Debutul epic al lui Mateiu I. Caragiale dateaza din 1924 cu o1b17be
Remember, povestea unui exotic si misterios sir Aubrey de Vere, asemanator lorzilor pictati de Van Dyck si Van der Foes; cunoscut intr-un muzeu din Berlin, tanarul dispare intr-o tragedie nedezlegata, dar al carei mister ar putea fi homosexualitatea. Povestirea e remarcabila prin gravitatea tonului, prin cadenta stilului somptuos, doct si nobil.
Nu un roman este opera de maturitate a scriitorului, Craii de Curtea Veche (1929), ci evocarea lirica a unei epoci de descompunere morala.
Craii sunt Pantazi, Pasadia si l-am trece printre dansii si pe insusi povestitorul, cu un rol echivoc pe perpetuu invitat, observator, nu fara a trada si o adeziune sufleteasca integrala fata de purulenta morala zugravita cu mult patetism liric. Atat Pasadia cat si Pantazi sunt exemplare de decadenta levantina sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de rafinament bogati, cu o viata aventuroasa si plina de taine trecute, sibariti, cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul „evlavie“ si pentru celalalt o „slabiciune“, povestitorul se face istoriograful solemn al unor „simpozioane“, pornite „platonician“ si degenerate apoi in simpla destrabalare, cu nevoia absoluta a degradarii; pe langa aceste elemente de descompunere rafinata, in care orientul se imbina cu lunga obisnuinta a occidentului, se adauga desfraul mitocan al lui Pirgu, produs national ce prospera intr-o abjectie fara reflexe aurii, si care, in fond, nu reprezinta o decadenta si un sfarsit de rasa (ca familia Arnotenilor), ci un punct de plecare si de ascensiune sociala. Intreaga aceasta zugravire a unei mari mizerii morale nu este facuta cu repulsie sau in sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn, aulic, pompos, nu lipsit de convingere si de adeziune. Ceea ce innobileaza oarecum zugravirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului sau somptuos, liric, pitoresc, fosforescenta decadenta a limbii, in amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de expresie, cu trivialitati verbale cautate anume — intr-o conceptie bizata ca intreaga perso nalitate a acestui colorat si steril scriitor de decadenta.
Eugen LOVINESCU, Mateiu I. Caragiale, in E. Lovinescu, Scrieri 6,
Istoria literaturii romane contemporane 1900-;1937, editie de
Eugen Simion, B., Editura Minerva, 1975, p.256-;257
In poezii de o factura parnasiana savanta Mateiu I. Caragiale, fiul dramaturgului a...i, isi cauta infrigurat stramosii pe care ii credea aristocrati. Vedea pe fanariotul indolent si mandru de spita lui, sau mai departe pe barbarul fara nume alergand pe campiile acestui pamant: „Sunt seri, spre toamna, adanci si stralucite/ Ce luminandu-mi negura-amintirii/ Trezesc in mine suflete-adormite. //Demult, incat cad prada amagirii,/ Cand Cerul parguit la zari cuprinde/ Purpura toata, si toti trandafirii.“
Naratiunea Craii de Curtea-Veche a avut de la inceput admiratori fanatici.
„Craii“ sunt niste stricati subtiri, amestec de murdarie si sublim, cel putin intrucat priveste pe Pasadia si Pantazi. Suntem in Bucurestii semi-balcanici, semi-occidentali, unde fineta cea mai inaintata se amesteca cu injuratura si pofta grosolana. Limba insasi e caracteristica: „dat in Paste“, „brambura“,
„avea carlig“, „lapos“, „gugustiuc“, „o tii asa ca gaia matu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteanu; mai da-i...
Voyons, il faut être sérveux“. Eroii au gusturi execrabile. Pirgu umbla „cu o desculta bortoasa in luna a noua“ si are un limbaj de desfranat: „a fost di granda, era sa fete pe mine“, „La mai mare, solzosia ta... al nostru esti. Umbli sa-ti lasi laptii cu folos. Bre, cum te mai infigeai in undita la Mascina, o luasesi pe coarda razachie, cu sacaz dulce, usor.
...Daca vezi insa ca ridica coada, nu te pierde, ia-o inainte oblu, berbeceste, ca pana la iarna sa te vaz crap imblanit.“ Din toata scrierea se desprinde o savoare ciudata. Mateiu Caragiale este si el promotor al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii mascaricioase, de impulsiuni lascive, de constiinta a unei ereditati aventuroase si triburi, totul purificat si vazut mai de sus de o inteligenta superioara. Citatul enigmatic din Biblia latina sta alaturi de „era dat in Paste“, intr-un amestec fastuos cu o curte turceasca.
Autobiografia lui Pantazi este remarcabila tocmai prin strania imbinare de
Orient si Occident. Contrastul din firea lui Pantazi, luxul din casa lui Pasadia alaturi de inclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea tratate cu un instinct fin al culorilor, documenteaza asupra hibriditatii unei societati.
Mateiu Caragiale este un poet si scrierea lui valoreaza prin ceea ce sugera.
Realitatea se transfigureaza, devine fantastica si un fel de neliniste de Edgar
Poe agita pe aceste secaturi ale vechii capitale romane. De aceea scriitorul trebuie pus mai degraba in grupul suprarealistilor, data fiind atentia lui pentru elementul inefabil ancestral, apartinand fondului obscur.
George CALINESCU, Mateiu I. Caragiale, in Istoria literaturii romane.
Compendiu, Editura Litera, Chisinau 1997, p. 353-355 a...i Omul a izbutit sa se ascunda aproape pe de-a intregul in artist, si amintirea lui este menita sa retie numai chipul poetului muzician care a topit din nou, in tainicele lui retorte, limba aspra a gloatelor pentru a distila un suc mai dulce, cu puteri vrajite si rascolitoare. a...i
Comparatia cu Alexandru Macedonski n-ar fi nepotrivita, desi acesta din urma n-a dispretuit totdeauna sa se amestece in tumultul evenimentelor sociale si politice, pe cand Mateiu Caragiale prefera sa ramana in cercul ferecat al ascezei lui artistice. a...i Dupa cum s-a observat, uneori marea constiinta literara a lui I. L. Caragiale a trecut in fiul sau Mateiu. Cultul formei deplin inchegate, conceptia artei ca sistem inchis si rezistent fata de fortele anarhice ale realitatii s-a perpetuat astfel prin doua generatii ale aceleiasi familii si a intocmit o scurta dinastie de autocrati estetici. Atat de mare era pasiunea pentru forma a lui
Mateiu Ion Caragiale incat el putea admira o intocmire perfecta de cuvinte fara nici o considerare pentru valorile afective topite in intelesul lor. a...i.
Fara indoiala ca Mateiu Ion Caragiale n-a dorit sa fie altceva decat artist si ca suprema sa nazuinta a fost sa ascunda pe om sub chipul poetului muzician care a acordat intr-un chip nou instrumentul limbii noastre, facandu-l sa rasune cu melodii vrajite si rascolitoare. Dar artistul l-a ascuns pe om numai dupa ce l-a absorbit. Caci autorul Crailor de Curtea-Veche nu facea parte din caregoria acelor scriitori de formula obiectiva care, dupa expresia lui Flaubert,
„pot descrie mai bine sentimentele ce nu le-au incercat niciodata“.
Un curent de lirism trece prin temeliile intregei sale opere. Chiar in versurile tineretii sale, cuprinzand evocarea unor figuri din trecut, simtim uneori ca poetul se reprezinta pe sine. Cat despre celelalte productii pe care ni le-a lasat, nuvela Remember si scurtul roman Craii de Curtea Veche, ele sunt povestiri debitate la persoana intai, in care mai toti eroii izoleaza si dezvolta cate una din insusirile felului de a fi al povestitorului, prezent si prin atmosfera care invaluie intregul.
Atat Remember, cat si Craii de Curtea-Veche sunt povestiri de noapte.
