1. TEME, ORIENTARI SI CONFRUNTARI DE IDEI
Temele modernizarii h6g1gd
Infaptuirea Romaniei Mari, prin acte plebiscitare, de esenta democratica,
poate fi apreciata ca fiind “suma vietii noastre istorice”, asa
cum spunea Eminescu despre momentul in care Romania si-a dobandit
Independenta de stat in 1877. Din perspectiva istoriei de durata lunga
si a situatiilor dramatice pe care le-a parcurs natiunea romana in
secolul XX, putem considera ca Marea Unire din 1918 ramane superlativul
existentei istorice romanesti, momentul de apogeu al unei diagrame istorice
multiseculare.
Infaptuirea Marii Unirii va dinamiza si evolutia culturala. Iata citeva
repere. In 1919, Blaga isi publica volumul de cugetari Pietre pentru
templul meu si Poemele luminii, incepandu-si cariera stralucita.
Lovinescu initiaza miscarea modernista de la Sburatorul, Nae Ionescu isi
incepe cariera didactica si publicistica; in 1921, Dimitrie Gusti
infiinteaza Institutul Social Roman, nucleul viitoarei Scoli sociologice
de la Bucuresti; Iorga era in plina maturitate creatoare; Rebreanu pune
bazele romanului romanesc modern. Constitutia din 1923 consacra principiile
democratice de organizare a statului si integrarea Romaniei Mari in
fluxul civilizatiei europene moderne. O stralucita pleiada de creatori, din
cele mai variate domenii, isi asuma noi responsabilitati spirituale si
dau stralucire culturii romane prin operele lor. Enescu, Brancusi,
Coanda sau exponentii avangardismului sunt integrati in viata artistica
si stiintifica europeana. Cultura romana s-a instalat in varsta
ei efectiv moderna si se afirma competitiv in toate registrele semnificative
ale creatiei: arta, stiinta, filosofie, gandire economica si sociala etc.).
Abia acum, va spune Mircea Eliade, creatorii romani se elibereaza de imperative
politice si conjuncturale, avand sansa de a se concentra pe creatia de
ordin spiritual.
Odata infaptuit acest ideal national, societatea romaneasca a fost
pusa in fata unor optiuni strategice in ceea ce priveste politicile
economice si sociale, reconstructia relatiilor externe, pentru a garanta unitatea
nationala, precum si raporturile sale culturale cu Occidentul. Fiecare grupare
culturala si ideologica din epoca a incercat o reformulare a constiintei
de sine a culturii romane si a propus o solutie de dezvoltare pentru Romania.
Curentele de idei si personalitatile ce dau substanta culturii romane
din aceasta perioada au abordat, din unghiuri diferite, problematica-matrice
a culturii romane moderne: tranzitia spre modernitate, problema decalajelor
fata de Occident, formula de evolutie sociala care ar fi potrivita cu specificul
nostru national. Am parcurs pana acum pasoptimul, junimismul, marxismul,
poporanismul si samanatorismul. Confruntarile dintre aceste curente au dat substanta
dezbaterilor ideologice, culturale, politice si filosofice. Dupa infaptuirea
Marii Unirii, problematica aceasta este reluata si intrebarea la care
sunt solicitati sa raspunda ganditorii si curentele de idei este: "Pe
ce cale evoluam?"
In acest orizont problematic se reiau dezbaterile in jurul raporturilor
dintre fond si forma, dintre agrarianism si industrialism, dintre autohtonism
si europenism, dintre politica “portilor deschise" (promovata de
PNT) si politica "prin noi insine", promovata de liberali. In
plan teoretic, aceste polaritati sociologice si ideologice isi au corespondentul
intr-o serie de teme si polaritati prezente in gandirea filosofica,
precum raportul dintre cultura si civilizatie, dintre rationalism si irationalism,
dintre civilizatia traditionala si civilizatia moderna, dintre cultura nationala
si cea universala. Acestea sunt polaritatile mari, temele si problemele care
s-au impus cu acuitate in gandirea romaneasca si la dezbaterea
carora au participat aproape toti ganditorii de marca ai momentului. Dar,
fapt caracteristic, in intervalul 1920-1940, disputele intre aceste
orientari polare capata un caracter radical si generalizat.
Exista un autentic fond dramatic al acestei probleme, adevarat camp magnetic
in interiorul caruia se dispun concentric sau radial teoriile asupra specificului
nostru national. Teorii de ampla rezonanta, elaborate de personalitati de prima
valoare, din unghiuri metodologice, filosofice si ideologice diferite, si-au
conjugat eforturile analitice pentru a lamuri ecuatia culturii romane
moderne.
Judecatile asupra personalitatilor reprezentative se asaza in albia unor
sensuri si interpretari conferite fenomenelor definitorii care au marcat evolutia
Romaniei spre orizonturile modernitatii. Pozitiile teoretice au fost inevitabil
supradeterminate de accente axiologice diferite, uneori polare. Bibliografia
temei este, intr-adevar, covarsitoare, dar, candva, ea va
trebui reconstituita in datele ei majore, retinand punctele de vedere
formulate in gandirea filosofica, social-politica, istorica, sociologica,
economica sau in campul creatiei literar-artistice. Este o adevarata
aventura intelectuala pe care trebuie sa o parcurgem pentru a ne cunoaste un
moment esential din devenirea noastra istorica.
Cautarile privind caile de evolutie si determinarea specificului national erau
generate de noua situatie a tarii de dupa razboi, de redefinirea structurilor
politice, economice si sociale, precum si de mutatiile survenite in plan
geopolitic. Romania era prinsa intre tendintele expansioniste ale
Uniunii Sovietice si tendintele revizioniste si iredentiste, care se exprimau
in Germania si Ungaria.
Dificultatile sintezei
In planul gandirii filosofice si sociale intalnim o
diversitate de pozitii teoretico-filosofice, care dau bogatie acestei epoci.
Fara indoiala, nu vom reusi sa construim decat o harta foarte sumara
a pozitiilor teoretice exprimate in perioada interbelica. De aceea, ne
vom referi la confruntarile de idei care au traversat epoca, la tensiunile culturale
si ideologice, incercand sa combinam trasaturile globale cu cateva
ilustrari particulare, panorama formelor mari de relief cu doua-trei sondaje
in continutul unor opere semnficative. Acest lucru este foarte dificil.
Daca ne ocupam de cadrele generale in care se deruleaza un continut problematic
particular, tot ce putem obtine este o harta aeriana a unui relief complex,
o geometrizare a unor teme, idei si tendinte dominante dintr-o epoca. O imagine
sintetica asupra unei epocii atat de bogate si contradictorii nu putem
avea decat dupa ce parcurgem analitic operele, personalitatile si curentele
sale reprezentative. Aici, pentru a exprima dificultatea in care ne aflam,
este oportun sa invocam o idee formulata de istoricul Fustel de Coulanges, care
spunea ca “o ora de sinteza presupune cateva decenii de analiza”.
Si totusi, acceptand acest risc, propun o sistematizare a problemelor,
nu o investigatie verticala a unora dintre ele. Asadar, din acest zbor de recunoastere
putem obtine o imagine globala, cu aspiratia de a trasa stereoscopic nervurile
vietii spirituale romanesti aflate in fata unei provocari istorice
de anvergura. Deci, traseul pe care il putem urma, dupa sugestiile unei
cunoscute metodologii, este acela de a trece de la consemnarea unor evenimente,
cu functie de reper cronologic, la interpretarea conjuncturii in care
aceste evenimente se integreaza, pentru a identifica apoi, intr-un efort
de sinteza, structurile de durata lunga ale culturii romane moderne.
De aceea, o privire din avion, care sa vizualizeze doar cadrele si trasaturile
generale ale epocii, fara a investiga continuturile problematice atat
de variate, implica o reductie severa a spectacolului istoric, dar si riscul
unor generalizari abuzive, care sa anuleze personalitatea si originalitatea
ganditorilor.
