i2u18uh

(Consideratii tehnice)
Vara e poezia cea mai lirica din toata opera lui Cosbuc.
Si cea mai frumoasa. Dar acest adaos e pleonastic. Liris mul, dupa unii, da masura frumusetii in orice gen literar.
Un lucru insa e sigur: o poezie, cu cat este mai lirica, cu atat e mai poetica.
Impresia de vara o da Cosbuc in acest imn prin cateva trasaturi, alese cu un superior sumt artistic din diversi tatea aspectelor naturii.
Din cele trei strofe ale poeziei, doua contin elemente descriptive, avand fiecare o alta “tema“, iar a treia este pur lirica — concluzia sentimentala a celorlalte, izbuc nirea inimii in fata maretiei si eternitatii naturii.
Primul aspect al “verii” lui Cosbuc:
Priveam fara de tinta-n sus —
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.
Si ca o taina calatoare,

Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare.
Asa se vede din toata Moldova muntele care urmareste pe calator cu silueta lui indepartata si misterioasa, de la izvoarele Ceremusului pana la Cetatea Alba, cum spune
Cantemir — muntele moldovenesc prin excelenta, cantat de Asachi, Russo, Vlahuta, Hogas si de atatia alti “amanti ai naturii”. Cea mai puternica impresie insa a Ceahlaului a dat-o ardeleanul de la Nasaud, “moldovan” si el, s-ar putea zice, din cealalta parte a “muntelui”, Ceahlaul si
Nasaudul facand parte din aceeasi regiune geografica si dialectala a Romaniei nordice.
Cosbuc insa a redat “Ceahlaul la apus”, de dincoace, probabil din valea Moldovei.
Strofa consacrata Ceahlaului e mai mult sugestiva decat picturala. Ea evoca puternic privelistea pentru cel care a vazut-o si a iubit-o — si spune mai putin aceluia care nu o cunoaste. Versul: “Intr-o salbatica splendoare”, cu care se incepe imnul, reda prima impresie a oricarui privitor: muntele in lumina orbitoare a verii. Cu acesti termeni abstracti, care nu dau imagini precise si nu limiteaza,
Cosbuc reuseste sa evoce privelistea mareata a muntelui.
Cuvantul “splendoare” evoca albastrul infinit al cerului, reflexele stralucitoare ale stancilor in lumina soarelui de vara. Cuvantul “salbatic” recheama in minte aspectul haotic al muntilor, formele apocaliptice ale Ceahlaului si ceea ce are el inaccesibil si inospitalier. Dar puterea evo catoare a acestor doi termeni simpli vine din juxtapu

nerea lor. Impresia puternica se datoreste insumarii psi hologice a intelesului lor. Iar sonoritatea dura a acestor doua cuvinte (salb, splend) reda si ea duritatea stancilor abrupte, aspectul de cataclism al Ceahlaului, vazut in lu mina cruda a soarelui de iulie.
Dupa acest vers, care reda prima impresie a privitorului: imaginea muntelui, cum s-ar zice, fara nici o contigui tate, urmeaza versul: “Departe-n zari albastre dus”, care reda impresia imediat urmatoare, aceea a situarii primei imagini, ca sa vorbim pedant, dar exact.
“In zari albastre”, si nu, la singular, “in zare”, fiindca sirurile multe de munti, dintre Ceahlau si noi, care parca ar vrea in zadar sa-l ascunda, sunt tot atatea margini ale orizontului, pe care se sprijina bolta cerului. Sentimentul indepartarii e si mai pronuntat astfel, cu atat mai mult, cu cat aceasta multime de zari evoca si ceata albastra a departarilor mari, care estompeaza muntele si-l fac mai formidabil si mai indepartat. La acest sentiment contribuie si ritmul versului. Cele patru accente ale lui, toate princi pale si aproape coincizand cu sfarsitul cuvintelor, ne permit sa citim: “de par, te-n zari, alba, stre dùs” — ceea ce
“duce” imaginea muntelui tot mai in fund, cu fiecare “pi cior” al versului —, mai ales ca rima, fiind masculina, silaba ultima accentuata arunca parca cat mai departe imaginea continuta in vers. Ideea din versul acesta si ritmul lui ii dau apoi si un insemnat coeficient afectiv: melancolia departarii misterioase.
Dupa imaginea limitata a muntelui din versurile de pana aici, imaginatia poetului e deviata catre un alt proces intelectual: compararea imaginii date cu o alta. Cosbuc compara muntele cu “un urias cu fruntea-n soare,/ De paza tarii noastre pus”, cu care ocazie mai arunca o nota