Eroii lor incep sa traiasca abia dupa ce se lasa umbrele serii o viata miscata de porniri demonice. Nimeni n-a descris mai bine noaptea oraselor mari in care, protejati de intuneric si mister, oamenii se trezesc la forme de existenta comprimate si reduse de limita zilei. a...i S-ar putea spune ca daca Pasadia reprezinta blestemul lumii sale,
Pantazi infatiseaza rascumpararea ei estetica. Unul se naruie prin intensitatea acelei uri in care se cuvine a recunoaste vechile instincte de ferocitate ale clasei sale, in timp ce celalalt se salveaza prin bun-gust si contemplatie. De altfel, intreaga povestire a Crailor de Curtea-Veche este cladita pe schema unei ierarhii morale de o desavarsita limpezime. Criteriul care functioneaza indicand treptele si valorile este imprumutat intru totul unei etici nobiliare.
Oamenii sunt mai buni sau mai rai dupa cum sunt mai mult sau mai putin orgoliosi. a...i. Este o vedere esentiala a lui Mateiu Caragiale ideea ca nobletea unui ins se masoara dupa gradul orgoliului sau. Aplicand-o la propria lui viata a proslavit-o in opera sa si a folosit-o in edificarea unei opere de o perfecta coerenta in structura ei etica.a...i Din atitudinea acestui scriitor ne vorbeste o surda mizantropie si o rara putere de a dispretui.
Opera de prozator a lui Mateiu Ion Caragiale este o mare minume a limbii noastre. a...i Ceea ce a vazut Mateiu Ion Caragiale cu adevarat si a resimtit cu o rara intensitate este noaptea. Noaptea in toate nuantele si starile ei. a...i
Iar acest ochi care retine mult se indreapta si asupra oamenilor pentru a-i evoca in detaliile lor fizice, in particularitatile chipului, ale atitudinii si imbracamintei lor. Lumea exterioara exista pentru acest scriitor intr-o masura nespus mai mare decat pentru I. L. Caragiale, pe care nu-l intereseaza decat omul si numai intrucat vorbeste si se misca. Oamenii lui
Mateiu Caragiale traiesc insa cu fizionomii caracteristice printre lucruri care le rasfrang si parca le comenteaza. Ideea „mediului“ dobandeste astfel in literatura lui Mateiu Caragiale o functiune deosebita de aceea pe care o avea la scriitorii realisti a...i „Mediul“ povestirilor lui Mateiu Caragiale este ca un personagiu mut si nemiscat, care anunta pe acela elocvent si mobil, care trebuie sa apara. a...i
Mateiu Caragiale a fost un mare iubitor de cuvinte. Stilist sobru si concentrat, cu toata bogatia plastica a detaliilor pe care dorea sa le noteze, de dragul termenului propriu se ducea sa-l caute in vechiul fond arhaic al limbii sau in acele dependente de grecisme sau turcisme, putin folosite de alti scriitori contemporani. Mai ales in expresia dispretului, fondul sau lingvistic este neistovit.a...i
Oameni si luaruri, sunete si amintiri trimit in sufletul scriitorului acea sugestie seducatoare a carei putere este cu atat mai mare cu cat originea si felul ei de a lucra raman necunoscute. Incins de vraja aparentelor, scrisul lui Mateiu
Caragiale o revarsa asupra noastra. Peste interesul conceptiilor si independent chiar de forta plastica a viziunii, proza lui Mateiu Caragiale emana contagiunea unui farmec neintrecut. Poate ca o parte din ratiunea acestei forte care atrage, retine si covarseste sta in calitatea artei stilistice a scriitorului. Armonia leganata a largilor perioade, lina lor incatenare in vaste structuri au o calitate prin excelenta muzicala. Caci acesta a fost in primul rand Mateiu Caragiale: un poet muzician a carui arta cu puteri vrajite si rascolitoare alcatuieste una din cuceririle cele mai pretioase ale literaturii noastre mai noi.
Armonia bogata a stilului sau rasuna ca o orchestra intreaga. Ecoul perioadelor lui ne invaluie ca o atmosfera. Pe linia unui gand lamurit cresc imbelsugate arborescente de cuvinte, de imagini si asociatii de idei intocmind pana la urma o figura complexa, dar limpede in toate articulatiile. Mai ales atunci cand instrumentul sau simfonic se acorda pentru a intona lauda sau evlavia, caci firea sa altfel atat de aplecata spre dispret stie sa se inchine si sa venereze, cantecul sau dobandeste greutatea si elanul stapanit al imnurilor.
Caci sunt in paginile lui Mateiu Caragiale mai multe imnuri adresate naturii si trecutului, nobletii si frumusetii. Numai cine poate sa le asculte cu reculegere poate avea masura darului pe care ni l-a facut Mateiu Caragiale si a recunostintei cu care ii suntem indatorati.
Tudor VIANU, Mateiu I. Caragiale, in Scriitori romani (III), co lectia „BPT“, B., 1971 Editura Minerva, p. 170, 171, 173, 174, 176,
178, 179-;182.
Elementele cunoscute ale prozei fantaziste sunt sporite cu aporturi noi si grupate intr-o sinteza personala de scrisul lui Mateiu I. Caragiale.
Daca am vrea sa stabilim o legatura intre Mateiu Caragiale si tatal sau, marele Ion Luca, ar trebui sa ne referim in opera acestuia din urma la sectorul ei fantastic si pitoresc, in care iau loc povestiri precum Calul dracului sau Kir Ianulea. Un filon nou, necunoscut lui Ion Luca, alimenteaza in tot cazul creatia lui Mateiu si acesta este „estetismul“ din care el extrage profunzimea imagistica, pictura lucrurilor, aluzia artistica, expresia sentimentelor stranii. In Remember, nuvela din 1924, unde ni se povesteste sumbra si enigmatica intamplare a tanarului lord Aubrey de
Vere, care isi gaseste moartea intr-una din noptile incarcate de pacat ale
Berlinului de altadata, eroul povestirii ii apare autorului ca o imagine coborata din portretele lui Van Dyck sau Vandes-Faës. Farmecul nordic al acestei figuri iesea cu atat mai bine in relief, cand povestitorului i se intampla sa-l intalneasca intr-o rachierie neerlandeza, adevarat decor din panzele unui Ruysdaël, Van-Brouwer sau Van-der-Hoogh, o incapere ingusta si cam intunecoasa, asemeni unei locuinte de burgmaistru sau de staroste de breasla, cu peretii captusiti cu blane de stejar afumat si cu polite pe care stateau insirate nastrape si ulcioare de Deelft. Visul fantastic al povestirii incepe sa se teasa in acea atmosfera saturata de parfumul bauturilor piperate cu mirodenii din Iava si Antile sub vraja celor sapte mari safire de Ceylan stralucind in degetele straniului Aubery de Vere.
Remember este o poveste de noapte, ca si cealalta scriere a autorului,
Craii de Curtea-Veche, 1929. Nimeni n-a intrecut pe Mateiu I. Caragiale in descrierea noptii si amurgului. Uneori ni se evoca „lina boare a asfintitului (care) legana ciucurii purpurii ai trandafirilor agatati pe terasa casei din fata, purtandu-le mireasma pana la mine. Seara da insufletire umbrelor, in oglinzi, tainic, treceau flori.“ Alteori este noaptea grea, incarcata de pacate a...i Alteori este farmecul nelinistitor al unei ferestre luminate stralucind in noapte a...i. Dar sectorul imagistic al noptii nu este singurul in care reuseste Mateiu Caragiale. Intr-o pagina de mare seductie stilistica, pe care o imprumutam Crailor de Curtea-Veche, Pantazi isi povesteste calatoriile lui si ceea ce autorul insusi numeste „tramba de vedenii“ a acestei naratiuni, merita sa ne retina. Este mai intai peisajiul romantic cu ruini a...i. a...i Imbelsugatele pagini a...i contin ca o chintesenta a descrip tionismului exotic, asa cum de la Alecsandri si Iorga nimeni n-a mai incercat, sunt compuse cu mijloace de evocare in acelasi timp romantice prin profuziunea culorii, dar si clasice prin multimea epitetelor generale:
„ruine semete, lung freamat, locuri triste, lina tacere“ etc. si prin armonioasele cadente oratorice ale perioadelor ample bine echilibrate.