Adeseori, in istoriile noastre din perioada comunista, sub constrangeri
ideologice restrictive si cu abordari interesate doar de etichete rezumative,
ganditorii romani erau inregimentati nediferentiat in
tiparul unor curente de gandire, fiind redusi la ipostaza unui “de
exemplu" -; cum spunea Noica -; adica la ipostaza de "ilustrari"
ale acestor curente. In felul acesta, opozitia materialism/idealism functiona
ca o schema absoluta. Daca un ganditor era inregimentat in
lotul idealismului, iar apoi era dovedit, prin doua-trei citate rupte din contextul
organic al operei, ca are si unele accente irationaliste, urma evident ca este
conservator si ca exprima o ideologie “burgheza”, deci retrograda,
si era considerat reactionar. In felul acesta, respectivul ganditor
era "terminat", era "impachetat" intr-un ambalaj
ideologic pe care se punea o eticheta negativa si cu asta se incheia operatia
de “valorificare critica”, desi i se puteau recunoste cateva
"contributii" teoretice partiale. Era perioada in care studentii
se expuneau unui risc, fiind pedepsiti, daca se afla ca i-au citit pe Kant,
Blaga sau Nichifor Cranic.
Ar trebui sa intelegem, cum spunea Noica despre cartile lui Hegel, ca
nu putem trece nepedepsiti prin viata si prin istorie daca nu (re)citim cartile
fundamentale ale culturii romane. Astazi avem obligatia de a reconsidera
si epoca interbelica, de a reface scara de valori pe criterii specifice si de
a reconstitui imaginea completa a gandirii romanesti, fara partizanate
politice sau exclusivisme pagubitoare. Din pacate, acestea nu au disparut, chiar
daca pozitiile partizane se legitimeaza acum cu alte criterii si perspective.
Deci, trebuie sa ne ferim atat de abordarile globale, simplificatoare,
cat si de cele unilaterale, partiale si partizane.
Campul teoretic si literar
Cultura romana realizeaza acum un moment de apogeu al dezvoltarii sale
istorice, iar confruntarea dintre traditionalism si modernism a devenit o axa
problematica globala. Ea se manifesta mai puternic in plan literar, unde
noile miscari moderniste si de avangarda coexistau cu formule estetice traditionale,
cu exponenti straluciti in ambele orientari. Diapazonul acestor stiluri
merge de la proza de tip clasic a lui Rebreanu, Sadoveanu sau Cezar Petrescu
la noile formule sustinute de criticul E. Lovinescu, la Sburatorul, si confirmate
artistic de scrierile lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton
Holban sau Mircea Eliade; de la poezia lui Goga, Al. Philipide, Blaga, Bacovia
si Arghezi, si ea cu inovatii de atitudine si de stil, pana la cea de
factura declarat modernista si experimentala a lui Ion Barbu, Ion Vinea sau
Tristan Tzara.
Astfel, spatiul literar romanesc este si locul unei importante manifestari
a curentelor de avangarda. Revista Contimporanul (1922-1932), condusa de Ion
Vinea (1895-1964), a dezvoltat modernismul pana la avangarda. De fapt,
inca in timpul razboiului, prin 1917-1918, Tristan Tzara (1896-1963),
fondatorul dadaismului, a participat la miscarile avangadiste din Occident;
alaturi de el, alti scriitori legati de aceste curente si de revistele de avangarda
sunt Gherasim Luca (1913-1994) si Ilarie Voronca (1903-1946), autori care s-au
afirmat mai tarziu in strainatate. Alti scriitori care s-au afirmat
in mediile avangardiste sunt Brunea-Fox si Geo Bogza (1908-1993), care
au revitalizat genul reportajului, precum si poetul Gellu Naum, unul dintre
cei mai valorosi exponenti ai suprarealismului, cu o opera impresionanta.
La fel stau lucrurile in domeniul esteticii, al teoriei literare si al
criticii literare, unde intalnim un evantai de abordari si de formule
metodologice, de la cele ilustrate de Mihai Dragomirescu, Iorga, pana
la abordarile noi, datorate lui Lovinescu, Calinescu, Serban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Dimitrie Caracostea, Pompiliu Constantinescu, sau cu elaborari de teorie
estetica datorate lui Vianu, Ralea, Liviu Rusu, s.a.
In istoriografie si in gandirea istorica se confrunta perspective
ilustrate de Parvan, Iorga, C-tin C. Giurascu, Ion Nistor sau Ioan Lupas,
dupa cum in stiintele geografice si etnologice avem pozitii datorate lui
Simion Mehedinti si Gh. Valsan, toate cu extensii in planul sociologiei
istorice si al antropologiei culturale.
Trasaturi dominante
O sistematizare si o geometrizare a temelor este foarte dificila, datorita evolutiei
sinuoase a unor autori si interferentelor dintre curente si orientari. Si totusi,
acceptand acest risc, sa incercam o caracterizare a perioadei si
o minima sistematizare a problemelor si a curentelor.
1. In comparatie cu perioadele anterioare, gandirea filosofica si
sociala este acum extrem de bogata si variata. Avem pozitii rationaliste si
irationaliste, obiectiviste si subiectiviste, spiritualiste sau realiste, apropiate
de stiinta sau contestand valoarea cunoasterii stiintifice, intuitioniste,
fenomenologice sau marxiste. S-au elaborat sisteme complexe de gandire
filosofica si sociologica. Fara a stabili ierarhii valorice, cele mai impunatoare
par a fi sistemele elaborate de Blaga, Gusti si C-tin Radulescu Motru. Operele
monumentale de mai tarziu ale lui Mircea Eliade, C. Noica sau Emil Cioran
isi au stratul de geneza tot in problematica discutata in
perioada interbelica.
2. Nivelul calitativ-valoric foarte ridicat al culturii romane in
ansamblu. In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cultura romana
isi da masura capacitatii sale creatoare, fiind o epoca de performanta
pentru gandirea romaneasca, asa cum a fost pentru creatia noastra
literara si artistica. O pleiada stralucita de ganditori si creatori in
diverse domenii ridica standardul cugetarii romanesti la nivele comparabile
cu alte culturi europene.
3. Ganditorii romani abordeaza acum cu precadere domenii de varf
ale reflectiei filosofice: probleme ale culturii si civilizatiei, criza culturii
si criza valorilor, teme ale antropologiei si ale conditiei umane etc. Avem
acum o cultura desfasurata pe toate registrele creatiei teoretice, si - ceea
ce este mai important, cu remarcabile contributii nu numai in domeniile
clasice ale gandirii filosofice - metafizica, logica, teoria cunoasterii
- ci si in noile domenii sau in domeniile de varf ale gandirii
filosofice. Sa mentionez doar filosofia culturii, teoria valorilor, sociologia,
psihologia si estetica, antropologia sociala si culturala - domenii in
care s-au afirmat, cu lucrari de referinta, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Petre
Andrei, D.D.Rosca, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcanescu, Mircea Florian, Eugeniu
Sperantia. Cultura romana in perioada interbelica are nu doar personalitati
exceptionale, ci si o medie valorica foarte ridicata, data de existenta unor
personalitati si realizari cu statut mediu ca valoare, dar foarte importante
pentru metabolismul si activitatea culturala. Sa mentionam si nivelul invatamantului
filosofic, ilustrat de o serie de personalitati de vocatie, si activitatea publicistica
atat de vie si framantata.
4. Exista o interferenta puternica intre elaborarile teoretice si pozitiile
politice, astfel ca gandirea filosofica are o puternica implicatie si
coloratura politica. Handicapul nostru este ca trebuie sa raportam mereu istoria
ideilor filosofice la evolutia ideilor politice si la istoria realitatilor politice.
Interferenta dintre filosofic si politic este acum mai relevanta decat
in alte epoci. Si daca ati dispune de o imagine clara asupra confruntarilor
politice si ideologice din epoca, tot ar trebui sa prelungim consideratiile
noastre in plan politic pentru ca, un ganditor, discutand
despre criza culturii, sugereaza sau da si o formula de evolutie a culturii
romane, as cum o vede el. Asa se face ca, procesul rationalismului filosofic,
intreprins de unii exponenti ai spiritualismului si ai irationalismului, se
desfasoara paralel cu "procesul democratiei" burgheze si al institutiilor
sale politice - parlamentarism, politicianism etc.
