comice ale lui Caragiale pictate si prin cultura lor, Conu Leonida este tipul cel mai “cult” si in acelasi timp cel mai sarac sufleteste.
Pe un Nae Ipingescu, Caragiale ni-l da fragmentar si in treacat, incat nu putem avea sentimentul intregii lui saracii de suflet. In orice caz, fiind mai putin “cult”, aceasta saracie nu are mijloace sa se faca perfect eviden ta. Pe Conu Leonida insa, Caragiale ni-l da in intregime.
Afara de aceasta, daca opiniile celorlalte tipuri (chiar si ale lui Farfuride si Catavencu) sunt numai concluzii ale filozofiei lor, Conu Leonida isi expune insasi conceptia lui asupra realitatii.
E interesant de vazut aceasta conceptie si cauzele ei, pentru ca in Conu Leonida Caragiale a zugravit o clasa intreaga de oameni; mai mult, o stare de spirit mai raspandita decat psihologia unei singure clase.
Sunt putine conditiile de viata, in lumea de azi, care pot ingadui unui om sa se dezvolte intreg. Diviziunea muncii exercita anumite facultati pe socoteala altora.
Numai o singura conditie poate dezvolta armonic toate facultatile, aceea in care vietuieste taranul. Contactul imediat cu natura, pe care trebuie s-o inteleaga ca sa-i stoarca roadele, viata pe camp, munca, prevederea, preocu parea de unelte etc., asadar exercitiul divers al inteligen tei si al vointei, cu cortegiul de sentimente legate de aceasta viata — iata conditii care pot face din taran un om com plet. Marginit, bineinteles, aproape salbatic, dar complet.
In adevar, “psihicul” este o suma de raporturi interne

paralele cu raporturile externe. Iar raporturile externe, care au provocat continutul si evolutia sufletului uman in nenumaratele zeci de veacuri ale istoriei speciei, sunt in mare parte acele pe care, cu un cuvant, le numim natura.
Dar taranimea nu este numai clasa care sta in imedia ta atingere, activa si pasiva, cu natura, adica cu un com plex variat de fenomene. Ea este si clasa care, mai ales altadata, isi era de ajuns sie insasi, creandu-si aproape tot ce-i trebuie. Ea este omenirea inca nediferentiata, cum a aratat dl Stere in Social-democratism sau poporanism?
Aceasta e inca o cauza pentru care sufletul unui taran e si primitiv, dar si complet.
Ca sa gasim tipuri si complete si superioare, trebuie sa le cautam la grecii antici si in vremea Renasterii.
In civilizatia moderna, cu extrema diviziune a muncii si cu adaptarea sufletului la lucruri tot mai artificiale (in intelesul etimologic al cuvantului), omul isi cultiva exce siv unele facultati, poate ajunge, in anumite domenii, o fiinta superioara, dar nu mai e complet. De o bucata de vreme, simtind neajunsul acestei specializari care reduce fiinta umana, unele popoare, mai ales anglo-saxonii, cauta sa dea generatiilor noi o dezvoltare armonica printr-o edu catie integrala, care sa puna in activitate cat mai multe din facultatile omului.
Dar nu toate specializarile reduc pe om in acelasi grad.
De la taranul lui Cosbuc (idealizat, dar nu falsificat) si pana la un copist sunt atatea trepte de descompletizare.
Cu ce realitate are de a face un mic functionar de birou?
Citam din Blana lui Isaia, a dlui Bratescu-Voinesti:
“Acum fiecare e la locul sau. In odaia dinspre strada seful serviciului judetean al prefecturii concepteaza rezolutiile venite de sus; aici in arhiva unul tacane la masina Yost,