Elev al lui Anghel Demetriescu, al carui invatamant va fi fost operant nu numai in latura remarcata a interesului pentru istoria nationala a...i, temperament paseist in mai multe feluri, complicandu-se sa reinvie ceva din fastul stilistic al momentului lui Odobescu, Mateiu I. Caragiale ne vorbeste desigur si prin reluarea vechilor si nobilelor procedee ale retoricei clasice, in care a turnat un continut romantic prin culoare si modern prin straniul sentimentelor incercate.
Tabloul se complica mai mult considerand mai de aproape opera capitala a lui Mateiu Caragiale. Craii de Curtea-Veche este o incercare de restitutie a vechiului regim in declin, construit pe opozitia simetrica a doua categorii: vechea aristocratie, in faza ei de disolutie boema si esteta, perpetuand amintirile de trufie ale sangelui cuceritor, a anticelor „stirpe“ domnitoare, dupa cum suna cuvantul deseori si in mod caracteristic, intr-o viziune a istoriei care aminteste pe Gobineau, lume reprezentata prin Pasadia si
Pantazi apoi lumea noua infatisata printr-un exemplar infam, numit Pirgu, asociat marilor orgii si intenselor visari ale precedentilor, poate din obscura atractie a acestuia catre tipul superior de umanitate, dar mai sigur din pornirea amarnica si deznadajduita a acestui tip de a degusta in tovarasia infama spectacolul apusului sau tragic si maret. Ce este nobil si trufas este bun; ce este plebeian si las, este rau. Acest maniheism moral, in spiritul nu numai al lui Gobineanu, dar si al unui Nietzsche, se rezolva in apoteoza visului gnomic, povestit cu grandoare catre sfarsitul cartii, frumos moment al prozei fantaziste, in care Craii de Curtea-Veche, Pasadia si Pantazi, impreuna cu autorul, intreprind calatoria din urma, pe puntile arcuite spre Eternitate, precedati de dantul scalambaiat al lui Pirgu: „... Rascum parati prin trufe, aveam sa ne redobandim inaltele locuri“. Dar acestui maniheism moral, distingand limpede intre bine si rau, ii corespunde si un maniheism al vocabularului, din care scrisul lui Mateiu Caragiale isi primeste una din pecetile ei stilistice cele mai izbitoare. Poate nu exista o alta opera a literaturii romane care, deopotriva cu Craii de Curtea-Veche, sa fie construit mai limpede din resursele contrastante ale lexicului. De o parte, notiunile imprumutate vietii nobile si curate a spiritului: „grav“, „nobil“, „pur“,
„venust“, „demnitate“, „marinimie“, „avant“, „duh“, „nostalgie“, „fermec“ etc., de cealalta parte, termenii josniciei, ai urateniei fizice si morale, ai viciului si miselniciei, culesi din argot-ul mahalalelor sau dintr-un vechi fond de turcisme, care ne aduc curioasa dovada ca vechea influenta a imprumutat limbii noastre multe din nuantele dispretului: „trasneli“,
„toane“, „betesuguri“, „spurcat“, „scarnav“, „mardeiasi“, „tarfe“, „codosi“,
„tate“, „teleleice“, „sanchiu“, „rable“, „geamale“, „baldare“, „balcaze“ etc.
Puterea de a adora si aceea de a uri si, mai cu seama, de a dispretui sunt cei doi afluenti care se varsa in albia Crailor de Curtea-Veche. Iata, la cateva pagini unul de altul, portretul eroului mult iubit, al lui Pantazi, si acela al personajului in care se concentreaza toate resentimentele aristocratice ale autorului, Pirgu. Perechea lor este deopotriva cu aceea a lui Prospero si
Caliban in Furtuna lui Shakespeare. Pantazi apare intr-un cadru de gradini, ca intr-unul din portretele Renasterii, in care armoniile serii se rostesc inca o data a...i. Vorbirea inflorita si savanta de om „adapat la izvorul tuturor cunostintelor“, „impletind in bogata-i ghirlanda noile flori culese din literatura tuturor popoarelor“, suna ca o mizica: „vorbea masurat si rar imprumutand spuselor cat de neinsemnate fermecul glasului sau grav si cald, pe care stia sa-l mladieze si sa-l invaluie, sa-l urce si sa-l coboare cu o fericita maiestrie. L-am insotit ascultandu-l cu o placere crescanda in umbra acelei seri aproape mistice careia el ii rasfrangea in ochi albastrul adanc si in intreaga faptura sa linistea nesfarsita“. Pirgu apare intr-acestea in tovarasia lui Pasadia, „mai tanar mult (decat acesta), coclit insa si buhav, (leganand) pe niste picioare subtiri arcuite in afara o burtica ascutita, oglindea pe fata-i ranjitoare si botoasa josnicia cea mai murdara. Cel dintai, foarte rece, isi rotise incet privirea posomorata pe deasupra capetelor, celui de al doilea ii jucau fara astampar ochisorii reci si reflectati sclipind de vicleana rautate.
In tot, impresia ce o da acesta din urma era numai in paguba lui, iar alaturarea de domnul cel trufas facea sa-i reiasa si mai respingatoare mutra obraznica de martafoi.“ Si cand in grupul eteroclit, Craii de Curtea-Veche incep sa depene firul visarilor lor de esteti, din vremea Craiului-Soare, cu
Berwick, la Kehl si cu Coigny la Guastalla, din aceea a „dulcetii traiului“, la
Hevrenhausen, la Schönbrunn si la Ermitage, cand craii se razboiau pentru
Rameau si pentru Gluck, Pirgu le taie vorba sastisit: „Ia mai lasati, nene, ciubucele astea, sa mai vorbim si de muieri“. Acele care ii trebuiau lui Pirgu, manifestand respingere pentru tot ce e „venust si pur“, erau „femei schiloade, stirbe, cocosate sau burtoase si mai ales peste masura de grase si de trupese, huidume si namile rupand cantarul la Sfantul-Gheorghe, geamale, baldare, balcaze“. Riscul literar al acestei descrieri este compensat prin jocul alter nantelor si nici un alt scriitor nu l-ar mai putea incerca vreodata, daca, asemeni lui Mateiu Caragiale, n-ar dispune de puterea ascensiunii lui catre inaltele trepte ale fervorii lirice si de acea virtute a dispretului care se lasa parca hipnotizata de ceea ce o starneste si o intarata mai aprig.