Curente si directii
O alta caracacteristica este data de tensiunile ideologice si culturale, de
faptul ca spatiul gandirii filosofice este strabatut de puternice confruntari
de idei intre tendinte opuse, pe toate planurile, dupa cum vom vedea.
O sistematizare a acestor curente si personalitati este greu de facut. Dar,
din necesitati didactice, putem incerca o clarificare a tabloului. Pornind
de aici, din perspectiva confruntarilor de idei care opun personalitatile, sunt
posibile mai multe sistematizari didactice, pe diverse planuri. a. O axa a delimitarilor ar fi aceea dintre vechea generatie si noua generatie
afirmata in epoca. Vechea generatie de ganditori era constituita
din "maiorescieni", precum C.R.Motru, P.P.Negulescu, Mircea Florian,
Simion Mehedinti. Iar noua generatie, intrata in arena in timpul
sau dupa razboi, din tinerii de atunci Tudor Vianu, Mihai Ralea, Nae Ionescu,
Mircea Eliade, Ciroan, Noica, Vulcanescu, Nichifor Crainic. Maiorescienii sunt
de obicei universitari si rationalisti, aplecati spre stiinta, spre constructii
sistematice, cu disciplina severa a gandirii, orientati spre progres si
democratie. Tinerii intelectuali, cei mai multi, sunt eseisti, fragmentari,
cultiva publicistica, gandirea libera, fac procesul rationalismului si
sunt inclinati, un segment masiv al lor, spre spiritualism si intuitionism,
spre traire si viata, sondeaza pasiunile si framantarile psihologice,
elanul vital, ispititi politic de miscari radicale si fac o critica accentuata
a democratiei burgheze, unii dintre ei sunt aplecati spre ortodoxism si spre
fondul autohtonist. Din vechea generatie, dar dintr-o scoala de gandire
opusa lui Maiorescu, mai sunt activi Parvan si Iorga, cu mari sinteze
acum si cu influenta puternica in mediile studentesti, ca si altii, precum
Lovinescu, Ibraileanu sau Stere. b. Alta axa de departajare ar fi aceea dintre rationalism si irationalism. Sa
nu uitam ca si pe plan european perioada interbelica este una de criza a liberalismului
clasic, de criza a rationalismului clasic, de cautari si reconstructii filosofice
pe baze noi, aduse de psihanaliza, de filosofia limbajului, de lingvistica,
de avantul antropologiei culturale, continuate si dupa razboi. Ganditorii
romani au constientizat aceasta criza si au participat la aceasta reforma
a rationalismului occidental, cu contributii majore, mai putin cunoscute din
pacate, dar, in aceasta atmosfera de cautari, exista si alunecari spre
irationalism si pozitii traditionalist-etniciste.
Critica rationalismului clasic si reconstructiile filosofice pe baze noi, din
perspective hermeneutice, fenomenologice sau existentialiste, revalorizarea
intuitiei, facuta de Bergson, a experientei, precum face Mircea Florian, a fondului
afectiv-axiologic, ca la D.D.Rosca, a componentelor psihologice, ca M. Ralea,
sau a perspectivei culturologice, ca la Vianu, sau critica pozitivismului si
a scientismului, ca la mai toti ganditorii romani, sunt demersuri
firesti si nu trebuie condamnate atata vreme cat ele nu esueaza
in irationalism, in refuzul stiintei, in misticism sau fundamentalisme
religioase si etnocentriste.
Orientarea dominanta este considerata cea rationalista, militanta pentru valorile
democratiei si ale umanismului. Aici intra lotul masiv al ganditorilor
romani: Motru, Negulescu, Stefan Zeletin, Lovinescu, Dimitrie Gusti (si
cei mai multi dintre cei grupati in Scoala sociologica de la Bucuresti),
D.D.Rosca, Mircea Florian, Ion Petrovici, Mihai Ralea, Petre Andrei, Virgil
Madgearu, Tudor Vianu, Camil Petrescu etc.
Orientarea rationalista este diversa si se manifesta inclusiv in mediile
universitare si academice, in revistele stiintifice, se exprima si in
mediile literare si publicistice. Elocvente sunt revistele conduse de Motru
(“Ideea europeana”, “Revista de psihologie” si “Revista
de filosofie”) sau cea de Lovinescu, "Sburatorul"; revista "Viata
romaneasca" - cu vechii ei mentori C-tin Stere si Garabet Ibraileanu,
la care se adauga, cu acelasi crez democratic, rationalist si modern, tinerii
intelectuali precum Mihai Ralea. Poporanismul, cu formula democratiei rurale
si a dezvoltarii agricole este absorbit de doctrina taranista, reelaborata in
contextul epocii, pe alt palier teoretic, de Virgil Madgearu si de doctrinarii
statului taranesc.
Avem acum un rationalism nou reformat, diferit de cel clasic, dogmatic si formalist,
detasat de pozitivism, o incercare de a refundamenta rationalismul filosofic,
interesat de o reconstructie filosofica, proiect in care intra Mircea
Florian, Mihai Ralea si Tudor Vianu, cu contributii exceptionale in axiologie,
teoria culturii si antropologie, si DD Rosca.
Aceasta ar fi o linie rationalista, care se afla in confruntare cu diverse
linii si grupari spirituale care exprima criza rationalismului clasic si contesta
solutiile teoretice si derivatiile sale politice (regim democratic, parlamentarism,
pluralism politic etc.).
Alaturi de Blaga, Motru si Negulescu, avem in aceasta perioada o constelatie
de ganditori, unii afiliati unor curente, altii afirmati ca personalitati
independente, alti care s-au detasat de curentele initiale, unii care si-au
intrerupt destinul creator in anii razboiului, altii care si-au
continuat activitatea sau si-au completat opera in perioada comunismului.
c. Alta confruntare s-a desfasurat intre orientarile traditionaliste si
cele moderniste, dintre orientarile agrariene si cele care militeaza pentru
o formula de evolutie moderna de tip industrial si occidental.
Aceste departajari nu se suprapun. Un ganditor rationalist, in esenta,
precum C.R.Motru, este exponent al unor pozitii conservatoare, iar un trairist
zbuciumat si un eseist stralucit din tanara generatie, precum Cioran,
este violent anti-traditionalist.
2. POLITICI SI STRUCTURI CULTURALE
Reconstructia sistemului de invatamant
Intregirea statala a Romaniei reclama politici si strategii menite
sa cimenteze unitatea de fond a societatii romanesti, sub raport economic
si cultural. Pentru a forma o entitate functionala, capabila sa intre intr-o
noua etapa a modernizarii, statul roman trebuia sa integreze realmente
Transilvania, Bucovina si Basarabia intr-un organism cu structuri centralizate
si consolidate. Aceste provincii, intrate acum in componenta statului
roman, veneau cu structuri administrative si culturale eterogene, iar
sub raport demografic ele cuprindeau, pe langa populatia romaneasca,
si numeroase minoritati etnice. Imperativul integrarii nationale s-a realizat
printr-un amplu program de unificare legislativa, institutionala, economica
si culturala, pe suportul noii Constitutii din 1923.
Un element major al acestui program a fost unificarea sistemului de invatamant,
atat sub raport institutional, cat si in privinta continutului
educational. Treptat, legislatia in domeniul educatiei a dus la formarea
unui sistem unificat de invatamant si la ridicarea nivelului general
de cultura. Sistemul educational a fost redimensionat si sprijinit masiv prin
fonduri de la bugetul statului, iar invatamantul primar a fost prelungit
de la patru la sapte clase, astfel ca, la sfarsitul perioadei interbelice,
numarul stiutorilor de carte reprezenta circa 80 la suta (nivel foarte ridicat
comparativ cu multe state europene).
Sub conducerea ministrului Constantin Angelescu (1922-1926), autorul unui program
numit “ofensiva culturala”, sistemul de invatamant a
fost reformat si modernizat sub toate aspectele. Aceeasi tendinta de reforma
a fost continuata si de alti ministri ai invatamantului, precum
Dimitrie Gusti (1932-1934). Factorii politici au inteles importanta strategica
a acestui program si au sprijinit, prin investitii consistente, dezvoltarea
bazei materiale a invatamantului si a retelei sale institutionale.