alti doi scriu felurite adrese; altul munceste la un tablou cu rubrici incurcate, al cincilea coase dosare; iar Isaia
Vasilescu, registratorul, cu ochelari pe nas, trece tacticos in registrul de intrare hartiile sosite.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
“Isaia scrie: 12, 8, 58... idem... idem... La dirigintele oficiului postal, loco, a comunicat unde se gaseste apara tul telefonic care pana la 1 iulie curent era instalat la fosta primarie Urseni, devenita Visinesti...”
“11,850... idem...idem... La primaria Pietrosita cu ordonanta de plata no. 5.749 a se da tribunalului...”
Si asa copiaza bietul Isaia, zile dupa zile si ani dupa ani, pana ce-ajunge pensionar ca Conu Leonida.
Taranul are de-a face cu natura; meseriasul cu materia prima pe care o transforma “innobiland-o”, filologul — cu fenomenul limba; Kant — cu actul de cunoastere al omului s.a.m.d.
Cu ce realitate are de-a face Isaia Vasilescu? Cu nici una. Nici macar cu copia unei realitati cat de mici. Mai putin decat un cititor de nuvele, care cel putin vine in contact cu o portiune din realitatea trecuta prin capul altuia.
Conu Leonida e ilustrarea acestei saracii. El e atat de mizer sufleteste, pentru ca e un Isaia Vasilescu, si inca pensionar, adica un om care nu mai are acum de a face nici cu umbra unei umbre de realitate.
Dealtmintrelea, toate tipurile din comediile lui Cara giale — din cauza ocupatiilor lor neserioase, adica fara legatura cu realitatile adevarate ale vietii, — sufar de aceasta goliciune de suflet. Unul din marile merite ale lui
Caragiale este de a fi stiut sa puna pe aceste tipuri sa-si

exprime neantul sufletului lor, de a fi zugravit continutul acestui zero.
Acela care are o atingere mai serioasa cu realitatea, vreau sa zic cu o realitate mai serioasa, e Jupan Dumitra che (bag de seama ca am ajuns avocatul lui...). Jupan
Dumitrache e cherestegiu: trebuie sa stie pretul pietii, sa aleaga marfa, s-o vanda, sa stie de la cine sa ceara mai mult, cui poate da pe datorie etc. In sfarsit, daca nu-si da seama de o redusa, dar totusi complexa realitate, ajunge la faliment.
E semnificativ pentru conceptia lui Caragiale si dovedes te dibacia lui de a se misca printre nuante faptul ca atunci cand i-a placut sa dea unui functionar un rol tragic, adica sa-l ia in serios (si acest lucru l-a facut numai o singura data), i-a dat cel putin o insarcinare care poate pune pe un mic functionar in legatura cat de mica cu o realitate.
E vorba de Anghelache din Inspectiune. Acesta e casier, adica un om care manuieste lucruri concrete si are o raspundere serioasa. Si atunci nici nu l-a mai numit Io nescu ori Popescu, Lache ori Mache, cum ii cheama pe toti functionarii din schitele sale. Si intamplarea fiind de data asta serioasa, acest Anghelache vorbeste normal. Si normal vorbesc si toti ceilalti functionari din schita, aceiasi functionari din toate Momentele, unde vorbesc caragia leste. Sa se observe apoi ca in Inspectiune Caragiale nu-i numeste pe nici unul, caci trebuia sa le zica Ionescu si
Mache, si aceasta nu se putea, pentru ca de data asta acesti functionari sunt oameni, sunt adanc ingrijorati de soarta colegului lor. Numele lor caragialesti ar fi stricat toata atmosfera bucatii. Iar sa-i numeasca altfel nu putea, fiindca orice adunare de “amici” la el e alcatuita intot