Tudor VIANU, XI. Fantazistii. Mateiu I. Caragiale, in Arta prozatorilor romani, B., Editura Minerva, 1981, p.312-314, 315-318. a...i Mateiu Caragiale ramane, in oricare din incercarile de viata practice sau de litere, artistul care vegheaza si se supravegheaza, pentru ca totul ii este prilej de observatie, de exaltare a frumosului, de critica sociala, la modul sau.a...i
Sonetele lui Mateiu Caragiale se disting prin sobrietatea, plina de evocare, a liniilor si chiar, s-ar putea spune, printr-o conceptie, ce le prezida pe toate. Caci daca, in Cronicarul, de pilda, virulenta de expresie a analistului se imblanzeste si se induioseaza, cand printre umbrele flagelate se iveste, ca o raza de luna in intuneric, domnita cu chip blond, sau daca, in Trantorul, atat de bicisnicul descendent al inain tasilor gloriosi, scapara totusi, in caz de primejdie, o scanteie din vitejia si demnitatea de odinioara, aceste trasaturi sunt ceva mai mult de luminile de contrast ale unui zugrav iscusit. Ele tin de o anume conceptie a poetului, pentru care trecutul, cum asa de categoric o spune in sonetul liminar Clio, nu trebuie cautat in carti, care-l sugereaza, in amurgul, care aprinde un rug de purpuri, in norii din pragul genunilor ceresti si care par pajere inclestate de zgriptorii din basme, in murmurul stejarilor, starnit de furtuna, si la umbra carora muza istoriei il indeamna sa se aseze si sa asculte: „Dar ceata serii ineaca trioanele de jar. /Atunci mergi de te-aseaza sub un batran stejar,/ Asculta mandrul freamat ce-n el desteapta vantul, // Ca-n obositu-ti suflet de vraja razvratiti,/ Cand negrul val al noptii infasura pamantul,/ In geamat sa tresalte strabunii adormiti.“a...i
Cariera de prozator a lui Mateiu Caragiale, aceea ce va dura si va face intotdeauna deliciul amatorilor de proza cu rare esente aromate, urca la nuvela din 1921, Remember, desi implicatia planurilor de creatie, cum se deduce din cele cateva date din „cronologie“, pe de o parte, si desavarsirea stilistica, pe de alta, rapeste unui text sau altul dreptul de intaietate. a...i Remember e o povestire de atmosfera — si mai putin una din acele intamplari tenebroase, „sub pecetea tainei“ cum le proiecteaza, dupa sugestiile lui Balzac, Mateiu Caragiale, prin
1930 — atmosfera de reculegere si poezie a Berlinului, cu galeriile lui de arta, cu adumbrite si medievale raschierii neerlandeze, cu palcuri de copaci batrani, modeluri ale pictorilor olandezi, cu magice nopti instelate, o atmosfera hipnotica, prin care a trecut ceva din visele halucinante ale lui Gérard de Nerval. a...i Cu astfel de pagini, cu atare atmosfera de viciu si de vraja, cu atari zaimfuri de transfigurare, zvarlite cu tot atatea patrafire de aur, peste realitatile cotidiene si vulgare, suntem, de fapt, pe drumul intampinarii Crailor de Curtea Veche, caci Remember si este, cronologic si estetic, cea mai somptuoasa ridicare de cortina pentru cortegiul romanului amintit, al lui Mateiu
Caragiale.
Redus la ultima expresie, Craii de Curtea-Veche ar putea fi romanul unei treimi, una si de o fiinta, de noctambuli (Pasadia, Pantazi si povestitorul), epicurieni prin excelenta, pretuind masa buna, florile, muzica, in aceeasi masura cu farmecele trecutului si ale calatoriilor si priceputi sa le exalte in inalte dispute, sub ochii unui al patrulea, Gore
Pirgu, soi de Caliban de la portile Orientului, soitariu de rasa in traditia celui mai autentic levantism, cu a carui ascensiune si apoteoza se si incheie povestirea. a...i Mateiu Caragiale nu e un om de stiinta, cu toate ca si pregatirea sa istorica si darurile de observator si lecturile l-ar indritui, el nu e un pamfletar al metehnelor societatii ce descrie, nu scuza si nici nu se induioseaza de soarta eroilor sai, el este cronicarul, n-am zice neutru, insa obiectiv al intamplarilor pe care le povesteste.
Este in Craii de Curtea-Veche un balsam ce da viata acestor muribunzi ai unei mult prea prelungite boeme, si balsamul acesta deriva din chiar arta scriitoriceasca a autorului, din stilul sau bogat in artificii si nuante, un stil care a cunoscut deopotriva tiparele arhaizant-oratorice ale lui
Odobescu, incizia notatiei si detaliul pregnant din „momentele“ tatalui sau, dar si scrisul de alintari memorialistice ale lui Saint-Simon si cardinalului de Retz. Opera de prozator, si indeosebi viziunea magica din
Craii de Curtea-veche nu poate fi despartita de stilul sau. Poate ca niciodata aforismul lui Buffon, ce identifica pe om cu stilul sau sau teoria lui Rémy de Gourmont, dupa care, intre fondul unei opere si expresia sa stilistica, e un raport de consubstantialitate nu s-au dovedit mai exacte.a...i
Trasaturi satirice, deci subiective, ce, prin nota lor de exceptie, contrasteaza si afirma caracterul particular al romanului Craii de Curtea-Veche, este incarcata de poezie, si opera a unui artist impatimit de mirajele expresiei artistice. Gratie lor, acestor podoabe ce biruie veacurile, romanul lui Mateiu
Caragiale se situeaza printre capodoperele epicei noastre contemporane.
PERPESSICIUS, Prefata, in Mateiu I. Caragiale; Pajere, Remember,
Craii de Curtea-Veche, Sub pecetea tainei, „BPT“, B., 1965, Editura pentru literatura, p. VII, IX, XI, XIII, XVI.
Cel mai mare dintre fiii lui Caragiale, Mateiu, a...i a practicat o literatura care, la data cand vedea lumina tiparului (nuvela Remember apare in 1924 si romanul Craii de Curtea-Veche in 1929), parea desueta, pentru ca tinea prea evident de sfarsitul secolului al XIX-lea, de proza reactiei antinaturaliste in stil „flamboyant“ a lui Barbey d’Aurévilly si Volliers de l’Isle Adam, pentru ca era inrudita ca atmosfera cu morbidetea poeziei lui Poe, Baudelaire si a simbolistilor, fiind stapanita de o asemanatoare atractie catre rationamentul culturilor intrate in decadenta, catre exotism si extravaganta. Versurile autorului, publicate in Viata romaneasca inca inainte de razboi, si adunate apoi in volum sub titlul Pajere (1936), tradau, prin inclinatia lor spre somptuos, spre stilizarea hieratica a icoanelor din trecut (Prohodul razboinicului,
Calugarita, Aspra, Domnita, Cronicarul etc.), aceeasi filiatie. Totusi, proza lui Mateiu Caragiale prezinta un deosebit interes, deoarece, alcatuita dintr-o impletire ciudata de proiectii tulburi, evocari nostalgice ale aristocraticului veac optsprezece, evaziuni in lumea imaginatiei, pasiuni pentru artificios si poze distinse, cu observatii ascutit realiste, inversunari critice rare si inegalate plasticitati expresive, e, paradoxal, foarte noua si anticipeaza o formula originala de naratiune criptica, aluziva, care va fi publicata mult mai tarziu.
Autorul a nutrit tot timpul o bizara dorinta de a-si cauta ascendente nobiliare, s-a ocupat de heraldica, a vanat mereu ordine si titluri.
In jurnalul lui nota cu adanca satisfactie clipa cand deasupra proprietatii de la Sionu a reusit sa inalte culorile „casei“ sale, „verde si galben“. Batranul Caragiale ii ironiza fara crutare aceste gusturi, amintindu-i ca se trage din placintari albanezi si invocand, ca dovada incontestabila a faptului, forma turtita pe care o aveau capetele tuturor membrilor familiei. a...i
In jurul figurii lui Mateiu Caragiale, datorita atat bizareriei omului, cat si caracterului straniu al operei sale, s-a creat o adevarata legenda. Ea ii atribuie un loc cu totul aparte in literatura noastra, asezandu-l in rand cu cei mai straluciti dintre reprezentantii acesteia. Realitatea e ca Mateiu
Caragiale n-a exercitat o intinsa influenta asupra dezvoltarii prozei romanesti din vremea sa. El ramane un autor singular, din caregoria celora pe care-i pretuia eroul lui J. K. Huysmans, Des Esseintes, estetul rafinat, amator de carti rare si de panze bizare. a...i
Tot ce scrie el sta sub pecetea tainei. Presimtirea lucrului tulbure, ascuns, nedivulgabil il apropie de intamplarile pe care le povesteste, dar nu pentru a le elucida misterul, ci dimpotriva, pentru a-l spori.