Astfel, din 1918 pana in 1938, numarul scolilor si al elevilor a
crescut de circa patru ori, iar al corpului didactic de peste cinci ori. Invatamantul
liceal din Romania, care imbina nivelul teoretic cu cel practic
(licee agricole, industriale, sanitare, scoli de arte si meserii etc.), era
recunoscut ca unul dintre cele mai bine organizate pe plan european.
Invatamantul superior s-a dezvoltat intr-un mod exploziv;
structurile sale anterioare s-au consolidat, paralel cu diversificarea gamei
de specializari, pentru a acoperi necesitatile complexe al unei societati moderne.
Pe langa universitatile cunoscute, de la Bucuresti, Iasi, Cluj, Cernauti
si Chisinau, au aparut institute politehnice, academii de profil comercial,
industrial si agronomic, de muzica si arta dramatica, de arhitectura si de arte
plastice, precum si Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti. Numarul de studenti
a crescut de peste patru ori. Aceste institutii, care s-au afirmat prin standardul
ridicat al procesului didactic si valoarea corpului profesoral, au devenit centre
culturale puternice, in care s-au format elitele economice, politice,
intelectuale si artistice ale perioadei, stimuland dezbaterile intelectuale
si activitatea de cercetare stiintifica. Personalitatile care domina acum spatiul
cultural au dat stralucire si invatamantului romanesc, care
a beneficiat de mari dascali, precum Nicolae Iorga, Vasile Parvan, Nae
Ionescu, Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Virgil Madgearu, Simion Mehedinti, C-tin
Radulescu-Motru, Ion Petrovici, P.P.Negulescu, D.D.Rosca, Tudor Vianu, Mircea
Florian, Anton Dumitriu, Nichifor Crainic, G. Calinescu, Dumitru Staniloaie,
s.a.
Publicatii si orientari culturale
O imagine asupra vietii culturale din perioada interbelica nu poate face abstractie
de dezvoltarea pe care au cunoscut-o publicatiile, editurile, fundatiile si
asociatiile culturale.
• Editurile cele mai importante au fost “Editura Fundatiilor Regale”,
“Cartea Romaneasca”, “Casa Scoalelor”, “Scrisul
Romanesc”;
• Presa cotidiana si cea culturala - cele mai importante publicatii au
fost Universul, Curentul, Adevarul, Cuvantul, Neamul romanesc, Gandirea,
Viata romaneasca, Ideea europeana, Sburatorul, Revista de filosofie s.a.;
dintre agentiile de presa mentionam agentia RADOR; in aceasta perioada
apareau in Romania peste 4 000 de periodice (unele efemere), existand
publicatii in toate capitalele de judet si in orasele importante;
• Institutele de cercetare stiintifica - Institutul de studii sud-est
europene, Institutul Social Roman; o activitatea fructuoasa a avut si
Academia Romana, care a organizat conferinte si manifestari stiintifice,
fiind cel mai inalt for cultural al tarii, o instanta de consacrare a
valorilor;
• Asociatiile si fundatiile culturale - Societatea scriitorilor romani,
Asociatia “Criterion”, precum si institutiile educationale din mediul
rural (caminele culturale).
Viata culturala, extrem de bogata si dinamica, se desfasura in cadrul
unor institutii, publicatii sau in jurul unor personalitati deosebite.
Astfel, putem identifica patru-cinci astfel de grupari active in plan
cultural.
• Gruparea din jurul revistei “Viata romaneasca” -;
condusa de Garabet Ibraileanu pana in 1933, apoi de Mihai Ralea,
alaturi de care s-au afirmat si alti ganditori de orientare rationalista
si democratica: Tudor Vianu, G. Calinescu, D.I Suchianu;
• Gruparea din jurul lui Eugen Lovinescu, a cenaclului si a revistei Sburatorul,
care a sustinut orientarea modernista in literatura si in planul
criticii literare, disociind esteticul de etnic si etic, de angajarile politice,
orientare in care se integreaza Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu
Constantinescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu etc.
• Gruparea din jurul lui Nae Ionescu si a ziarului Cuvantul, alcatuita
din Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, C-tin Noica, Emil Cioran, toti angajati
in edificarea unei “noi spiritualitati”;
• Asociatia “Criterion”, formata de “elevii” lui
Nae Ionescu, in anii 1932-1933, avand in frunte pe Mircea
Eliade, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, asociatie de mare succes in
epoca, prin conferintele publice pe care le initiaza.
• Gruparea de la revista “Gandirea”, sub directia lui
Nichifor Crainic, grupare ortodoxista si traditionalista (Vasile Bancila, Dimitrie
Staniloaie, Nicolae Rosu etc.), iar dupa 1938, cu accente nationaliste si etnocratice.
• Nicolae Iorga, prin publicatia sa “Neamul romanesc”
(ce apare fara intrerupere din 1906 pana in 1940), desi nu
a reusit sa mai coaguleze un curent amplu, promoveaza tot o orientare traditionalista,
dar fara accente ortodoxiste; el se opune constant ideologiilor de extrema dreapta,
nazismului, si celor de extrema stanga, comunismului.
• Gruparea din jurul lui Dimitrie Gusti si a scolii sale monografice,
unificata de o noua paradigma a cercetarii sociologice, elaborata in fundamentele
ei teoretice de Gusti, Mircea Vulcanescu, H.H. Stahl, Traian Herseni, cuprinzand
si alte nume (Anton Golopentia, C-tin Brailoiu). Este o grupare orientata de
o noua metodologie a cercetarii sociale, promotoare a unui reformism social,
afirmata initial in jurul "Institutului Social Roman"
si al "Revistei pentru teorie si reforma sociala".
• Revista Fundatiilor Regale (care apare intre 1934-1947) a exercitat
o influenta majora asupra literaturii si culturii romane, reusind sa se
situeze deasupra curentelor partizane si sa beneficieze de colaborarea celor
mai de seama scriitori, critici, istorici literari si savanti ai vremii. Ea
promoveaza literatura de calitate si spiritul critic, fara angajari ideologice,
in prima faza; revista este condusa de un comitet de directie, avand
ca membri, printre altii, pe Paul Zarifopol, Camil Petrescu, Dimitrie Gusti,
C. Radulescu-Motru, iar in perioada razboiului pe D. Caracostea, care
ii confera o orientare de dreapta. Din 1944, revista este condusa de Camil
Petrescu, care ii confera iarasi un caracter deschis.
• Radiodifuziunea. Un mare impact cultural si social a avut in perioada
interbelica radioul. Radiodifuziunea Romana, care si-a inceput activitatea
in 1928, a jucat un rol important in viata culturala; pe langa
rolul sau de mediu de informare modern si rapid, radioul a fost si un instrument
prin care ideile si opiniile marilor carturari ai momentului au patruns in
cercuri tot mai largi ale populatiei, contribuind la intarirea unitatii
spirituale a natiunii. Astfel, multi intelectuali ai vremii (Nicolae Iorga,
Mircea Eliade, G.M.Cantacuzino, Vasile Voiculescu s.a.) au fost invitati sa
tina “conferinte radiofonice”, avand astfel prilejul de a
se adresa direct unui public foarte larg si eterogen, pentru a-si exprima opiniile
asupra situatiei sociale, precum si asupra unor probleme culturale. De asemenea,
un ecou deosebit au avut si emisiunile de “teatrul radiofonic”,
care au beneficiat de vocile celor mai prestigiosi actori ai vremii. Totodata,
programele muzicale au avut o audienta deosebita.
3. EVOLUTII SI CARACTERISTICI ALE FENOMENULUI ARTISTIC
Arhitectura romaneasca in secolul XX
Arhitectura romaneasca traverseaza la sfarsitul secolului al XIX-lea
si inceputul celui urmator o perioada de cautari si redefiniri stilistice,
aflandu-se intre formulele eclectice, de influenta apuseana, si
tendinta de a elabora un stil national, pe suportul traditiilor populare si
premoderne. Aceste viziuni si directii contradictorii se vor confrunta si in
perioada interbelica. Totodata, acum apar si in spatiul romanesc
orientari avangardiste si functionaliste, promovate pe plan european, dar si
tendinte neoclasice.