de pitoresc. S-ar putea spune ca aici, o cunostinta geografi ca substituindu-se impresiei directe, avem de-a face cu un deficit de poezie. Dar aceasta cunostinta e atat de simpla, atat de putin abstracta si sentimentul ca acest staroste al muntilor isi pazeste tara si neamul e atat de natural, incat acest element adaugat nu ni se pare distonant.
Restul strofei completeaza imaginea muntelui prin adaosul unui incident caracteristic, care face tabloul mai concret si ne da in acelasi timp senzatia puternica a amortirii naturii in caldura caniculara a verii:
Si ca o taina calatoare
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare!
“Ca o taina calatoare”, pentru ca nourasii albi si stra vezii, care se opresc cu capul in Ceahlau in zilele de vara, au ceva ireal si pentru ca vin nu se stie de unde, din necunoscut, din adancimile cerului infinit.
Imobilitatea, lenea nourului ostenit de caldura verii e redata si prin ritmul versului: “Plutea-n tr-acèst, imèns, senin” — in care, iarasi, toate accentele sunt principale si cad toate mai exact decat in versul analizat mai sus, pe sfarsitul cuvintelor, facand din el versul maxim al strofei si al intregii poezii. Acest vers, nu numai ca-ti ingaduie sa-l citesti cu cadenta care reda lenea nourului, dar chiar te sileste sa-l scandezi astfel, din cauza acelei coincidente a accentelor lui, toate principale, cu sfarsitul cuvintelor.
Afara de versul acesta si de cel care indeparteaza Ceahlaul in fundul tarii, numai un singur vers mai are in strofa asta patru accente principale, care insa, necazand pe sfarsi-; tul cuvintelor, permit acelui vers sa fie mai scurt, ori mai repede. Acum este sigur ca Cosbuc n-a cugetat la toate

acestea. Procesul intelectual a fost inconstient — cum inconstient a tradus dl Sadoveanu in sonoritati si in ritm sunetul si ritmul fatal al raului in fraza: “Moldova curgea lin in soarele auriu, intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri”.
Actul creatiei poetice arata mai bine decat orice cat e de complex sufletul omenesc si ce rol are inconstientul in viata sufleteasca. Cand a scris “salbateca splendoare”,
Cosbuc avea in constiinta numai aspectul naturii, dar cand i-au rasarit in minte cuvintele care sa redea notional acest aspect, i-au venit, fara sa stie, cuvinte nu numai proprii, dar si cu o sonoritate adecvata. Si tot asa, in versul consa crat imobilitatii nourului, i-au venit, prin jocul delicat al inconstientului, cuvinte care nu numai ca zugraveau spec tacolul, dar inca, prin accentele lor, completau pictura.
(O astfel de sensibilitate a aparatului psihic nu are nevoie de “vers liber” pentru “mulajul” starilor sufletesti.)
Cosbuc isi incheie strofa facand sa vibreze, deodata, de poezia verii, tot spatiul dintre noi si muntele indepartat:
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare.
“Tot vazduhul”, pana la zenit si pana la Ceahlau, pen tru ca pasarile se aud, tot mai departe si mai departe, tot altele si spre toate zarile, ca parca vazduhul insusi canta.
Observam ca versul intai are o binevenita greseala de ac cent, care trece neobservata si care-l face mai repede; iar versul al doilea are numai doua accente principale. Ritmul, aici vioi, e si acum adecvat fondului.
In strofa a doua, poetul isi intoarce privirile spre pamant si zugraveste al doilea aspect caracteristic al “verii” sale:

Privirile de farmec bete
(vers cam nenorocit din cauza ultimului cuvant, ba poate si a penultimului)
Mi le-am intors catre pamant —
Iar spicele jucau in vant,
Ca-n hora dintr-un vesel cant
Copilele cu blande plete,
Cand salta largul lor vestmant.
(comparatia e fericita in sine, pentru cine tine minte cum
“joaca“ spicele pe lanuri, si are functiunea de a anticipa asupra tabloului care urmeaza — si de a amesteca si mai intim natura si omul, adica cele doua elemente ale verii din aceasta strofa):
In lan erau feciori si fete
Si ei cantau o doina-n cor.
Juca viata-n ochii lor
Si vantul le juca prin plete.
(amestecul naturii si al omului, reducerea la unitate a impresiei de la natura si de la om se face prin repetarea notiunii de joc: juca totul, si spicele, si vantul de plete, si viata-n ochi. Si sa se observe cum joaca, prin ritmul lor, si insesi aceste patru versuri).
Miei albi fugeau catra izvor
Si grauri suri zburau in cete.
In partea aceasta a poeziei, viata palpita cu putere
(“jocul” este exces, lux de viata) pe toate treptele sale, in holde, in vietatile de pe pamant si din aer si in om.
In aceasta strofa Cosbuc si-a concentrat esenta idilelor sale. Ceea ce este aici muzica vietii, in idilele propriu-zise

e materializat, particularizat, coborat, s-ar zice, la reali tatea practica, zilnica. Omul din aceasta strofa nu pune o pata pe natura splendida din strofa prima. Cu ajutorul lui
Cosbuc, omul reuseste chiar sa adauge o nota la poezia naturii, confundandu-se in frumusetile ei. Entuziasmul dureros al inimii stranse de “salbatica splendoare” a infini tului nu suferea nici o scadere in strofa idilica. Acelasi sentiment de contopire cu natura. Aceeasi renuntare la propria-i individualitate a omului cand se simte murind.
Sentimentul mortii este concluzia afectiva a iubirii de natura si a confundarii cu ea, si strofa care urmeaza, ultima, e concluzia fireasca a celorlalte doua:
Cat de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu! Ca o virgina!
Cu umblet drag, cu chip iubit!
(viziunea naturii ca o virgina, “cu umblet drag” — observati elementul senzual — este o intuitie adevarata.
Natura si femeia, iubirea si moartea sunt inrudite. Acest adevar banal nu mai are nevoie de dezvoltare).
As vrea sa plang de fericit
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!
Mi-e inima de lacrimi plina
(plina de o fericire dureroasa, simtita printr-o conceptie naturalista si panteista)
Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei si-o sa ma-ngrop si eu!
O mare e, dar mare lina.
Natura, in mormantul meu
E totul cald, ca e lumina.

Vara este triumful soarelui in poezia lui Cosbuc si in poezia romaneasca. Dar Vara are un caracter aparte in opera lui. Numai strofa a doua are analogii cu restul acestei opere, cu toate ca poezia din aceasta strofa este atat de deosebita de cea din idile prin idealizarea realitatii, prin emotia ei muzicala, pe care nu o da niciodata pictura ori acuarela din idile. Strofa ultima, care ar fi sa exprime optimismul lui Cosbuc, nu are deloc a face cu poeziile in care el isi exprima “conceptia” vietii. In acele poezii, Cosbuc da sentinte, reguli pentru conduita, se adreseaza vointei, face filozofia energiei in lupta ori a resemnarii stoice.
Aici e altceva; e sentimentul de comuniune recunoscatoare cu natura, comuniune in viata si in moarte, e (daca putem da acest nume unei astfel de stari sufletesti) optimismul unui om care se simte o parte din natura, pe care o con cepe materna, inconstient de cruzimea ei ofensatoare. Iar in strofa prima, unde acest mare pictor de peisaje a dat
“pagina” lui cea mai frumoasa, tot atat de frumoasa ca cele mai alese din Eminescu, el si-a schimbat cu totul viziunea si atitudinea obisnuita.
Nu mai picteaza, ci evoca. Versurile din acea strofa au o rezonanta puternica; “notele armonice” vibreaza inca multa vreme dupa ce sunetul fundamental a incetat. As spune ca in strofa aceasta Cosbuc e aproape de Eminescu, daca n-ar fi o deosebire esentiala: la Eminescu natura este expresia emotiei lui, Eminescu transforma natura in pro pria-i substanta si, in hipertrofia personalitatii lui, el tinde sa acapareze universul. In Vara, din contra, Cosbuc se pierde, se dizolva el in natura.
In orice caz, vibratia cea mai putin deosebita de emi nescianism din Cosbuc este emotia din Vara.