Scriitorul starneste curiozitati, flutura promisiuni ale unor revelatii uluitoare, dar se opreste brusc in pragul dezlegarilor, refuzand sa calce mai departe, cu aerul omului care se teme de aflarea adevarului. O marturiseste, de altfel, in Remember, unde intreaga istorisire inainteaza incercuind mereu cu volute tot mai stranse secretul lorzilor Aubrey de
Vere, misterul existentei sale duble, taina acelei nopti stranii mirosind a pacat, la capatul careia cadavrul stralucitorului dandy e pescuit din Sprea, strapuns de un pumnal si cu fata arsa de acizi. Cand cineva incearca sa-i lamureasca efectiv ce s-a intamplat, Mateiu il impiedica: „L-am oprit scurt: nu tin sa aflu nimic. Si cum se uita uimit la mine, nestiind ce sa priceapa, am apasat pe cuvantul din urma, rostindu-l de mai multe ori...
Iti va parea ciudat — am urmat — dar, dupa mine, unei istorii frumusetea ii sta numai in partea ei de taina, daca i-o dezvalui, gasesc ca isi pierde tot farmecul.“
Tehnica autorului este de a lasa glosabile in permanenta lucrurile.
Avem doar iluzia ca naratiunea ne-a adus in mana, prin desfasurarea ei, un fir al misterului. In loc sa ne scoata la lumina, dimpotriva, acesta ne trage mai afund in labirintul interpretarilor fara sfarsit.
Lucrurile se intampla astfel pentru ca istorisirea nu se misca niciodata intr-un singur plan. Faptele n-au numai sensul lor imediat, ci si altul simbolic. Personajele de asemenea, iar autorul nu cruta nici un efort ca sa ne-o aminteasca mereu. Prima realitate secreta pe care pare ca tinteste sa o apropie aluziv opera lui Mateiu Caragiale este de ordin social. Lumea lui tradeaza o complicitate infamanta a mai tuturor indivizilor, infratiti deasupra rangului si averii in practica anumitor vicii infernale, asupra carora se pastreaza de obicei o tacere jenanta.a...i
Universul acesta saturnian se presimte undeva pe aproape, si Mateiu ne face sa-l zarim o clipa, luminandu-se ca o gura de iad la caderea trasnetului.
Alta realitate criptica, pe care face sa o vizeze romanul, priveste insasi desfasurarea istoriei. Mentalitatea unei clase pe cale de disparitie autorul si-o insuseste si o proiecteaza asupra intregii vieti, deformandu-i acesteia sensul desfasurarii in spirit premonitiv. Dincolo de intamplarile propriu zise s-ar prezenta aici involutia unei lumi. Toate cad, se degradeaza, merg indarat pe scara timpului.
Veacul e urat si de neasemuit cu celelalte care l-au precedat.a...i Eroii cartii mai duc o viata sibarita, insa la un nivel coborat, agonic. Circuitul ei e patul, masa copioasa, tripoul, discutia rafinata si inutila, din cand in cand, apoi iar patul, masa, tripoul...
In oameni si in lucruri traieste un mort al distructiei. Nimic nu scapa neatins de „stricaciune“.a...i
In ordine simbolica, romanul da impresia a viza si un plan mistico ezoteric. Incepe cu o „intampinare“ si sfarseste cu un „asfintit“ al crailor. Cuprinde un capitol intitulat Cele trei hagealacuri, sub care sunt intelese formele de evaziune si, cine stie, poate de mantuire, prac ticate de eroii lui Mateiu, adica dezertiunea lor in spatiu, in timp si in desfrau. Craii calatoresc condusi nu de steaua din scripturi, ci de abjectul
Pirgu. a...i
S-ar zice ca o operatie de magie neagra a intors cursul lucrurilor.
Mateiu sugereaza ideea aceasta mereu. Curtile vechi in Pajere par adormite
„ca de o vraja“.a...i Pirgu slujeste „soartei“ ca „unealta de dezalcatuire si de nimicire“. In visul lui Mateiu, asfintitul crailor apare ca o expiatie.
O poarta se deschide pana si direct catre interpretarile ocultiste.
In Craii de Curtea-Veche, numele celor mai multe personaje incep cu litera P: Pasadia, Pantazi, Pirgu, Pena, Pomponel, Pauna, Pepi, Pritipeasca,
Pulcheria, Papura Jilava etc.
Curios e insa ca, in ciuda evidentelor precautii pe care autorul si le ia, lectura operei sale lasa o senzatie surda de mistificare. Exista o idee care se insinueaza incet la citirea si recitirea Crailor. Mateiu n-ar avea atat vocatia adevarata a detectarii tainelor, pe cat poseda tehnica nascocirii lor. a...i
Senzatia aceasta vine din surprinderea efortului pe care il depune scriitorul de a fi enigmatic cu orice pret. Prea se justifica, prea isi creeaza o „estetica“ a tainei.
G. Calinescu a observat ca insasi masca aristocratica pe care si-o compusese Mateiu prezenta semne suspecte. a...i
In contrast violent cu natura criptica, incarcata cu simboluri, stilizata si stranie a acestei proze, apar o precizie, o violenta, o incivitate critica a ei nebanuite, de o teribila precizie realista. Omul care parea pierdut in visari galese se releva un observator lucid, pictorul prerafaelit, un caricaturist inzestrat cu creionul neiertator al lui Daumier, poetul „mult nobil si grav“ al „pajerelor“, „ordinelor“ si „quintelor manueline“, stapanul unui limbaj de batjocura unic prin savoarea lui popular-orientala.
Dintr-o lume de fantasme descindem astfel in plina realitate. Se iveste in literatura lui Mateiu Caragiale o zona a vietii sociale, explorata pentru intaia oara la noi cu succes. E vorba de acea ambianta umana care amesteca in exercitiul viciilor si al violentei clasele de sus cu drojdia societatii. a...i Craii, pe un plan al existentei lor, sunt nevoiti — cu alte cuvinte — sa participe la un soi de „democratie a stricaciunii“. Cadrul si tipologia ei le fixeaza, ca nimeni altul, Mateiu Caragiale. a...i
Literatura lui Mateiu Caragiale traieste prin urmare, sub doua formule artistice deosebite. Aceasta s-a observat, mai de mult, discu tandu-se inrudirile spirituale (P. Constantinescu) si deosebirile (Vl.
Streinu) dintre batranul Caragiale si fiul sau. Opera lui Mateiu tradeaza, evident, o intentie de a se opune literaturii lui I. L. Caragiale. Acesta ramanea in materie de arta credincios principiilor clasicismului. Ochiul sau cauta in jur tipologii clasificabile. Masura lui era bunul-simt si concizia, calitate catre care tindea in scris cu staruinta maxima.
Mateiu, dimpotriva, marturiseste o atractie speciala pentru exceptiile morale. Pe el il intereseaza tocmai acea umanitate care iese din clasificatii prin ciudatenie, si arta lui e a artificialitatii somptuoase.
Estetica autorului Crailor ... apartine romanticilor si simbolistilor, pe care ii lua in deradere batranul Caragiale. Nu numai ca se arata fascinat, ca ei, de lumea inchipuirii, si practica, asemeni lor, evaziunea in timp si in spatiu cu o mare voluptate, dar Mateiu intelegea sa le imbratiseze inclinatiile pana si in ordinea senzoriala, facand apel la simtul nuantelor inefabile si patrunzand, ca Baudelaire, in padurea de simboluri a naturii pe urmele parfumurilor. a...i
Mateiu are, ca si batranul Caragiale, gustul satirei. Oricat incearca sa se tina numai in societatea „mult nobila si grava“ a crailor, nu-l rabda inima sa nu se napusteasca din cand in cand si asupra lumii de care si-a batut joc parintele sau.