Tensiunea dintre traditie si inovatie se manifesta in arhitectura in
forme specifice. Maniera eclectica era dominanta la sfarsitul secolului
al XIX-lea, in forme venite mai ales din spatiul francez. Ea se exprima
in edificii precum Palatul Adunarii Deputatilor (azi Palatul Patriarhiei),
proiectat si executat de Dumitrie Maimarolu, precum si in constructiile
girate de Ion D. Berindei (Palatul Cantacuzino din Bucuresti, Palatul Culturii
din Iasi).
Directia nationala se va exprima prin creatiile lui Ion Mincu (1852-1912) -
creatorul unui stil arhitectonic numit neoromanesc. Mincu preia in
formule moderne elemente arhitecturale din constructia bisericilor si a conacelor
din Evul Mediu. Cele mai semnificative constructii in stil neoromanesc,
care apartin lui Ion Mincu, sunt “Casa Lahovary” (1886), “Casa
Vernescu” (1889), “Bufetul de la Sosea” (azi restaurantul
“Doina”, construit in 1892)), “Scoala centrala de fete”
din Bucuresti (1894), Palatul Administrativ din Galati (1904), Banca Comerciala
din Craiova (1916).
Pe traseul deschis de Ion Mincu s-au inscris o serie de arhitecti de valoare,
interesati de consolidarea stilului neoromanesc, precum Grigore
Cerchez (autorul cladirii Scolii Superioare de Arhitectura din Bucuresti, azi
Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”) si Nicolae Ghika-Budesti
(cladirea Muzeului de Arta Nationala, azi Muzeul Taranului Roman, situat
langa Piata Victoriei).
Petre Antonescu (1873-1965) este unul dintre cei mai productivi arhitecti romani
ai secolului XX, care a reusit sa imbine elemente decorative si solutii
ale arhitecturii traditionale cu exigente functionaliste moderne. Opera sa este
impresionanta. El a construit (in 1910) Palatul Ministerului Lucrarilor
Publice (azi Primaria municipiului Bucuresti), Palatul Facultatii de Drept,
Banca de Investitii (fosta Marmorosch Blanck), Primaria din Craiova, Academia
di Romania de la Roma, Arcul de Triumf din Bucuresti (1922, 1935-1936).
Duiliu Marcu ilustreaza la noi in perioada interbelica tendinta functionalista,
moderata insa, orientata spre rigoare geometrica si spre o asceza a formelor,
forme degajate de ornamente si adaptate functiei. Aceste caracteristici sunt
evidente in edificiile pe care le-a proiectat si construit: Palatul din
Piata Victoriei (sediul Guvernului), Academia Militara, Biblioteca Academiei
Romane, Teatrul si Opera din Timisoara, Palatul C.F.R., Abatoarele din
Buzau. A restaurat hotelul Athene Palace.
Orientarea moderna in arhitectura a fost ilustrata si de genul de constructie
numit “Block-hause” (de unde deriva si denumirea de bloc), orientare
sustinuta si de Horia Creanga (autor al Blocului Aro, cinematograful Patria),
un adevarat fondator al noului spirit in arhitectura.
Alte nume importante ale arhitecturii romanesti din perioada interbelica:
Constantin Joja, Haralambie Georgescu, Octav Doicescu, G. Simota, G.M.Cantacuzino.
O directie noua, integralista, este reprezentata de Marcel Iancu, promotor al
miscarilor avangardiste europene in artele plastice.
George Matei Cantacuzino (1899-1960)
George Matei Cantacuzino poate servi ca un studiu de caz pentru evolutia arhitecturii
romanesti in perioada interbelica. Personalitate de prim plan a
culturii romane, G. M. Cantacuzino este un artist complex, pictor, critic
si istoric al artelor vizuale, dar si unul dintre cei mai profunzi si originali
analisti si comentatori ai arhitecturii romanesti.
G.M.Cantacuzino este cel care, in anii ’20, a restaurat Palatul
Brancovenesc de la Mogosoaia. Intre anii 1934-1935 a lucrat cu o
echipa de arhitecti si ingineri la un plan de sistematizare a capitalei. In
perioada interbelica a proiectat si construit cateva edificii in
Bucuresti, care-l impun ca pe unul dintre cei mai valorosi arhitecti: Banca
de investitii (de pe str. Lipscani), ansamblul de la Eforie, Hotelul Rex din
Mamaia, (impreuna cu Vasile Arion), blocurile Kretulescu din piata Amzei,
si cel din Dionisie Lupu, biserica Flamanda din Campulung-Muscel,
casa de cura de la Olanesti, cladirea Institutului de studii si cercetari energetice,
din b-dul Republicii. In anii ’50 efectueaza lucrari de restaurare
la unele ctitorii din nordul Moldovei, precum si la pavilioanele de la Palatul
Mitropoliei din Iasi. Intr-o scrisoare catre Oscar Han, din perioada cand
lucra la Iasi, marturisea ca ar dori sa puna “un suras latin pe
fata grava a acestui vechi oras”.
Profesor de istoria si teoria arhitecturii (intre 1942-1948), numit de
studentii sai “un magician al cuvantului si al desenului”,
sustine multi ani cronica plastica in revista “Viata romaneasca”.
G.M.Cantacuzino este autor al unor studii fundamentale de istoria artei romanesti
si de teoria arhitecturii: Introducere in studiul arhitecturii (1926),
Palladio (1928), Arcade, firide si lespezi (1932), Izvoare si popasuri (1934),
Patrar de veghe (1938).
Arhitectura, “ideograma” unei civilizatii
“Arhitectura unei tari este poate cea mai exacta expresie a istoriei sale
si nimic nu ne da o intuitie mai sigura a trecutului si o mai autentica constiinta
a unei civilizatii”.
Arhitectura, care se afla in miezul vietii umane, cu toate artele adiacente,
este “ideograma unei epoci”, hieroglifa unui suflet national. Creator
de structura clasica, regasind rigoarea, proportia si claritatea formelor, G.M.
Cantacuzino a descoperit si clasicismul artei traditionale. Dupa el, constantele
spiritului national se poate descifra din arhitectura, intrucat
aceasta este “cea mai sincera cronica a unei epoci, e cronica cladita,
adica totalitatea munumentelor unor vremuri, totalitate din care se exprima
insusirile unui suflet colectiv”.
In contextul in care arhitectura trebuie sa se adapteze la noi exigente
si functii sociale, el desparte pe arhitect, care trebuie sa ramana artist,
de urbanist, care e interesat de organizarea sociala a spatiului public. Pozitia
sa este una de echilibru, intre traditionalisti si modernisti. S-a distantat
de functionalism, care saraceste mediul urban de aspectul estetic, subordonand
totul utilului.
G.M.Cantacuzino a criticat eclectismul peisajului arhitectonic interbelic, amestecul
de stiluri si forme, domnia bunului plac si capriciul celor bogati, configuratia
eteroclita a Capitalei, intalnindu-se in aceste observatii
cu G. Calinescu, cel care milita pentru construirea unor mari monumente, care
sa fie embleme ale timpului, sa dea orasului maretie, frumusete si stil, considerand
ca spiritul clasic inseamna “un mod de a crea durabil si esential”.
A militat pentru pastrarea specificului arhitectornic al localitatilor, ca si
alti exponenti ai arhitecturii romanesti, pentru inzestrarea localitatilor
cu edificii monumentale, care sa imbine elementele traditionale cu cele
moderne. “Bucurestiul este obrazul tarii si trebuie ingrijit ca
atare”, spunea G.M.Cantacuzino.
Pentru G.M.Cantacuzino, arhitectura este “cronica vie” a trecutului
romanesc, semnul sufletului colectiv; indiferent de sistemele politice
succedate, este vorba de “capitolele aceleiasi carti, a caror unitate
le-o da arta populara, care a influentat in toate vremurile orice
activitate artistica pe acest pamant latin”. . Secretul durabilitatii
artei populare sta in “neincetata ei reinnoire”.
In spatiul romanesc, natura stapaneste umanul, astfel ca pana
si in Bucurestiul secolului al XVIII-lea un calator strain spunea ca “a
intalnit mai multi copaci decat locuitori”.
