o7q1qb
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui fundamenteaza principiul sincronismului, prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau „o duzina de eroi plangareti”. Camil Petrescu opiniaza ca literatura trebuie sa ilustreze „probleme de constiinta”, pentru care este neaparata nevoie de un mediu social aparte, in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta. Astfel Camil Petrescu nu face altceva decat un demers in vederea sincronizarii literaturii romana cu cea europeana- principiul sincronismului.
Romanul este structurat in doua parti, cu titluri sugestive, surprinzand doua ipostaze existentiale: „Ultima noapte de dragoste”-drama iubirii lui Stefan Gheorghidiu si „Intaia noapte de razboi”, care ilustreaza imaginea razboiului absurd si tragic, trait in iminenta mortii. Aceste doua ipostaze reprezinta si doua planuri epice distincte(de altfel criticii literari sunt in majoritatea lor de acord ca cele doua carti ar fi putut usor fi doua romane distincte fara a afecta comprehensiunea subiectului), astfel in primul este utilizata nararea subiectiva a unei drame erotice (fictiva din punctul de vedere al autorului care nu traise pana la momentul scrierii romanuui o mare iubire), in timp ce al doilea reprezinta un jurnal de razboi, prezentat obiectiv (o experienta reala din viata lui Camil Petrescu, care participase la Primul RM ca ofiter al armatei romane).
Perspectiva temporala este discontinua, bazata pe alternanta temporala a evenimentelor, pe dislocari sub forma de flash-back si feed-back. Astfel Stefan Gheorghidiu traieste in doua realitati temporale: timpul cronologic (obiectiv)-intamplarile de pe front si timpul psihologic(subiectiv)-drama iubirii.
Romanul este scris la persoana intai: „eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”(Camil Petrescu), naratorul-personaj identificandu-se in partea a doua cu autorul. Modaliatatea narativa se remarca asadar prin prezenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, pana la substituirea lui de catre personaj=> narator-personaj.
Realitatea romanului este o realitae personala, un punct de vedere interpretabil de catre cititor, caci „sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care eu o pot povesti...”(Camil Petrescu). In aceasta idee discursul narativ poate fi considerat subiectiv in ceea ce priveste drama iubirii, dar intamplarile de pe font se prezinta intr-o versiune neromantata, cu date, locatii si termeni specifici, fiind considerate un jurnal de front =>obiectiv.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizaeaza prin clariate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este artistic si intelectualizant. Preluand ideile moderniste ale lui Lovinescu el alege sa scrie „fara stralucire artistica”, fiind unul dintre promotorii de seama ai anticalofilismului, considerand de asemenea ca intr-o opera literara relatarea subiectului trebuie sa fie precisa si concisa „ca intr-un proces verbal”.
In mintea naratorului-personaj unele evenimente nesemnificative iau proportii uriate, sunt intoarse pe fata si pe dos, dezbatute intens, in timp ce altele, cu o durata mult mai mare sunt prezentate simplu si succint „”Eram insurat de doi ani cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala”.
Stefan Gheorghidiu traieste drama intelectualuilui lucid, dominat de incertitudini; filosoful de seama care analizeaza fiecare gest, fiecare vorba, fiecare privire cautand un adevar absolut, o versiune infailibila, o explicatie inatacabila. In mintea indoielnica a lui Stefan se desfasoara multe ipoteze, care sunt mai apoi rand pe rand eliminate, de exemplu el insusi recunoaste la Odobesti, dupa aprige framantari provocate de purtarea Elei: „de altminteni, toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic”.
Gandul mereu indoielnicului Stefan Gheorghidiu se perinda de la vremurile actuale (razboiul si experienta devastatoare a acestuia) la vremurile iubirii lui cele dintai, vremurile fericite de la inceput si al zbuciumului trist si adanc ce-l cuprinsese dupa numai 2 ani, adesea aceste trei planuri regasindu-se in acelasi paragraf.
