i6s3so
Epigon al lui Eminescu, A. Vlahuta (1858—1918) s-a bucurat de o reputatie aproape de neinteles, superioara modestelor lui merite.
Era mai degraba un gazetar care raspundea nevoii de atitudine a publicului. Nationalistii admirau campania lui in favoarea taranimii, antisemitismul sau, in vreme ce evreii, trecand peste amanuntul ca I.
Nadejde era numit Perciunus internationalis, constatau cu satisfactie ca poetul se preocupa de “vieata“ (e titlul unei reviste vlahutiene), de soarta proletarilor. Ion se duce, in cutare schita, nedumerit de socoteala ce-l scoate mereu dator, la boier. Vataful ii face “rafuiala” batandu-l pana la sange. “ Da’ ce-i asta, Ioane? — intreaba femeia lui. — Da, nevasta, vezi si tu ce-i... socoteala boierului, nu l-ar mai rabda Cel-de-sus!” In alta parte vedem grozavele conditii sanitare in care moare taranul, dupa ce am aflat si felul lui de hrana (mamaliga rece si mojdei). Taranul e urmarit apoi la oras, ca recrut, in puterea sergentului de la cazarma. Prin asta Vlahuta atingea punctul cel mai scump socialistilor, chestiunea bataii in armata, pe care unii voiau s-o dezvolte, nu din umanitarism, ci pentru a castiga aderenti la sate si a trezi oroarea de serviciul militar. Izbucnise tocmai afacerea Dreyfus.
Vlahuta cultiva nu numai scena zdrobirii soldatului-taran in batai, ci si aceea a invatatorului bataus. Instigatia scolarimii de la Contempo ranul e reluata literar. “Domnu” e o fiara cu voluptatea turnatului la banca, si scriitorul nu-si aduce aminte trainic din epoca bancilor decat de o strasnica bataie. Vlahuta are in fond oroare de violenta si toate schitele lui sunt obsedate de figura omului care sufera. Se pare a se zari si un dostoievskism pe cale secundara, dupa Zola si fratii de
Goncourt.
Vlahuta nu e creator si opera lui e mai mult un reportaj scris curat, un album de “icoane sterse”, de “file rupte”, de impresii luate “din goana vietii”. A si formulat o estetica a instantaneului. Doar amintirile
(Parintele Nil, Un Craciun, De la sezatoare, Mogaldea) au un anume farmec simplu. Cu Un batran, schita armonioasa, Vlahuta deschidea portile nuvelisticei lui Bratescu-Voinesti, bazate pe observarea mecani zarii sufletului, d-l Peiu fiind un maniac bland, fixat, departe de chiotul lumii, la executarea unui cupeu-miniatura.
Ca poet, Vlahuta copiaza servil arhitectonica liricii lui Eminescu, insa cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vina.
Vlahuta e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface intr-o discutie de idei. Ce e mai interesant este de a constata ca eminescianul Vlahuta nu-i decat un detractor deghizat al operei lui Eminescu. Toti cei umbriti de gloria poetului Luceafarului primira cu satisfactie observatia ca opera aceluia era o moda periculoasa pentru tinerime, putand duce la sinucidere (concluzie sofistica pe nimic intemeiata):
Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe,
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci.
Poeziile, venerate in scoala Unde ni sunt visatorii?, La icoana sunt doar niste versificatii corecte. O anume atmosfera personala se gaseste in cateva creionari ale vietii satesti, intr-un idilic mai nesilit:
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridica-n cer,
Si caii la pasune suna
Din piedicile lor de fier,
Departe-un fluier se aude,
Un cantec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremuratoare,
Suspina lin, misterios.
Mai descoperim un lirism intim, familiar si bonom, foarte rar in epoca eminesciana. O fetita se joaca cu papusa si poetul o ademeneste cu o pasarica, prilej de filozofie discreta si surazatoare, o alta a ajuns domnisoara si poetul si-aduce aminte usurinta cu care putea sa sarute pe fiinta acum asa de serioasa. In Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie.
Poetul se intalneste cu o fata de tara:

(Frumos ii mai miroase parul,
Miroase toata ca o floare)... si culege dimineata un fir de par feminin pe haina, semn al realitatii fericirii:
In sat cocosii prind sa cante,
Deasupra stelele clipesc.
Miscarea lumii — intrerupta —
Reintra-n mersul ei firesc.
Si cand a doua zi, pe haina,
Mirat, gasesc un fir de par,
Pricep ca visul ce visasem
S-a petrecut in adevar.
In timpul razboiului, Vlahuta schita in cateva versuri un inceput de evocare a fortelor oarbe, masiniste:
Ard, zi si noapte, marile furnale,
In vastele uzine ale mortii.
Din mii de cosuri — funerare tortii —
Se nalta limbi de flacari infernale.