O lunga calatorie in tarile arabe si asiatice ii ofera lui G.M.Cantacuzino
experienta unica de a cunoaste arta si arhitectura lumii orientale. Aceasta
exeprienta ii va dezvalui si sensul unor forme plastice si arhitecturale
din spatiul romanesc. Precum alti exploratori ai trecutului romanesc,
G.M.Cantacuzino va reinvia acest univers de forme, va interoga vestigiile
arhitecturale pentru a deslusi originalitatea structurii noastre spirituale,
la intretaierea drumurilor si a civilizatiilor, de la cele arhaice, autohtone,
grecesti, romane, bizantine, renascentiste, toate contopite in formula
geniului nostru popular, pe suportul artei traditionale romanesti -;
“aceasta constanta a culturii noastre” - din care putem, spunea
el, descifra si “chemarea noastra catre viitor”, sensul unor evolutii
care sa imbine traditia si inovatia.
Satul -; “podoaba a pamantului romanesc”
G.M.Cantacuzino a redescoperit valorile majore ale artei noastre traditionale,
valoarea de sinteza a arhitecturii pentru spiritul unei civilizatii, legatura
profunda dintre toate artele, dintre arhitectura, pictura, arte plastice si
muzica, forta arhitecturii de a da viata lucrurilor create de om, asemanarile
profunde intre arta voivodala si cea a caselor taranesti. Observatiile
autorului despre arhitectura traditionala merita sa fie citate.
“La adapostul nucilor batrani, la umbra salciilor sau sub straja
plopilor, la poalele muntilor sau pe malul apelor fugare, cu cruci la raspantia
drumurilor, si cu fantani ale caror cumpene stau strambe,
impinse de vant, ca niste semne ale unei religii uitate, satele
noastre sunt o discreta lectie de armonie. Pe cand orasele noastre, de
o civilizatie pripita si improvizata, s-au balcanizat, crezand ca se occidentalizeaza,
satele au continuat viata lor de altadata”.
Satul este “cea mai frumoasa podoaba a pamantului romanesc”,
in care se regasesc toate premisele civilizatiei noastre. El “se
pierde in verdeata, cu aspectul de gradina”, exprimand acea
solidaritate a omului cu natura. Gradinile sunt in ordinea evolutiei istorice
“ultima expresie a civilizatiei unui popor”, cea mai vie colaborare
dintre om si natura, asa cum prispa, cerdacul si foisorul sunt o zona intermediara
intre intimitatea vietii umane si natura, o trecere, o zona de interfata.
“Daca ar trebui sa rezum in sinteza unui scris ideografic notiunea
cuvantului «Romanie», as taia o linie orizontala care
ar infatisa zarea netarmurita a campiei noastre cu unghiul ascutit
al unei cumpene de put”.
Arta populara, in diversitatea ei de forme plastice, de la arta ceramicii,
a tesaturilor, la furca de tors, la modul de constructie al caselor si fantanilor,
ii apare lui G.M.Cantacuzino ca fiind expresia cea mai sintetica a identitatii
noastre spirituale, o arta ce isi are radacinile in stratul cel
mai adanc al formelor de cultura autohtona, in zorii istoriei, dar
care se reimprospateaza mereu prin variatia formelor si dezvoltarea temelor,
in stransa legatura cu nevoile vietii. Pentru G.M.Cantacuzino arta
populara nu este inghetata in forme hieratice, ci evolueaza in
raport cu nevoile gospodariei practice, fiind, cum spunea G.Calinescu despre
specificul national, “intr-o deplasare inceata, dar continua”.
Nu e o arta incremenita in forme inchise, ci una receptiva
la influente, cu mare putere de asimilare, de adaptare, preluand ceea
ce este util si integrand in universul ei. Ea se integreaza in
structurile vaste ale continentului, individualizandu-se prin “subtilitati
de proportie”, prin dibacia si iscusinta constructiei, prin rafinamentul
cromatic la care a ajuns ornamentica si toate formele decoratiei.
El va sublinia echilibrul formelor, clasicismul structural, armonia, unitatea
cu natura si simbolismul artei populare.
“Taranul roman reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta
cu care albina reuseste in executarea alveolelor sale".
Constructia caselor, stilul lor, dispunerea spatiala si intregul lor complex
vin din “adancurile preistoriei” si nu se schimba dupa modele
trecatoare sau dupa orientarea unor scoli intelectuale. Sunt elemente de permanenta.
Casele taranesti, “varuite cel putin odata pe an”, sunt tot atatea
“ecranuri pentru jocul luminii”; casele boieresti, dupa opinia autorului,
nu sunt decat case taranesti “evoluate”.
Satul romanesc este expresia “unei vesnice tinereti”, fiind
construit din elemente care nu-i asigura o durata seculara, el e intr-o
perpetua primenire, ca natura in care se integreaza. Consideratiile sale
se intalnesc cu cele ale lui Odobescu, Hasdeu, Iorga, Parvan,
Mehedinti, Blaga, Mircea Eliade, G. Calinescu.
“Casa cu prispa” este arhetipul romanesc al casei, motivul
unic al spatiului romanesc, indiferent daca este vorba de casa din Tara
Motilor cu acoperisul de paie afumate sub forma "“unei caciuli trase
peste urechi”, cu arcade de lemn, sau de casa cu cerdac din Oltenia. Aceasta
casa, prezenta frecvent in Transilvania, este poate “tipul cel mai
vechi de casa romaneasca, parvenit pana la noi”.
“Arta noastra populara exprima, in mod foarte clar, unitatea si
omogenitatea romanismului”.
Traditii si forme istorice in evolutia artei romanesti
Fundamentele arhitecturii medievale romanesti se afla in structurile
populare, la care s-au adaugat influente bizantine, gotice si renascentiste,
formand astfel o sinteza caracteristica. Arta medievala romaneasca
este la randul ei un suport al unor noi sinteze moderne, care trebuie
vazute ca o preluare creatoare, in functie de nevoile si functiile sociale
ale arhitecturii.
Departe de orice spirit paseist sau samanatorist, G.M.Cantacuzino vede trecutul
cu ochiul specialistului care gaseste surse de inspiratie si de valorificare
noi in context modern. El cere nu copierea acestor forme, ci preluarea
elanului lor stilistic interior, ca un indemn pentru creatie noua, asa
precum preconiza si Blaga. Nu supralicitarea specificului, ci reinnoirea
si integrarea sa in noile ritmuri ale timpului modern.
G.M.Cantacuzino desprinde doua mari cicluri in evolutia artei romanesti
premoderne, doua mari momente de sinteza. In primul rand este ciclul
moldovenesc, cu monumentele din timpul lui Stefan cel Mare, unde avem o arta
ce clatina hieratismul formelor vechi si infaptuieste o sinteza de forme
autohtone, bizantine, gotice si renascentiste, prin constructii originale, precum
sunt bisericile pictate in exterior, acestea fiind “ideograma unei
vitejii” romanesti. Acelasi stil este continuat in epoca lui
Petru Rares, cu o inclinatie mai apasata spre fast si decoratii bogate,
apoi de epoca lui Vasile Lupu, cu broderia ornamentala a Bisericii Trei Ierarhi
si cu interesul special pentru elementul artistic care devine predominant. Portretul
facut de G.M.Cantacuzino lui Vasile Lupu, protector al artelor si al crestinatatii,
surprinde si orientarea stilistica pe care domnitorul moldav a imprimat-o artelor
din timpul sau:
“Cu mainile incarcate de rubine si de smaragde, imbracat
in brocarde grele si cu mintea apasata de ganduri imparatesti,
Vasile Lupu a dat ctitoriilor sale acea senzuala expresie de iubire pentru bogatie
si minunatele desertaciuni afurisite de Ecleziast”.
Al doilea ciclu important este cel realizat de stilul brancovenesc, mai
liber de canoane si mai indraznet in creatie, cand vechile
norme rigide sunt abandonate, cand plastica se invioreaza, sub influenta
si sugestia artei populare, ajungand la un “echilibru clasic”.
Este o epoca de destindere “in care un suras vioi si optimist
a luminat fata trudita a neamului nostru!”.
