n5p14po

Spirit modern si zeu tutelar, Camil Petrescu a fost adeptul proustianismului ca mod de elaborare a romanului. Aspiratia sa catre formula novatoare s-a concretizat in opere literare valoroase, dovezi incontestabile ale unei formatii intelectuale lucide deosebite, inclinate spre teoretizare.
Ca si romancierul, eroii sai sunt constiinte framantate, dilematice, tintind mereu, cu o daruire totala si dramatica absolutul.
Astlfel, Stefan Gheorghidiu este un intelectual cu aspiratii si sentimente unice, care-l situeaza de la inceput intr-un alt plan, opus marii majoritati. Personaj complex, natura reflexiva, isi dezvaluie viata sufleteasca pe calea analizei operate cu luciditate sau prin confesiune. El are o ordine a sa interioara, nemodificabila, care, privita din afara, poate aparea curioasa. Nepotrivirea dintre aceasta ordine a eroului si ordinea lumii exterioare, imposibilitatea de a gasi un mod de a trai in conformitate cu ideea sa fac din el un inadaptat ce refuza relativitatea logicii.
Aspiratia spre puritate, adevar, perfectiune ii particularizeaza structura sufleteasca intr-o lume in care averea este totul si minciuna se practica. Student sarac, cu rude bogate, pe care le dispretuieste, se daruieste studiului filozofiei cu aceeasi pasiune cu care avea sa iubeasca „o colega de universitate, cu ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar”.
Mostenind o avere considerabila, cei doi soti, lipsiti de grija zilei de maine, patrund in societatea mondena, care, observa eroul, „trezise in femeia mea porniri care dormitau latent”. Asa incepe zbuciumul launtric al sotului care vede, gandeste, analizeaza lucid fiecare gest al sau si al celorlalti, pentru ca noua situatie materiala faciliteaza instrainarea celor doi. Gheorghidiu, o mare sensibilitate, traieste o drama generata de aplicarea absolutului la un sentiment efemer, inregistrand totul prin simturile lui care se zbat din nevoia de certitudine. Psihologia personajului, zbuciumul sau, sunt sugerate in constructii simple. Viata a devenit „o tortura continua”. Palid la fiecare scena, chinuit launtric ca sa para vesel, Gheoghidiu se rasuceste de durere caci simte ca este de prisos, ridicol si deplasat, in timp ce alti barbati, cu simtul realitatii, manifestau siguranta in situatii asemanatoare. Suferinta este inregistrata exact prin efectele ei: „mi-era pielea uscata, capul dur si gol, sa poti lovi cu ciocanul in el, parca tot gatul plin de calti”.
Acceptand-o pe Ela la inceput, din mila, apoi din obisnuinta, sfarseste prin a o iubi cu pasiune, topind in ea idealul lui, aspiratia catre puritate, adavar, perfectiune. Incapabil sa faca vreun compromis cu sine si cu cei din jur, Gheorghidiu parcurge drumul dramei erotice dimensionate corect numai in urma celeilalte experiente coplesitoare, a frontului.
A doua parte a romanului completeaza experienta vietii cu cea a razboiului. Acelasi, lucid, Gheorghidiu ramane intelectualul onest, strain de fanfaronada patriotarda. Confruntat cu realitatea frontului, el nu ramane un simplu observator al acesteia, notandu-si constatarile, ci traieste intens o experienta esentiala pe care o comunica.
Drama lui se identifica cu cea a tuturor celor aflati pe front. El se descopera coplesit de teama, cuprins de panica, superstitios, dar aproape de oamenii cu care aceasta experienta l-a infratit. In raport cu ceea ce il inconjoara, cu viata si moartea, nesocotind parca timpul si spatiul, drama sa erotica ii apare infima. Sufletul i se zbate in incertitudinea momentului urmator.
Personajul colectiv se dezvaluie pregnant in confruntarea cu moartea. De la depersonalizare pana la animalitate nu mai este decat un pas. Imaginea este apocaliptica, oamenii dezumanizati, stapaniti de groaza, fara speranta. Sentimentele lor de lasitate sau solidaritate umana sunt si cele ale lui Gheorghidiu.
In plan moral Gheorghidiu nu este infrant, chiar daca experienta de viata i-a adus nefericire.