deauna din Popesti si Machi — si nu se putea dezminti.
Dar acesti functionari, in peregrinatiile lor prin oras ca sa gaseasca pe Anghelache si sa-l vesteasca de inspectia de a doua zi, intalnesc pe un coleg al lor, care petrecuse toata noaptea aiurea. Acesta neavand un rol in aceasta afacere serioasa si deci fiind un simplu “amic” din Momente, Cara giale ii poate spune pe nume. Si-l cheama, fireste, Mitica.
Asadar, contact cu o realitate — eveniment tragic — nume serios — vorbire nestropsita — toate acestea merg impreuna.
In opera sa cu adevarat tragica, de pilda in Napasta, a ales oameni din alta lume, si anume tarani, oameni intregi.
Nu putea incredinta roluri atat de serioase si de tragice targovetilor. Acestia au la Caragiale insarcinarea sa repre zinte ridicolul. Inca o data, cand i-a trebuit un targovat pentru o neinsemnata intamplare tragica — ati vazut ce a facut, ce revolutie intreaga in toate procedeele sale.
Analizand O noapte furtunoasa, vorbeam de aversiu nea lui Caragiale pentru oamenii care s-au indepartat de simplicipatea naturala din cauza “culturii”. Dar acei de care vorbim acum, cei goi de suflet, pentru ca nu au de-a face cu realitati, sunt exact aceiasi de care vorbeam acolo.
Ciobanul de pe Ceahlau, calugarita de la Varatic, birjarul
(vezi mai sus) existau serios pentru Caragiale, nu numai fiindca nu erau, cum am spus atunci, pervertiti de “cul tura“, ci si — in fond e cam acelasi lucru — fiindca erau oameni in atingere cu niste realitati.
Sa revenim la Conu Leonida. Daca are sufletul pustiu, in schimb e “cult”. “Ei! domnule, zice el Efimitei, cate d astea n-am citit eu, n-am par in cap!” Si-n adevar, a citit mult — in calendarele si gazetele de pe vremuri (inferioare

celor de azi). El e tipul similiculturii, cel mai caracteristic din opera satirica a lui Caragiale. E atat de “cult”, atat de plin de idei, incat il simtim incapabil de a cunoaste, de a gandi vreo realitate cat de simpla. Asa, de pilda, il simtim incapabil de a istorisi faptele “revolutiei de la 11 februarie”, la care a asistat si pe care o admira. El e lipsit de gustul unui om normal pentru realitate. Ceea ce-ti poate povesti un om simplu, pentru el este imposibil. Pentru el sunt importante “ideile” lui, nu faptele intamplate. Pentru retinerea acestora nu are nici seriozitatea, nici obiectivi tatea necesara. Din fapte nu ia decat ceea ce-i ilustreaza ideile, si faptele nu le-a vazut decat conform cu aceste idei. Si nu le poate insira decat numai in functiune de conceptiile pe care tine mortis sa le impartaseasca Efimitei.

Conu Leonida e atat de lipsit cu totul de realism, fiindca e rupt total si iremediabil de realitate. Am spus aiurea ca e tipul palavragiului. Si-n adevar, palavragiii vorbesc, dar nu pot povesti.
Dar sa facem cunostinta mai de aproape cu “cultura” lui.
Conu Leonida are cultura politica si cultura stiintifica.
O mostra de cultura pur stiintifica este teoria nevricozi tatii-curiozitatii-ideii-fandaxiei-ipohondriei. Ce departe suntem de Jupan Dumitrache si de alte tipuri din Cara giale, care nici idee n-au de geneza si procesul complicat al psihozelor.
Dar in politica cultura lui e si mai bogata. El are, tot din ziare, cunostinte variate si tot atat de serioase, ca si in psihiatrie, pe care le exprima cu aceeasi stropsire a limbii, semn al nepriceperii lucrurilor si ideilor. Conu
Leonida cunoaste istoria contemporana a Europei din care