In epoca lui Brancoveanu arta romaneasca iese din formele
traditionale, dezvolta arhitectura civila, prin edificiile de la Potlogi, Horezu
si Mogosoaia, prelungindu-si influentele in Hanul lui Manuc sau in
configuratia manastirii Comana, precum si in vastul ansamblu al manastirii
de la Vacaresti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat, rival si al lui Brancoveanu.
G.M.Cantacuzino evoca figura marelui mester Draghici Valahul, ctitor de biserici,
palate si manastiri, arhitect si savant, umblat in lume, cel care a dat
stralucire prin arta lui epocii lui Brancoveanu.
Contemporan cu Ludovic al XIV-lea, Brancoveanu impartasea aspiratiile
epocii sale, dominate de spiritul clasic, definit de autor prin stiinta de “a
pune constiinta in acord cu sensibilitatea”. “Iata cel mai
bun exemplu ca poti participa la o civilizatie fara a o copia”, exclama
G.M.Cantacuzino. Acum “planurile se dezvolta pe o scara mai mare”,
iar preocuparile pentru monumentalitate se manifesta printr-o vadita “vointa
de a da spatiu, de a impresiona prin perspectivele ansamblului”. Acum
“cerdacul, acel vechi element al arhitecturii noastre”, reapare
cu diverse functiuni, iar “scarile iau o amploare deosebita”.
Epoca lui Stefan cel Mare si cea a lui Brancoveanu sunt “doi poli
ai sufletului romanesc”, intre care evolueaza miscarea spiritului
creator. In amandoua cazurile este vorba de o dezvoltare a unor
forme preexistente ale mediului romanesc, o “dilatare” a acestor
capacitati creative si decorative. Nu influentele, elementele conteaza, ci sinteza
lor, dominata de spiritul indraznet al domnitorului. In epoca lui
Brancoveanu se dezvolta o estetica “care isi are obarsia
chiar in originile neamului”. Arta pierde din arhaismul sau, dar
dobandeste suplete, eleganta si rafinament, fiind o arta care e stapana
pe mestesugul ei, cu formele cele mai bogate ale plasticii arhitecturale si
ornamentale; dar totul s-a frant dupa aceasta epoca.
Crezul artistic al autorului este exprimat cu limpezime:
“Nu exista estetica fara etica. Acel postulat este de altfel baza intregului
meu crez . El se adevereste mereu de-a lungul istoriei, de fiecare data cand
romanismul traia in ritmul aceluiasi gand si in armonia
aceleiasi credinte, el a produs opere care ne dau toate drepturile de a ne increde
in izbanda viitoare. De ficare data cand a lipsit acea unitate
morala, cerul nostru s-a intunecat. Nu prin influente straine, ci prin
actiune directa pornita cu hotarare a reusit Constantin Brancoveanu.
Inrauririle straine nu trebuiesc nesocotite, dar ele n-au valoare
decat atunci cand se lovesc de o reactiune si cand trec prin
analiza spiritului critic al traditiei, caci traditia nu este decat continuitatea
in spiritul critic al unei societati”.
G.M.Cantacuzino este nu numai un specialist de prim rang in teoria si
istoria arhitecturii, dar si un valoros scriitor, inzestrat cu un acut
spirit de observatie, cu forta asociativa si evocatoare, precum si cu darul
expresiei. Forta sa de a citi in structurile arhitecturii, ca in
niste hieroglife, spiritul timpului si al locului este unica, iar capacitatea
de a vedea legaturi subtile si ascunse intre formele vietii si ale artei
este marturie a unui spirit patrunzator si a unui poet care celebreaza corespondentele.
“La Iasi dorul si miresmele te coplesesc. Suceava e ca o statuie, sau
mai bine zis ca un trofeu, Iasul ca o gradina parasita cu bazinuri uscate si
trepte acoperite de muschi, cu lespezi de morminte printre tufe de lilieci.
Suceava e semnul energiei si al jertfei, Iasul al poeziei si al dorului inabusit
si straniu care circula pe uliti strambe, te imbata in mirosul
unor gradini bogate in buruieni, te apuca prin cimitire parasite”.
Sculptura. Constantin Brancusi (1876-1957)
Fara antecedente notabile, decat in formele sculpturii populare
in lemn, sculptura de expresie moderna cunoaste un moment de afirmare
universala in prima jumatate a secolului XX prin opera lui Constantin
Brancusi. Alaturi de geniul lui Brancusi, nume de prim rang ale
sculpturii romanesti sunt Dimitrie Paciurea (1873-1932), autor al unor
lucrari de mare forta expresiva, precum Gigantul (1905-1907), Sfinxul (1913),
Zeul razboiului (1916), seria de Himere, cu sugestii mitice si suprarealiste,
Cornel Medrea (1888-1964), autor a numeroase busturi, amplasate in toata
tara, Ion Jalea (numeroase monumente, reliefuri, busturi, statui - Decebal de
la Deva; lucrarea sa reprezentativa fiind Arcas odihnindu-se,), Ion Irimescu,
Oscar Han, Ion Vlasiu (autor al monumentului de pe Campia Libertatii de
la Blaj, al ansamblului Horea, Closca si Crisan din Cluj-Napoca), Romulus Ladea
(monumentul Scoala Ardeleana, din Cluj.Napoca), Constantin Baraschi, Irina Codreanu,
Milita Patrascu, Gheorghe Anghel (autor al statuii Eminescu din fata Ateneului
Roman), iar in a doua perioada a secolului XX, Vida Gheza (autor
al Monumentului de la Moisei), Constantin Lucaci (monumente Dialogul undelor,
din curtea Televiziunii romane, Fantana cinetica, la Constanta),
Constantin Popovici (monumentul Bacovia, din Bacau, lucrarea Electrificarea,
amplasata pe barajul Vidraru, pe Arges), Gheorghe Apostu, Ovidiu Maitec, Horia
Flamandu, Marin Stefanescu (autor al statuii ecvestre Stefan cel Mare
de la Podul Inalt, langa Vaslui), Mircea Spataru, s.a.
Sculptura romaneasca se integreaza in perioada interbelica in
miscarea artistica europeana, asimiland noile formule ale artei abstracte
si anticlasice, fiind interesata si de adecvarea ei la noile preocupari urbanistice.
Astfel, sculptorii si arhitectii romani proiecteaza mari ansambluri publice,
inchinate unor personalitati sau evenimente istorice, realizeaza monumente
amplasate in piete si parcuri.
Constantin Brancusi a revolutionat efectiv sculptura moderna prin abstractizare
formala si prin apelul la formele arhaice si traditionale de reprezentare. Dupa
studiile facute la Scoala de arte frumoase din Bucuresti (timp in care
se afirma prin cateva lucrari in maniera epocii), Constantin Brancusi
s-a stabilit la Paris in 1904, unde a cunoscut experientele si cautarile
plastice innoitoare, lucrand o vreme si in atelierul sculptorului
Auguste Rodin. La Salonul de Toamna de la Paris, in 1906, expune Orgoliu
(1905) si Cap de baiat (1906), care au atras atentia marelui sculptor francez
Auguste Rodin, care i-a propus sa lucreze in atelierul sau. Detasandu-se
de formula clasica si impresionista a sculpturii, el se integreaza spiritului
novator al avangardei, dar intr-un mod cu totul original, prin faptul
ca, pe langa influentele artei abstracte si a cubismului, Brancusi
preia si prelucreaza creator forme ale artei arhaice si populare, orientandu-se
decis spre o simplificare si geometrizare a formelor. In 1907 realizeaza
lucrarea Sarutul (aflata acum in Muzeul de arta din Craiova), care marcheaza
o piatra de hotar in creatia sa, fiind una dintre lucrarile ce anunta
noul spirit al artei moderne.
