h7i20id
Nascut la 3 septembrie 1928 in comuna Horodiste, judetul So roca, din tata moldovean din Slobozia, un sat de razesi de pe ma lul Nistrului , si mama dintr-o familie de ucraineni nimeriti intr-un sat moldovenesc si moldovenizati aproape cu totul , Ion Druta a debutat in revista Octombrie cu doua schite despre ostasi si gene rali nemti si englezi, prezentati evident superficial si necon cludent ( Octombrie , 1951, nr. 1). A urmat schita Problema vietii in aceeasi publicatie (nr. 4), care l-a scos din anonimat. Cartulia
La noi in sat (1953) a constituit un eveniment in proza artistica din Republica Moldova. Autorul s-a mentinut la acelasi nivel in cartea Poveste de dragoste (1954), pentru a se depasi mai apoi in
Frunze de dor (anul primei editii in volum 1957; au urmat alte 3

editii, ultima in volumele de Scrieri din 1990), Dor de oameni
(1959), Piept la piept (1964), Povara bunatatii moastre (aparuta in 1970, dar si acest roman a fost redactat serios de autor, in
Scrieri deosebindu-se mult de varianta initiala), Biserica Alba
(editata in 1982), Clopotnita (editata in 1984)...
A scris si proza pentru copii: Bobocel cu ale lui (1972) si Daruri
(1983). O carte de totalizare in acest domeniu este Daruri (1996).
Ion Druta este si un dramaturg valoros si un publicist incitant, aplecat aspra unor probleme de mare importanta in anii cand se incadrase in procesul de trezire a constiintei noastre nationale si lipsit de vigoare in eseurile si cuvantarile televizate de ultima ora, in care pactizeaza cu putera .
A absolvit cursurile literare superioare de pe langa Institutul de literatura Maksim Gorki din Moscova (1957). A fost presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1988 1990). Este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1967) si mem bru titular al Academiei de Stiinte din Republica Moldova (1992).
In nuvelistica romaneasca din stanga Prutului cartulia de proze scurte La noi in sat de Ion Druta a insemnat debarasarea de primi tivism, de artificial si de gazetarie searbada si superficiala, aservita regimului, puterii oficiale. Istorioarele banale, insirate de Ion Canna si de alti prozatori ai timpului, inclusiv de Grigore Adam, cel mai aproape de conditia genului , s-au pomenit depasite de surprinzatoarele lui plasmuiri in care actionau personaje vii, ex presii firesti ale oamenilor din preajma, prezentati de scriitor in situatii veridice si formand impreuna ceea ce in critica lite rara a timpului s-a numit tablouri plastice din viata (Vasile
Coroban). In doua-trei pagini scriitorul prezenta un om pe cat de simplu la prima vedere, pe atat de interesant prin sentimentele, actiunile si atitudinile lui. In locul tezelor personificate ostas eliberator, taran sarac, dusman al colectivizarii agriculturii etc. in nuvelistica noastra aparea personajul bine individualizat prin fapta si prin vorbire, ca matusa Dochita din schita Socoteala. I

se aprinsese casa, toata mahalaua a alergat sa-i salveze gospodaria, pana la urma un vecin isi ratacise caldarea cu care venise la stin gerea incendiului si, tot intreband de oameni cine sa-i fi schim bat caldarea buna pe una rea, ajunse la Dochita. Fa Dochita, nu se putea tampla sa ne fi schimbat cineva caldarile?
Dochita a ramas mirata de-o asemenea banuiala:
Ce vorbesti mata, mos Gavril?! In vecii vecilor nu putea sa se intample una ca asta.
Da d ce?
Caldarea mea ii nou-nouta, si eu nici n-am scos-o din casa, m-am temut sa nu mi-o schimbe cineva .
Schita e de o singura pagina de carte, dar se intipareste puter nic prin autenticitatea personajului, prin prospetimea detaliului cu caldarea tinuta in casa, de teama Dochitei sa nu i-o schimbe cineva , prin dezvaluirea spontana a semnificatiei etice a gestu lui personajului.
Ion Druta prezenta intr-un mod absolut natural lumea de senti mente si de ganduri a taranului, limbajul pitoresc in care acesta se simtea in albia lui. Mai cu seama cartea Dor de oameni a constituit un adevarat pisc in evolutia prozei noastre scurte. Nuvele ca Nico lae Anton si cei sase feciori ai lui, Piept la piept, Dor de oameni si, mai ales, Murgul in Crimeea, Batranete, haine grele si Sania pot fi considerate jaloane in evolutia genului la noi.
Dar nu numai in schita si in nuvela scurta s-a afirmat scrii torul. In 1957 a vazut lumina tiparului, in volum aparte, povestirea
Frunze de dor care prin importanta personajelor si prin adanci mea patrunderii in psihologia acestora si in unele probleme etice ale societatii concureaza cu un autentic roman, fiind considerata ca atare de unii exegeti. Psihologia taranului mijlocas, despre care s-a zis ca oscileaza intre palma sa de pamant si formele de viata noi (se apropia timpul colectivizarii agriculturii), e radiografiata de Ion Druta cu toata puterea unui talent neordinar.
Relatiile nici pe departe obisnuite dintre parinti si copii sunt zugravite in chip maiestrit de Ion Druta in excelenta nuvela Ulti-