Impulsul realist e insa la Mateiu mai puternic. Datele experientei nemijlocite de viata il tiranizeaza, si ideea de a le schimba n-o accepta, oricat de dispus se arata sa se piarda in visari adanci. Si atunci refuza pur si simplu sa afle ceea ce presimte sau poate chiar stie ca i-ar manji cu noroi fictiunile pe care le-a creat atat de greu. De aici tehnica tainei. Mateiu se mistifica singur permanent, relatarile sale respectand partial datele realitatii, dar ocolind inspaimantate, din cadrul ei, acele aspecte care ar ineca in sordid lumea Pagerelor. Decat sa minta, biograful „Crailor“ prefera sa nu vorbeasca despre anumite lucruri. Arta lui este de a integra aceste taceri precaute in artificialul evocarii somptuoase, pe care a pornit sa o faca. Si ele devin taine, mistere, enigme de nepatruns, secrete nedivulgabile. Partea mai putin originala a operei lui Mateiu Caragiale, se observa astazi, apartine literaturii sale de evaziune, practicata — cum se pare — nu atat dintr-o pornire naturala, cat din dorinta de a contraveni principiilor estetice pe care le-a pretuit tatal sau. a...i Partea ramasa uimitor de vie e cea caragialiana, ancorata in real si stapanita de gustul ca ricaturii. a...i
Aliajul permanent de elemente antitetice confera insa acea ciuda tenie tulburatoare prozei lui Mateiu. Ea se aseamana cu o marturie smulsa anevoie, printre dezlegari limitate si retractari pline de spaima.
Remember ca si Craii de Curtea-Veche par scrise sub regimul unei siluiri interioare, cu o fantastica obstinatie. E poate si explicatia relativei sterilitati a scriitorului.
In ordinea adevaratei sale noblete, aceea a talentului, istoria literara ii va pastra amintirea sub efigia unei singure imagini: mostenitorul care, la masa de joc, toaca o avere fabuloasa printre subtiri si albastri nori de fum de tigara.
Ovid S. CROHMALNICEANU, Proza artistica. Mateiu I. Caragiale..., in Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, B., Editura pentru literatura, 1967, p. 563-;564, 567-;570, 571-;572, 573-;574,
575, 577-;578
Fara a avea complexitatea inextricabila a Crailor de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevarata arta poetica, reprezinta punctul cel mai de sus al esteticii mateine.a...i Daca pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent — inadaptabil prin defi nitie — masca reprezinta un semn al exceptiei, o marturisire plastica a fiintei posedate de frumos. Poate cea mai pura expresie din intreg decadentismul european a acestui jen de confesiune exista tocmai in
Remember a...i In Remember, spovedania este numai a naratorului, de aceea si e in intregime conforma esteticii sale, refacand realitatea cum ii place, pastrand nestirbite contururile tainei, confesiunea, in timp ce se rosteste, dintr-un crud estetism, isi distruge amanuntele ce o sustin, aburind evenimentul si impingandu-l spre taramul visului, unde intamplarea poate fi reluata, perfectionata necontenit, din ce in ce mai departata, deci inventata, iar nu traita: arta, si nu realitate. Pe parcurs, tehnica destainuirii devine insa cu atat mai imperfecta, adica mai putin voalata si echivoca, cu cat ea apartine celorlalte personaje; e adevarat insa ca in Craii de Curtea-Veche misterul isi pastreaza fiinta din vointa celui ce, confesandu-se, stie sa sporeasca abil vraja nerevelarii prin revelare (e o perfidie ce-l incanta pe naratorul care afla o netarmurita placere in faptul de-a se gasi intre „doua taine ce puse, ca doua oglinzi, fata-n fata s-adanceau fara sfarsit“). In sens descendent, Caragiale isi degradeaza propria estetica a misterului, cand in Sub pecetea tainei, adopta tehnica lui Barbey d’Aurevilly; aici enigma ramane enigma doar din vointa unei realitati ce nu se lasa descifrata pana la capat. La polul opus, in Remember, realitatea se dezveleste singura, dar naratorul, dintr-o incoruptibila vointa artistica, o refuza ca atare si o reincifreaza. De aceea, crepusculul constituie ora prielnica reveriei, ce lesne se preschimba in fantezie estetica remodeland realul.a...i Aceasta traire cu doua fete (specific manierista) structureaza intreaga viziune a Crailor de Curtea-Veche.a...i De aici si provine nazuinta lor exasperata de a fi un altul. In sensul acesta, simbolic, secolul al XVIII-lea nu e numai un veac al rafinamentului cerebral (ca la des Esseintes), ci, in primul rand, un secol anti-clasic, prin care cei trei crai circula incantati „nu pentru vanarea de avutie sau de mariri, ci numai din nevoia de a fi pururi in neastampar, in miscare“, tot in spirit manierist, speculandu-si dibacia mintii, ei isi contempla multumiti
„chipurile intelepte si zambetele nepatrunse“. Producerea nesfarsita de stupoare constituie intentia secreta a operei.a...i
G. Calinescu ii reproseaza lui Caragiale metoda monografica prin care personajele intra in scena cu „calificative date de autor“; observatia este exacta, desi nuanta isi pierde sensul; nu e vorba despre un autor ce-si comenteaza opera din afara, ci de un scriitor-personaj, aflat mereu la nivelul celorlalte personaje. Ca si eroii sai preferati, el este un „dandy“, care, prin tinuta si maniera, tinteste sa fie la inaltimea fapturilor sale, dintre care, altfel, ar fi exclus; in Remember, aflat intr-o situatie dificila, naratorul nu uita sa-si remarce imposibilitatea specific dandysta;
„adanca mea tulburare n-a putut fi citita din afara“. Caragiale repre zinta acel gen de scriitor-dandy, despre care vorbeste Sartre, si care provoaca o „ruptura mitica“ intre el si clasa sociala, ruptura concretizata in gesturile simbolice ale unei aristocratizari spirituale. In aerul de
„distinctie pudrata peste masura, impusa si desueta — observa Vladimir
Streinu despre scriitor — se putea ghici influenta unui „ancien régime“, asadar „intepenirea intr-o atitudine de epoca tinzand parca la functii alegorice“. Conflictul dintre Caragiale-tatal si Caragiale-fiul, dintre scriitorul burghez, si cel „aristocrat“, ca si provocarea lor reciproca, trebuie privite din aceasta perspectiva. Gestul unei nobile izolari, programatice (inregistrate de altfel in jurnalul „Pepli“, retraite, refoulement, rupture“), este posibil intrucat insasi conceptia sa asupra ereditatii o permite.
Ion VARTIC, Mateiu I. Caragiale, in Scriitori romani, Mic dictionar,
Editura stiintifica si enciclopedica, B., 1978, p. 126, 128, 130-;131
Continutul notiunii de avatar — cuvant ce provine de la sanscritul avatara, care inseamna pogorare, desemnand de la inceput diferitele reincarnari ale lui Vishnu — isi are momentul sau cel mai dens, pe plan literar, intr-un romantism tarziu. Aceasta numire sanscrita a fost introdusa pe atunci de catre Th. Gautier ca titlu al cunoscutului sau roman aparut in 1857, si unde este vorba de diferitele vieti si reincarnari succesive ale aceleiasi persoane. Tot in acelasi an, 1857, vede lumina si Florile raului a lui Baudelaire, unde se afla integrat sonetul Viata anterioara, conceput in faza de romantism tarziu a poetului. Motivul se mai afla prezent in unele din Himerele lui Gérard de Nerval, scrise si ele dupa 1850 si publicate laolalta in 1854. Este drept ca el, inca cu mult inainte, intr-o Fantezie din 1831, evoca chipul acelei „blonde cu ochi negri“ pe care o mai vazuse poate,
„intr-o alta existenta“ ce i-a ramas in amintire. Totusi, motivul avatar-ului isi cucereste o mai larga raspandire doar ulterior, in amintita faza tarzie a romantismului. Printre alti interpreti ai sai, proemineaza figura lui Emeric Madach, cu Tragedia Omului, cu acel vesnic Adam, care renaste continuu de la inceputul pana la sfarsitul lumii (1862). In sfarsit, nu mai putin stralucit se arata
Eminescu cu Memento mori, cu Archaeus, cu Avatarii faraonului
Tla si cu Sarmanul Dionis.