se inspira in conceptiile sale politice generale si in cele cu privire la patria sa. El apreciaza mai ales pe “Galibardi”, pe care Papa, ca sa-l imbune, l-a pus sa-i boteze un copil
(“si-a gasit omul nasul”, zice Efimita triumfator si cu umor).
Afacerea cu “Galibardi” si cu incuscrirea cu Papa nu e o simpla gluma. Nimic in Caragiale nu e simpla gluma.
Fiecare “haz”, de care rade spectatorul, este semnificativ.
In aceste vorbe de haz, Caragiale condenseaza, caricaturi zand, stari de suflet si conceptii curente. (Aceasta este cauza pentru care hazurile acestea au prins si au ajuns de domeniu public.) “Galibardi” este revolutionarismul ieftin al gloatei patruzecioptiste (in Boborul e un tip care a luat lucrul mai in serios si a facut parte din cei o mie ai lui
Garibaldi), iar botezul copilului Papei este incultura crasa, ori mai degraba pseudocultura celor cultivati din gazetele lui Rica Venturiano si discursurile lui Farfuride si Cata vencu.
Faptul ca Conu Leonida e “republican” — ca adica in el
Caragiale satirizeaza o anumita nuanta a liberalismului roman — nu are importanta, pentru ca nici acea nuanta liberala n-a avut vreo insemnatate in istoria tarii. Soco tind insa, ca toata lumea, ca acesta e intelesul comediei, au facut altadata greseala de a deprecia semnificatia acestei comedii.
Importanta ei este cu totul alta. In aceasta comedie
Caragiale pune conceptiile curente ale unora si chiar starile sufletesti ale noastre ale tuturora in gura unui tip de pe cea din urma treapta intelectuala, ceea ce-i permite sa dea o forma baroca si cu atat mai pregnanta acestor con ceptii si acestor stari de suflet.

Definitia republicii — “nu mai plateste nimene bir”,
“fiestecare cetatean ia cate o leafa buna, toti intr-o egali tate” — e insusi idealul (dus la ideal) al zdrobitoarei majoritati a targovetilor romani, care “se nasc bursieri, traiesc functionari si mor pensionari”, ori au printre ai lor asemenea fiinte fericite.
E, cu alte cuvinte, idealul de a trai din buget, direct sau indirect (de pilda, sub forma de “industrie nationala“).
E asa-numita “lipsa de initiativa individuala“, e “functiona rismul”, e tot ceea ce deplangem de mai bine de jumatate de secol, cand voim sa facem pe teribilii. E, cu alte cuvin te, idealul romanului de a trai din munca pozitiva, adica productiva a romanului. Ceea ce noi dorim mai cu totii, dar n-am exprima atat de simplu si naiv, Conu Leonida, lipsit de orice simt critic, o spune de-a dreptul. Posibilitatea acestei sinceritati, acestei formulari a idealului complet,
Caragiale o justifica cu dibacie prin construirea tipului lui Conu Leonida, alcatuit din insusiri pe care tocmai am inceput sa le relevam in aceste randuri.
Maxima lui Conu Leonida (cand Efimita, mai desteapta pentru ca e mai naturala, il intreaba de unde lefi, daca nu mai sunt biruri), — asadar maxima lui Conu Leonida:
“Treaba statului, domnule: el ce grija are? e datoria lui sa-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme” —, aceasta maxima nu este, iarasi, o simpla gluma. E conceptia noas tra a atotputerniciei statului, e sentimentul nostru ca statul e parintele nostru, cand binevoitor, cand tiran, e acea stare de suflet care ne face sa-l ocaram mereu ca nu ne da cat ne trebuie, fiindca niciodata nu ne ajunge cat ne da, si care ne face sa fim vesnic opozanti (dovada numarul si tirajul “ziarelor de scandal”), dar, in acelasi timp, “la

urna“, sa fim vesnic guvernamentali, ca niste copii cartitori, dar in definitiv fricosi, daca nu respectuosi fata de parintele nostru, in afara de care nu exista nici o sal vare. E sclavagismul nostru oriental. E sentimentul robu lui fata de stapan si teoretizarea acestui sentiment.
Cand Conu Leonida, zugravind Efimitei “revolutia de la 11 februarie”, zice: “Sa te fereasca Dumnezeu de furia poporului. Ce sa vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tambalau, lucru mare, si lume, lume” — nu e, iarasi, o simpla gluma bazata pe contrastul furie — parada. E in dicata, se poate zice in chip lapidar, fizionomia “revolu tiilor” noastre, caci noi nu am facut revolutii adevarate;