Memoria involuntara, de natura afectiva, declansata de discutia de la popota, este modalitatea prin care Gheorghidiu aduce in prezent (timpul subiectiv), prin retrospectie si discontinuitate temporala a feed-back-ului, experienta sa erotica. Momentul istoric al neutralitatii Romaniei din timpul Primului RM este un motiv de framant al celor incorporati, ca si cum este mult mai usor sa traiesti ceva decat sa traiesti in asteptatrea acelui ceva. In aceasta conditie de incertitudine timpul se dilata la nesfarsit-colonelul regimentului spune „nu mi-e casa casa, nu mi-e masa masaa...i, acum vine toamna, mai sunt doua saptamani pana merg la scoala a...ifata a...i si baiatul a...i Aproape ne-am instrainata...i Mai bine am intra odata in razboi, sa se termine”. Stefan Gheorghidiu traieste drama aceasta a incertitudinii dublu fata de camarazii sai; el este marcat si de incertitudinea ce planeaza in jurul Elei, sotia lui. Conceptiile filosofului Bergson asupra timpului individual gasesc si in Camil Petrescu un adulant si exponent, ca de altfel alte idei bergsonieine- a inteligentei native.
Ideea literara este adoptata de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar conferinta sa despre „Noua structura si opera lui Marcel Proust” constituie un adevarat manifest literar de credinta. Descrierea in amanunt a starilor, senzatiilor, experientelor din capodopera proustiana „In cautarea timpului pierdut” isi gaseste o corespondenta in romanul camilpetrescian „Ultima noapte...”: „Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur...De ce s-ar fi dat unui student sarac? O partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut-o si altele inaintea ei? In orice caz e singura femeie care a facut sacrificii pentru mine cand mama a fost gata sa porneasca proces pentru mostenire, cu noi, copii. I se cuvine sa recunosc ca m-a inselat doar cand am devenit bogat”. „Totusi «Ultima noapte...» e mai putin proustian si mai mult roman orasenesc in sensul cerintei scriitorului intr-un articol antisamanatorist din 1927” (G. Calinescu).
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este raspunsl necesitatii eroului intelectual in literatura romana dupa ideile moderniste ale lui Lovinescu. Filosof prin excelenta, lucid prin inteligenta, dominat de incertitudinea mintii in cautarea adevaralui absolut, el se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd.
Sub penita lui William Shakespeare, Hamlet devine sclavul incertitudinilor care-l duc spre pierzanie, caci nu poate trai dupa ce si le dezvaluie, acordandu-le un sens fix. Pe de alta parte, eroul camilpetrescian se remarca prin capacitatea de a trai idei, de a trece de la o problema la alta; cu alte cuvinte rezolvarea unei incertitudini nu inseamna pentru Gheorghidiu pierzanie, ci disponibilitatea pentru o noua framantare ideatica.
Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate situatiile noi, protagonistii lor, dar si propria atitudine si propriul raspuns, pe care-l formuleaza prin monolog interior „nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea”. Asadar, principalele modalitati de caracterizare sunt proprii analizei psihologice (si implicit romanului modern)- monologul interior, introspectia, autoanaliza, memoria involuntara, jurnalul.
Realitatea prezentata in roman este cea a lui Gheorghidiu. In ochii lui fiecare personaj este analizat, fara a avea insa posibilitatea replicii. Totusi trebuie mentionat faptul ca autorul nu ascunde acest lucru, dand cititorului posibilitatea de a-si forma o idee, o interpretare proprie privind veridicitatea prezentarii personajelor de catre protagonist. In contextul in care Stefan Gheorghidiu este eroul romanului, celalalte personaje nu sunt altceva decat instrumante adiacente, avand rolul de a-l indivizualiza si mai mult. El vede in Ela idealul lui de iubire si feminitate, pe care, la sfarsit il descopera inexistent in femeie, un produs al mintii si vointei sale.
Finalul este unul deschis: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru saptamana pe care aveam s-o mai petrec in permisie. I-am daruit neveste-mi inca o suma ca aceea ceruta de ea la Campulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitate ii pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti...de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul”. Asadar finalul romanului reprezinta demitizarea Elei, care devine din ideal obscur, iar pe Gheorghidiu il gasim gata de o noua experienta, lasand in urma trecutul. El este un invingator, care reuseste prin forta unei drame sa stearga cicatricile sangerande ale alteia-una puternica ca si mintea care a creat-o.