O data cu trecerea acestei perioade motivul avatar-ului se arata numai rar si sporadic in expresiile de valoare ale altor literaturi. La noi, insa, s-a intamplat cu totul altfel. Literatura romana este poate unica in Europa, unde acest motiv s-a perpetuat de peste o suta de ani intr-un lant neintrerupt de forme noi si originale, aflandu-se continuu prezent la atatia din marii nostri scriitori. a...i
Mai putin important, desi integrat tot intr-o creatie geniala, se arata si motivul urmarit de noi in Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu
Caragiale. a...i Cu o ambiguitate in care autorul se complacea adesea, el confirma ca ideea de a fi avut „candva si alte intrupari“ ar indica doar „eresul“ unuia din „crai“, al lui Pasadia. In fond, insa, Mateiu
Caragiale descopera sub masca abia obiectivata a eroilor sai tot atatea ipostaze ale propriei sale fiinte. Asa incat atat de straniul Pasadia, cu acea „puternica... viziune“ a sa, nu alcatuia decat mediul transparent prin care se lasa vazut insusi autorul romanului.
Acest personaj ii atrage in avatar-ul intrevazut de el si pe ceilalti doi eroi ai naratiunii. Astfel, ni se deschide scena unui aristocratic si aventuros veac al XVIII-lea euporean, in care ei sunt trei nobili cavaleri de Malta. Inchisi in matricea unui asemenea avatar, Craii de Curtea Veche releva o trasatura vizibil originala. Mai intai, la toti ceilalti scriitori romani — cu exceptia lui Bacovia, in a carui Lacustra procedeul ar fi fost cu neputinta — propriile intrupari anterioare sau cele ale personajelor apar nominalizate. In al doilea rand, spatiul ambiental al avatar-ului lor se vede precis identificat, adica stabilit printr-o anumita localizare. La Mateiu Caragiale, dimpotriva, totul decurge vag. Cei trei cavaleri de Malta ar umbla parca mascati, infatisare ceruta de importante misiuni secrete, asa incat ne fac sa le ignoram numele. In al doilea rand, aceste eminente cenusii ale epocii, care se pare ca stiu sa traga sfori in serviciul clandestin al cutaruia sau cutaruia, nu traiesc intr-un loc anumit, ci ratacesc pe tot cuprinsul Europei, in drum spre diferite curti monarhice si inalt ecleziastice, sau pe la resedintele oamenilor ilustri ai epocii. In fond sunt niste aventurieri de mare clasa, in legatura cu care am putea vorbi de specia avatar-ului vagant, deosebit de cel itinerant al lui N. Iorga, care indica o ratacire in timp, iar nu in spatiu, ca la Mateiu Caragiale.
Autorul nu acorda importanta nici numelui, nici locului, ci atmosferei pe care cei trei cavaleri o duc pretutindeni cu ei, o atmosfera de voluptati subtile, de placeri ale simturilor si totodata de rafinament intelectual. O dulceata a vietii, o hedonistica gustare a ei ii inconjoara pretutindeni ca o aura imbalsamata.
Este, dupa sonetul (Avatar — n.e.) lui Macedonski, a doua aparitie in literatura noastra, a avatar-ului cu caracter de estetism epicureic.
Intre cele doua creatii exista, totusi, o distinctie. La Macedonski, rafinamentul se afla insufletit, poate prea ostentativ, de o nota frusta si vitala. La Mateiu Caragiale, dimpotriva, el se pastreaza mereu intr-o
„distinsa“ artificialitate, cu nepatrunse ambiguitati. Primul dintre ei ne proiecteaza doar un instantaneu furtiv, pe cand ultimul, un intreg stil de viata. In sfarsit, pe cand in sonetul lui Macedonski se aud de departe si zvonuri de „dezastre“, la Mateiu Caragiale asistam la un inec complet in dulceata vietii asa incat apusul clasei lor ii gaseste cu totul nepregatiti.
Desi episodic tratat, autorul romanului gaseste in ideea avatar-ului, poarta ce deschide orizontul unui „artist al vietii“. a...i
Edgar PAPU, Avatarul „avatarului“ in literatura romana, Lumini perene, Editura Eminescu, B., 1989, p. 280, 295-;296. a...i Afectul puternic emotiv al mirarii, precum si inflexiunea dubitativa fara perspectiva vreunei eventuale luminari a acelei esente obscure, preconizate de cunoasterea luciferica, constituie cele mai specifice mijloace blagiene de intensificare poetica a tainei. Impreuna cu Parvan, Blaga poate fi considerat ca unul din promotorii enigmei ca motiv literar in perioada interbelica.
Si totusi, nu ei sunt primii ilustratori ai acestui motiv, ci Mateiu
Caragiale, care inca de pe la inceputul secolului, ii premerge. Ne gandim la ciclul de poeme Pajere, inaugurat din 1904 cu poemul
Curtile vechi. Este adevarat, totusi, ca marea pondere a creatiei lui
Mateiu Caragiale, inclusiv in sensul enigmei, se iveste abia in perioada interbelica si numai dupa debuturile celorlalti doi contemporani ai sai.
De fapt, exista cu ei unele analogii frapante. Ca si la ambii literati. a...i motivul enigmei isi descopera si la Mateiu Caragiale punctul de plecare in frecventarea cate unui domeniu de cultura umanista.a...i
La Parvan a fost arheologia, considerata in impactul ei cu fragmen tarile vestigii antice, iar la Blaga postularea unui „orizont al misterului“, care se va cristaliza mai tarziu in sistemul epistemologic al cunoasterii luciferice. La randul ei, specialitatea umanista care a stimulat cultivarea enigmei in cazul lui Mateiu Caragiale a fost heraldica.a...i
In orice caz raportul heraldica-enigma isi afla o explicatie in totul plauzibila, si printr-insa se poate patrunde si la nucleul atat al conceptiei cat si al artei lui Mateiu Caragiale.
Insesi titlurile sale ne indica asociatii, analogii, sau aluzii heraldice.
Primul din aceste titluri, si anume Pajere, intareste de la inceput constatarea noastra. a...i Faptul in sine n-ar avea nici o semnificatie deosebita in ceea ce ne priveste daca o buna jumatate din poemele ciclului Pajere n-ar cuprinde cuvintele taina, tainic si tainuit. Aproape toate aceste poeme-stampe, cu iz de veche istorie romaneasca, nu sunt altceva decat lumini instantanee, cufundate imediat in intuneric de enigma.
Fenomenul se continua culminant in mai tarzia sa creatie interbelica.
Titlul Remember exprima si el, la randul sau, detaliul unei inchipuiri heraldice.a...i Ca si in cazul Pajerelor, titlul acestei a doua creatii a sale evoca tot o intruchipare heraldica. Iar aceasta se asociaza cu sugestia aceleiasi taine pecetluite.
Si aici, ca si in Pajere, termenul taina se misca amplu in toata gama ipostazelor si referirilor sale a...i. Remember este un adevarat poem al enigmei, desprins, daca se poate spune, dintr-un fel de traire heraldica, traire pe care ne-o comunica insusi titlul.a...i Prin urmare, in insasi experienta sa personala Mateiu Caragiale conexeaza ideea ascunderii, a feririi, a amutirii, idee concretizata prin vesmantul criptic al limbii latine cu o proprie creatie heraldica.a...i
In aceasta ordine am spune ca viziunea heraldica se poate defini drept tainica hieratizare ce pluteste deasupra miezurilor vietii, extragandu-le acestora nobila chintesenta, proiectata intr-o nebanuita transfigurare. a...i Mateiu Caragiale ar reprezenta, intr-o atare ipoteza, o varianta unica, neasteptat de originala, a unei dominante trairi poetice asa-zise
„moderniste“, anume lupta dintre stricaciune si elevatie, care merge de la
Baudelaire pana la Arghezi si mai departe.