Nae Gheorghidiu, unchiul lui Stefan este la polul opus. Se caracterizeaza prin cinism si lipsa de respect fata de cultura. Este inzestrat insa cu siguranta omului practic care stie ca totul este sa faci bani, nu filozofie. Din aceeasi categorie sociala, Tanase Vasilescu Lumanararul impresioneaza prin tinuta sa foarte sobra, mascandu-si prin vesnicii ochelari negri nestiinta de carte.
Drama lui Gheorghidiu se consuma pe fundalul unei societati mediocre, animata de scopuri meschine vizand in primul rand profitul. La fel, in „Patul lui Procust”, personajele se construiesc dilematic. In acest roman, tehnica narativa pe care o aplica scriitorul modifica partial conceptul de personaj, care nu mai este un tip literar definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin marturisire sau care este reflectat in simtirea celorlalti, ca in romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Ladima este pentru Emilia un barbat naiv, posomarat si fara sarm. Pentru Fred este un om serios, de reala distinctie. Pentru Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu, este un „om de paie” care devine orgolios si incomod. Pentru unii este un poet de geniu. Penciulescu il considera „dobitoc”. Fred Vasilescu este pentru autor un tanar loial si delicat, de mare profunzime intelectuala. Pentru altii este prost si incult. Pentru Emilia este bogat si monden, iar pentru d-na T. este o enigma. Emilia este pentru Ladima un copil mare, un suflet ales, o femeie frumoasa si talentata. Pentru Fred este culmea platitudinii si vulgaritatii. D-na T. este, in perspectiva autorului feminitatea insasi. Pentru Ladima ea este antiteza Emiliei. Construita pe o alta dimensiune spirituala, la d-na T. implinirea dragostei presupune o comuniune intelectuala, iubirea este un prilej de inaltare, asa cum o dorea si Stefan Gheorghidiu. Dragostea devine traire superioara determinata de o stare de exceptie.
In dramaturgie, personajele capata noi dimensiuni. In drama „Jocul ielelor”, personajul central este Gelu Ruscanu. Director al ziarului „Dreptatea sociala” el duce o violenta campanie impotriva ministrului justitiei Saru-Sinesti, pe care il acuza de coruptie cerandu-i demisia promitand in caz contrar, a publica un document ce-l va trimite pe banca justitiei. Stapanit de ideea drepatatii absolute, eroul este hotarat sa mearga pana la capat in ciuda tuturor presiunilor, a santajelor sentimentale. Profund tulburat in propriile sale convingeri, el nu rezista insa presiunii realitatii si se sinucide chiar cu pistolul lasat de fosta lui amanta, Maria, repetand destinul tatalui sau. In drama „Suflete tari”, Andrei Pietraru iubeste fara speranta pe Ioana, fiica lui Matei. El facuse studii stralucite de istorie, dar esuase ajungand simplu bibliotecar-arhivar in casa lui Matei Boiu-Dorcani. Refuzase o casatorie extrem de avantajoasa cu o domnisoara Marculescu. In lumea iluziilor traieste si Ioana. Pentru ea exista numai suflete de slugi si suflete de stapani. Andrei hotaraste, intr-un moment de dezechilibru, un cumpit pariu cu sine. Dupa primele momente de euforie intervine, fatal, clipa de luciditate cand neincrederea femeii reapare. Este momentul cel mai tensionat, tipic pentru literatura lui Camil Petrescu, al imposibilitatii demonstratiei caci asemenea legendarului Procust, fiecare isi judeca semenul luandu-se pe sine drept etalon. De aici rezulta drama: „cata luciditate, atata drama”. Tocmai aceasta pare a fi problema obsedanta a teatrului la Camil Petrescu: lupta eroului cu modelul, vazut ca un joc al ielelor, o atractie aproare maladiva spre o confruntare care se dovedeste de obicei mortala. In „Suflete tari” Ioana moare, iar Andrei plateste scump, cu multi ani din viata, o victorie ipotetica. Sansa desprinderii de model o are personajul ignorant, caci, odata cunoscut, modelul se lipeste de fiinta eroului, sepeararea devenind imposibila.
In ciuda tuturor acestor relativizari, personajele operei lui Camil Petrescu se constituie intr-o viziune omogena, alcatuindu-se pana la urma in tipuri viabile, de mare autenticitate.

Bibliografie:
Ana Dumitrescu -; Metodologia structurilor narative, Editura Didactica si Pedagogica, 1980
Al. Sandulescu -; Portrete si analize literare, Edituta Eminescu, 1982