Astfel, Brancusi deschide un nou drum in sculptura, declanseaza
o adevarata revolutie estetica, prin formele sale abstracte, ce nu mai urmaresc
expresivitatea anatomica sau naturala a modelului, ci mizeaza pe forta de sugestie
a unor elemente plastice reduse la esenta lor geometrica sau arhetipala. Pana
in 1913, Brancusi realizeaza citeva lucrari sau prime versiuni
ale lor, care deschid un drum nou in sculptura: Cumintenia pamantului,
Rugaciune, Sarutul (1907), Somnul (1908), Muza adormita (1909-1910), Pasarea
maiastra (1910), Prometeu (1911), Domnisoara Pogany (1912). Aceste lucrari il
fac din ce in ce mai cunoscut si in 1913 participa la o expozitie
de arta moderna la New-York. Sesizand orientarea sa spre forme abstracte,
cu sugestii din arta arhaica, un prieten al sau, pictorul Henri Rousseau, ii
spune, dupa lucrarile realizate pana in 1913: “Tu ai transformat
anticul in modern”.
In perioada urmatoare a creatiei sale, dupa 1916, Brancusi adanceste
procesul de epurare a formelor de aspecte figurative si se concentreaza spre
surprinderea esentelor, printr-o asceza a formelor si o tot mai accentuata dematerializare
a limbajului sculptural: Primul strigat (1917), Leda (1920), Inceputul
lumii (1924), precum si lucrarile care ilustreaza motivul zborului si al inaltarii,
motive care-l vor obseda permanent (seria “Pasari in vazduh”
si motivul “Coloanelor fara sfarsit”). Arta sa dobandeste
un ecou extraordinar in SUA si in mediile occidentale, fiind considerat
un creator emblematic pentru noul spirit al artei moderne. La comanda unui maharajah
din India, Yeswart Rao Holkar Bahadur, Brancusi proiecteaza si face numeroase
schite pentru un Templu al meditatiei (1933), pe care nu ajunge sa-l mai realizeze.
In perioada 1937-1918, Brancusi realizeaza monumentul de la Targu
Jiu, capodopera sa, ansamblu cunoscut, alcatuit din tripticul Masa tacerii,
Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit, conceput ca un monument inchinat
eroilor patriei cazuti in timpul primului razboi mondial. Reluarea dimensiunilor
artei populare are loc acum intr-un demers condus de un principiu apolinic,
solar, al ordinii si ratiunii simbolice, intregul complex fiind incadrat
intr-un spatiu cu semnificatii arhetipale, cu rol evocator. Iluminat de
spiritul artei populare, de morala si filosofia ei de viata, Brancusi
este fascinat de zorii umanitatii, de momentele cruciale ale vietii umane, nasterea,
iubirea, creatia, integrarea in cosmos. Fundamentul autohton al artei
lui Brancusi l-a facut pe criticul Giulio Carlo Argan sa-l numeasca pe
marele sculptor “genius loci al Romaniei”.
Printre cei dintai intelectuali romani care au surprins noutatea
si originalitatea lui Brancusi se numara Lucian Blaga. El il integreaza
pe Brancusi in tendinta noua a spiritului modern, care, depasind
naturalismul, psihologismul, pozitivismul, individualismul si impresionismul
relativist, “incearca sa taie o cale spre absolut”, ceea ce
se traduce si prin cautarea “esentelor”, prin “stilizare launtrica”,
prin nazuinta de “a crea anonim, a fi impersonal, colectiv”.
“Sculptorul Brancusi a incercat sa reduca la forme si linii
ultime o pasare si a creat o stranie divinitate a extazului. Acelasi sculptor
a cioplit si a cizelat un ou, preocupat exclusiv de problema figurilor fundamentale,
si totusi, depasindu-se, el a intruchipat oul cosmic, ce aminteste nu
stie ce teo- si cosmo-gonie orfica”.
Brancusi era pentru Blaga un artist reprezentativ pentru “noul stil”,
animat de un elan abstract, antinaturalist si constructivist, un artist profund
national, totodata, care “reinnoieste legatura cu fondul nostru
sufletesc primitiv”.
“Brancusi, cu o mare stiinta despre posibilitatile imanente ale
materialului in care lucreaza, a ajuns la forme care inseamna crearea
din nou a naturii pe un plan divin asa-zicind”.
Dupa Blaga, arta brancusiana isi are radacini in spatiul romanesc
si in orientarea sa spre formele “elementare”, “stihiale”,
contaminate parca de natura geometrica a “schemelor cristalice”.
“Asociatia intre Pasarea sfanta, de atatea ori realizata
in metal orbitor si o veche catedrala se impune cu insistenta, fara voie,
Aceeasi extaz abstract se intruchipeaza in liniile prelungi ale
imaculatei pasari, ca si in spirituala inaltare a unei biserici.
Ghicim o barbateasca tagaduire a realitatii in acest extaz, care transfigureaza
gandurile si vedeniile lui Brancusi si ale altor sculptori contemporani”.
Opera lui Brancusi a beneficat de numeroase exegeze, din cele mai diferite
unghiuri de vedere, mai ales cu privire la semnificatiile filosofice si mitice
ale ansamblului de la Targu Jiu. Dincolo de polivalenta acestor semnificatii,
ele nu se releva decat coreland simbolistica intregului ansamblu
cu fondul ancestral al culturii populare romanesti, in special cu
riturile de trecere (Poarta ca loc al “marii treceri”), precum si
cu cele doua teme mari, tema nuntii si cea a mortii, teme ingemanate in
Miorita si in traditiile folclorice. Monument cu semnificatii comemorative,
complexul de la Targu Jiu aminteste prin semnificatiile sale incifrate
de transfigurarea mioritica a mortii in nunta cosmica. La acelasi camp
simbolic (al “marii treceri”) participa si alte motive ale artei
lui Brancusi: Pasarea maiastra, pasarea miraculoasa, “pasarea fara
somn” din basmele romanesti, ce dezleaga misterul drumului, plin
de incercari initiatice, pe care eroul trebuie sa-l parcurga spre maturitate
si dragoste, sau “pasarea-suflet”, simbolizand un vehicul
al sufletului uman spre lumea de dincolo; Cocosul, simbol al sperantei in
reinnoirea eterna a vietii; Sarutul, in varianta sa de monument
funerar, din cimitirul Montparnasse, evocand ideea de nunta postuma, de
continuitate a vietii dincolo de moarte.
Dupa opinia unor exegeti, amplasarea componentelor si integrarea lor in
spatiul local exprima intentia lui Brancusi de a conferi ansamblului (pe
care l-a numit Calea sufletelor eroilor) o semnificatie cosmica, de a reuni
cele patru elemente fundamentale ale lumii: apa, Jiul ce curge in preajma
parcului, pamantul, reprezentat de Masa tacerii si de aleea din gradina
publica, Calea Eroilor, focul iubirii, simbolizat de Poarta Sarutului, ca triumf
al vietii asupra mortii, aerul, Coloana fara sfarsit, care
exprima inaltarea in vazduh, drumul catre cer (evocand bradul
de la capataiul mortului nelumit, din traditia populara). Mircea Eliade
considera ca sensul adanc al Coloanei fara sfarsit, care aminteste
simbolul arhaic “axis mundi”, este acela de a asigura comunicarea
cu cerul, inlesnind astfel inaltarea la cer a sufletelor
eroilor gorjeni care s-au jertfit pentru apararea patriei.
Replicand unui critic american, care nu sesiza motive romanesti
in opera lui Brancusi, Mircea Eliade sustine ca, desi a suferit
in chip firesc influentele mediului parizian, arta lui Brancusi
este solidara cu “universul formelor plastice si cu mitologia populara
romaneasca, si poarta uneori chiar nume romanesti (Maiastra, de
exemplu). Cu alte cuvinte, «influentele» au suscitat un fel de anamneza,
care a condus in mod fatal la o autodescoperire.a...i. Poate ca numai
dupa ce a inteles importanta anumitor creatii moderne, Brancusi
a redescoperit si bogatia artistica a propriei sale traditii taranesti si a
presimtit, in cele din urma, posibilitatile creatoare ale acestei traditii”.
Pictura
Dupa momentul atat de stralucit reprezentat de Nicolae Grigorescu, Ion
Andreescu si Stefan Luchian, intemeietori ai peisagisticii romanesti
si ai unei picturi cu profunde semnificatii nationale si umane, la inceputul
secolului XX si in perioada interbelica se afirma o pleiada de pictori
valorosi, care se situeaza la nivelul cautarilor estetice din spatiul european:
Theod