Desigur ca o certa frecventare a lui Barby d’Aurevilly nu poate fi trecuta cu vederea in formatia sa de cultivator al enigmei. Dar aceasta constituie numai o cristalizare depusa pe parcurs peste originara sa patima heraldica. Ea dainuie la Matei Caragiale inca din scoala. „Din timpul acesta dateaza temeinica sa orientare istorica si heraldica“ a...i Aici se descopera punctul de unde a plecat cel mai de seama poet al enigmei din literatura noastra.a...i
La Parvan, Blaga si Mateiu Caragiale — la fiecare in felul sau propriu
— enigma este un principiu, un resort initial.a...i
Edgar PAPU, „Enigma“ in perioada interbelica, in Lumini perene,
Editura Eminescu, 1989, p. 326, 328, 330.
Faptul ca Mateiu Caragiale a...i nu si-a adunat poeziile scrise intre
1904 si 1913, nu mai multe de 20, in volum in timpul vietii
(i s-au cules postum sub titlul Pajere), desi la aparitie in revista Viata
Romaneasca l-au entuziasmat pe Panait Cerna si l-au bucurat pe tatal sau natural care nu-si punea nadejdi in el (i-ar fi zis: „N-ai sa fii nimic“ si „Te inseli amarnic bizuindu-te chiar pe cel mai mic sprijin din partea mea“, cum noteaza in 1931), e poate semnul ca le socotea el insusi simple exercitii ce nu puteau rivaliza cu marile productii ale epocii, cu neasemuitele Flori sacre ale lui Macedonski, spre a da un singur exemplu.
Intr-una din cele mai vechi poezii, datata 1904, evoca in forma sonetului
Curtile vechi: „Adanc ca de o vraja par ele adormite, /Pe iaz viseaza ostrovul de salcii despletite,/ Nu tremura o frunza, nu misca fir de iarba, //Si-n tainuita cula, tinand priviri viclene,/ Zambesc catre domnite boieri cu lunga barba,/ Purtand pe nalta cuca surguci cu mandre pene.“
Alte evocari, precum Calugarita, Boierul, Aspra, Inteleptul, Croni carul, Domnita si indeosebi Trantorul, cu portretul fanariotului becisnic, cu antereu, metanii, islic si hanger, seamana in chip izbitor icoanelor din
Sonete patriarhale de D. Teleor. Din Singuratatea, cu un epigraf din
Casanova de Seingalt („Charme divine de mes loisirs, Solitude que tu m’est chère“) de retinut marturisirea unei „pagane semetii“: „Afara de trufie nimic n-avut-am sfant“.
Inca de la 28 de ani Mateiu I. Caragiale parasi pentru totdeauna poezia, spre a se consacra prozei. De abia in 1921 publica in revista
Viata romaneasca o nuvela de numai 20 de pagini, Remember, aparuta in volum separat in 1924. Este istoria unui tanar englez, sir
Aubrey de Vere, ce umbla noaptea pe strazile Berlinului sulemenit in albastru si odata, travestit in femeie, ars pe fata, injunghiat si aruncat in apa Spreei, nu se stie pentru ce. „Iti va parea ciudat, zice autorul, dar dupa mine unei istorii frumusetea ii sta numai in partea ei de taina fara sfarsit, daca i-o desvalui, gasesc ca isi pierde tot farmecul“.
Perpessicius presupunea ca Aubrey de Vere e o anagrama aproxi mativa din numele lui Barbey d’Aurevilly.a...i
Craii de Curtea-Veche, opera prin care Mateiu I. Caragiale s-a impus, a aparut in Gandirea intre 1926 si 1928, apoi in 1929. Cartea nu poarta mentiunea roman si este o suita de evocari sau portrete de crai, adica de dandy valahi, falsi voievozi, boemi dezmatati, asemenea unui grec, Melanos, mergand prin Bucuresti cu cuca de domn pe cap, calare pe magar, la mazilirea lui Grigore Ghica, insotit de o ceata de cheflii, dupa o anecdota publicata de I. L. Caragiale in Vatra. Unul e
Pasadia, din neamul Magurenilor, care pentru a se inalta in ranguri n-au ocolit crima, intelectual dezabuzat, istoric erudit si rafinat, purtand insa tarele provenientei sale de venetic, nemultumit cu ce-i oferise tara de adoptiune. Altul, Pantazi, e urmasul unor pirati, al lui
Zuani cel Rosu, impatimit de calatorii, nobil dezamagit sentimental, visand frumusetea. Acestor ingeri cazuti, damnati, trufasului cinic
Pasadia si orgoliosului nelinistit Pantazi, impinsi de o forta obscura pe panta desfraului, li se alatura autorul in intentia de a scrie un „roman de moravuri bucurestene.“ Mateiu I. Caragiale e cel de-al treilea crai, cum nu se sfieste sa marturiseasca sigur. Pantazi, zice el, „mi-aducea uneori aminte de acel tanar englez a carui trista istorie (Remember) am scris-o.“ Drept martor si calauza pentru ispravile pe care craii le intreprind serveste secatura de Pirgu, prezentat ca as al destrabalarilor, amic intai al lui Pasadia, apoi si al celorlalti doi, mijlocitorul tuturor abjectilor, adevarat agent al pierzarii. In mana lui Pirgu, craii devin niste papusi de vicleim a...i
Pirgu conduce pe cei trei in bolgia placerilor din cea mai deocheata casa bucuresteana, casa „adevaratilor Arnoteni“, tripou, carciuma si bordel, prilej pentru autor de a infatisa o lume imunda, ce a parcurs intreaga scara a degradarii morale pana la cea mai ingrozitoare murdarie. Pictura in stil decadent a acestei atmosfere de viciu si perditie, intr-un limbaj incarcat de savori lexicale, da cartii lui Mateiu I.
Caragiale un farmec unic, ferit de trivialitate prin nobletea savanta a desenului si poezia neasemuita a spovedaniei. De altfel, care pot fi intelesi si ca exponenti ai naratorului par porniti in cautarea lor insisi, in spatiu, in timp si in viata, hotarati de a se mantui prin acceptarea voluntara pe pamant a muncilor purgatoriului sau chiar ale internului.
Pasadia sucomba in bratele Raselicai Nahmanson, femeia lipitoare,
Pantazi pierde pe Ilinca Arnoteanu, acest crin din mocirla, ca altadata pe Wanda, predestinat sa ramana cavaler ratacitor, supravietuieste doar scriitorul prin creatia si demonul sau, Pirgu a...i
Intr-adevar, insotindu-l, scriitorul afla despre urmasii marelui vornic
Barbu Arnoteanu, despre Sultana, nebuna care latra la luna, mama lui
Maiorica, stapanul casei, si sora lui vitrega, Pulcheria, despre sotia lui
Maiorica, Elvira, si cele doua fete ale ei, trupesa Mima si tembela Tita, cotosmanele si armasaroaicele, ca si despre Masinca Dranceanu, „divina tata.“ Simpla observatie n-ar fi fost totusi de-ajuns spre a transcrie apostrofa lui Pirgu, daca Mateiu n-ar fi mostenit geniul autorului lui Kir Ianulea a...i.
Autorul isi justifica gustul pentru o astfel de lume cu un citat din
Raymond Poincaré, fostul presedinte al Frantei: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris a la légère...“a...i.
Alexandru PIRU, Mateiu I. Caragiale, in Istoria literaturii romane de la inceput pana azi, Editura Univers, B., 1981, p. 386-;390.