“drepturile omului” ne-au venit de-a gata; evenimentele noastre mari ne-au fost impuse de presiunea europeana; noi numai le-am facut primirea — cu petreceri, cu muzici si “tambalau”. “Fuga” este o iluzie. Realitatea a fost “muzi ca”. Dar noi am crezut, ca si Conu Leonida, ca am facut
“revolutie”. Si, corolar, Conu Leonida, ca si toti tovarasii sai din Caragiale, pricepe formele noi exact in masura in care a luptat pentru ele si, la nevoie, le apara exact cu aceeasi “fire” cu care a luptat pentru ele.
Cand Conu Leonida zice ca, cu “revolutia” noastra, am dat exemplu Europei”, Caragiale nu face decat sa transpu na, rezumand, articolele din ziare de pe vremuri ori proclamatia primarului capitalei Dimitrie Bratianu, pe care “Junimea” le-a trecut in dosarul ei si pe care le tran scriu in operele lor Maiorescu si dl Iacob Negruzzi ca pe niste modele de betie de cuvinte, unul in Critice, cellalt in
Amintiri din “Junimea”.
Iar cand, trezit din somn de Efimita, Conu Leonida declara ca zarva din strada nu poate sa fie revolutie, pen

tru ca nu e voie de la politie sa se traga noaptea focuri de arma — nu-i asa ca aceasta, cel putin, pare o pura gluma, ba inca prea exagerata? Cu toate acestea, cine nu stie ca atatia revolutionari de-ai nostri nu pasesc la manifestatii de strada (sa zicem cateva geamuri sparte), daca n-au asigurata bunavointa autoritatii? Fara aceasta siguranta, o “revolutie” e intotdeauna un lucru primejdios, in orice caz, indoielnic prin urmarile lui pentru cel care o face.
Revolutii (adica, mai exact, rascoale) nu fac fara permisi unea autoritatii decat golanii. Cetatenii, niciodata.
Si, in sfarsit, cand la urma servitoarea povesteste cum
Nae Ipingescu ipistatul & Co. au trecut beti tragand pis toale, si Efimita triumfa, observand lui Conu Leonida ca totusi s-au tras focuri de arma, desi “nu-i voie”, si cand, in sfarsit, eroul nostru raspunde si mai triumfator ca acum se schimba vorba, caci insasi politia in persoana e aceea care a tras focuri — nici aceasta nu e o simpla gluma. E conceptia noastra ca legile sunt pentru oricine, dar nu si pentru autoritati, conceptie rezultata din alta mai generala, ca nu statul cu organele lui e servul cetate nilor, ci acestia sunt servii statului, conceptie care la randul ei e concluzia logica a celei mai sus-amintita, ca statul e bunul nostru tiran al tuturora, care ne da bursa, leafa, pensie si bataie, cand nu ne purtam bine, si care ne porunceste sa... nu tragem cu pusca in oras — interdictie, evident, care nu-l priveste si pe el.
Pentru a exprima la ideal aceasta stare de suflet, Cara giale nu putea alege un exemplar mai potrivit decat pe
Conu Leonida. Micul functionar, si inca pensionar, e nu numai saracia de suflet, dar atarnand atat de direct si

atat de inexorabil de stat, e fiinta cea mai indicata sa exprime complet sentimentul nostru fata cu “statul”.
Dar saracia de suflet si “cultura” sunt numai conditiile care fac posibila aceasta exprimare a acestei filozofii.
Motorul este egoismul de cea mai joasa specie. Si-n adevar,
Conu Leonida este un pur egoist. Nu numai “leafa” si
“pensia” lui, pe care “republica” i le va respecta, nu nu mai faptul ca el viseaza ca nici datoriile nu “ai voie” sa le platesti in “republica“, dar tot, fiecare cuvant, fiecare gest al acestui decrepit respira acelasi egoism.
Dealtmintrelea, toate tipurile lui Caragiale sunt profund egoiste in fiecare fapta si in fiecare vorba a lor, afara de
Veta (grija ei pentru Rica si Spiridon), de Zoe (accesul de generozitate pentru Catavencu in clipa cand ea-si recastiga fericirea pierduta) si poate de Zita, care, din acest punct de vedere, e neutra. (Sa se observe ca tipurile care nu-s nedezmintit egoiste sunt numai de femei. Cetateanul tur mentat e prea inconstient ca sa poata fi pus la socoteala.)
Acest egoism e scuzabil la Ghita Pristanda, care are de hranit “uns’pce” suflete si care ne provoaca compatimire.
Egoismul celorlalti e odios. Si-n adevar, ceea ce face odioase tipurile lui Caragiale este egoismul lor josnic. Daca ar reprezenta numai prostia si incultura, si amestecul de
“occidentalism si orientalism”, tipurile lui ar fi numai comice sau ridicole.
Acest egoism al personajelor este cauza pentru care comediile lui Caragiale sunt mereu o satira cruda.
In comedii, pagini care s-ar putea caracteriza ca umoris tice sunt aproape numai cele consacrate inocentului Catin dat si cele consacrate lui Ghita Pristanda (mai ales soco teala steagurilor). Caragiale nu putea sa trateze pe Ghita

Pristanda fara indulgenta, pentru ca egoismul — naiv — al lui Pristanda e justificat. Pristanda e un biet nenorocit.
Orice conceptie morala am avea, simtim ca nici noi nu-l putem condamna, fiindca el e condamnat sa faca ceea ce face.
Bineinteles, Caragiale nu e un satiric din cauza obiectu lui zugravit, ci din cauza firii sale. Daca era umorist din fire, alegea alta lume, alte subiecte. Dar atunci n-ar fi fost marele istoric al unei perioade din Romania contem porana, pentru ca viciile urate ale unei societati nu pot fi tratate umoristic. Criticul unei societati e intotdeauna un satiric.

Sa revenim la Conu Leonida. El e un egoist. Mai intai, desigur, prin firea sa. Pe urma, prin toate conditiile in care il pune Caragiale. Functionar mic, rupt de realitate, aceasta ii usuca, ii chirceste sufletul. Pensionar si batran: starea sufleteasca se agraveaza. Fricos: reduce lumea intreaga la el insusi.
Frica lui Conu Leonida conditioneaza “hazul” partii din urma a comediei. In literatura noastra mai avem un revolutionar fricos. E Clevetici al lui Alecsandri. Dar la
Alecsandri, Clevetici e fricos in chip gratuit. Vreau sa zic: numai pentru a stoarce un efect comic. La Caragiale frica lui Conu Leonida e o parte constitutiva din psihologia categoriei zugravita in aceasta comedie. Conu Leonida, mic functionar, pensionar, e fricos, pentru ca are psihologia arhicitadinului. (Vezi atatea pagini ale lui Maupassant, unde e vorba de functionari abrutizati zeci de ani in biroul lor, dezvirilizati etc.) Rupt de natura, cantonat in biroul si mahalaua lui ca un evreu in ghetto, nu se poate conditie mai favorabila pentru atrofierea a tot ce e viril... Cata

deosebire de un taran (mai bine de un razas socialmente liber) deprins cu natura, cu padurea, cu dusmania unora si altora. Un taran noaptea in padure e acasa la el. Un biet targovet e aproape un Leiba Zibal.
Dar pe langa toate, Caragiale nu uita sa ne arate ca
Conu Leonida e admirat de Efimita neconditionat, pentru geniul lui. Megalomania lui cultivata in familie (Efimita face parte din acele femei maritate cu genii, care-si “strica“ barbatii prin admiratie si alintare) pune varf egoismului lui senil.
Aceasta alegere a tipului complet pentru a exprima o stare sufleteasca e un procedeu obisnuit la Caragiale. In
O faclie de Pasti, el a pus in erou si imprejurari tot ce putea produce si exalta frica. In privinta aceasta Cara giale e romantic sau clasic. (Atarna de punctul de vedere.)
Dealtmintrelea, acest om extrem de inteligent si de o inteligenta atat de clara, acest abstractor, care extrage esentialul chintesentiind, are in compozitie, si deci in conceptie, destule caractere clasice.
In tot ce-a scris, afara de acel roman complet, dar atat de rezumat, care e Pacat, actiunea se petrece repede.
Actiunea din O noapte furtunoasa si din Napasta se pe trece in cateva ceasuri si intr-o odaie. Tot asa actiunea din O faclie de Pasti. Chiar O scrisoare pierduta, cu toate cele trei acte ale ei, tine doua-trei zile. Nu mai vorbim de acele mici comedii, care sunt Momentele, numite astfel cu toata dreptatea. Apoi, actiunea incepe de obicei cand conflictele sunt aproape de rezolvare, cand termenii proble mei s-au produs toti. Caragiale reda explozia. Nevoia aceas ta de scurtime merge, la el, pana la stil. Frazei ample, lungi, complete, el ii prefera notatia, stilul telegrafic. (Sa

se vada inceputul nuvelei Pacat.) Conu Leonida fata cu reactiunea avand un singur act, unitatile aristotelice sunt indeplinite, fireste, de la sine. Partea esentiala a comediei sunt discutiile dintre cei doi eroi. Partea a doua, spaima de scandalul din strada, nu adauga mult studiului social si psihologic. Dar, fara partea a doua, Conu Leonida nu era teatru. Nu-i vorba, nici asa nu prea e teatru. E mai mult un “Moment”. Inca o data, cea mai mare parte si cele mai caracteristice din Momente sunt niste mici comedii pentru citit. In ele, totul sta in dialog. Interventiile lui
Caragiale nu sunt cu mult mai insistente decat recoman darile pentru actori puse in paranteze in comedii (iar uneori nici atat), mai ales ca aceste recomandari sunt adesea foarte copioase si minutioase: In Conu Leonida are intr-un loc aproape o pagina cu petit pentru actori. Conu Leonida e o tranzitie intre comedii si Momente.
Acest “moment” dat ca piesa de teatru are saptesprezece pagini. Dar aceste pagini sunt in adevar, cum se zice, substantiale.
Am vazut ca fiecare “haz” este un rezumat al unor observatii asupra societatii noastre. Aici episoade neutre nu exista, ca in O noapte furtunoasa (amorul Vetei) si in
O scrisoare pierduta (amorul Zoei). Aici Caragiale a ales din aspectele vietii numai ceea ce e “caragialesc”, ca un biologist care izoleaza prin coloranti anumite tesaturi din complicatia variata a unui organism.
Si cu toata aceasta selectionare, care presupune o ti ranica interventie in realitatile obiective, Conu Leonida e poate cea mai obiectiva din comediile lui Caragiale.
Daca in O noapte furtunoasa am observat, in apre cierea tipurilor, o discordanta intre noi si autor, de pilda

cu privire la Jupan Dumitrache si mai ales la Rica Ventu riano — aici, intre chipul cum e redat obiectul si senti mentul nostru e identitate. Vreau sa spun ca autorul nu sarjeaza, nu incarca tipul cu note pe care cititorul le respin ge fie pentru ca simte contradictia cu alte note, fie pentru ca nu le recunoaste ca apartinand realitatii, pe care scrii torul o transpune in opera sa.
Aceasta perfectie artistica cere interpreti incercati.
Conu Leonida fata cu reactiunea e foarte greu de jucat.
Piesa fiind lipsita de actiune, de peripetii, neprovocand la inceput nici o asteptare, neinnodandu-se inca nimic multa vreme, lipsita de coloratura ce rezulta din imbulzeala tipu rilor, lipsita de decoruri, dar fiind atat de plina de intentii, arta din ea trebuie relevata intreaga, ca sa nu se piarda nici un contur si nici un ton. Si foarte rar a fost jucata multumitor.