ma luna de toamna, o alta capodopera a genului, gratie protago nistului ei, Tatal, care, expediind fiilor telegrama ca e, chipurile, bolnav si-i asteapta, se imbolnaveste cu adevarat, neputand supor ta fatarnicia, falsul, minciuna.
Multimea de probleme etice abordate de scriitor in schite, nu vele si in povestirea de proportii este completata substantial de marea diversitate a problemelor etice si, mai larg, sociale din ro manele lui Povara bunatatii noastre, fresca a vietii satului basa rabean de dupa primul razboi mondial si pana in anii 60, marcati de primeniri radicale in societate, cum a fost colectivizarea agricul turii, de mutatii psihologico-intelectuale considerabile in mentali tatea oamenilor, si mai tarziu din Biserica Alba, evocare maiestrita a unui timp istoric zbuciumat din viata Moldovei.
Dintre operele in proza ale scriitorului se cere pomenita si nuvela de proportii Clopotnita, ale carei personaje se profileaza plenar in ca drul dezbaterii problemei ocrotirii monumentelor de cultura.
Daca la spusele de pana aici adaugam problema destinului vitreg al unui om al acestui pamant, prezentat in nuvela Toiagul pas toriei, avem o panorama destul de vasta a vietii noastre pe par curs de secole intregi, reconstituita de Ion Druta cu respectarea de cele mai multe ori exemplara a adevarului istoric, folosind mijloace literare adecvate, eficiente.
Aici este imperios sa ne referim si la eseurile in care scriitorul vorbeste despre valoarea social-estetica a creatiei literare. Emi nescu poet national, Lumea lui Cehov, Motzart la sfarsitul verii si alte eseuri drutiene tind sa ne initieze in adevaratele taine ale procesului de creatie, sa ne dezvaluie rosturi adanci ale artei autentice. Cum se fac legatorile? te intreaba Vladimir Solou hin, prin mijlocirea lui Ion Druta, si tu, cititor contemporan, poti crede la inceput ca nu-ti serveste la nimic tehnologia impletirii legatorilor pentru snopi. Solouhin insa isi cata de treburile sale scriitoricesti, iti explica amanuntit: Iei doua manunchiuri de fan, le pui spic la spic, un capat il strangi subsuoara... (citam dupa revista Drujba narodov , 1960, nr. 7, p. 252). De ce e nevoie sa

stim si atare amanunte ca sa intelegem povestirile scriitorului rus? pare sa ne intrebe Ion Druta in eseul sau Legatorile de la Olepi no si tot el ne explica: Daca ai venit in acest satisor, daca ai inteles si simtit cat timp s-a zbatut el sa iasa in lume, daca doresti cu adevarat sa cunosti tot ce-i esential pentru satul acesta, neaparat trebuie sa stii si cum se impletesc legatorile. In caz contrar n-ai sa intelegi ca painea, pe care azi o poti cumpara cu usurinta in orice magazin, a venit spre noi sute de ani, din recolta in recolta, de la legatoare la legatoare, si ca in aceasta inaintare grea a painii spre noi au avut rostul lor si legatorile de la Olepino... .
Ion Druta ne da aici un exemplu viu si concret, important si pentru scriitor, si pentru cititor: primul are datoria de a prezenta concret, amanuntit, convingator realitatea pe care o abordeaza in operele sale, al doilea fiind chemat sa se patrunda de rostul si de farmecul celor mai diverse amanunte, detalii, episoade ale ope relor in cauza. Numai o atare colaborare intima si permanenta a scriitorului si cititorului se dovedeste rodnica si eficienta. Numai astfel opera literara isi dezvaluie valoarea cognitiva si instructiva; la lectura ei vedem, simtim, intelegem tot ce scrie si ne propune spre asimilare autorul. Desigur, textul artistic presupune mijloace si procedee specifice, unicele in masura sa-i asigure valoarea so cial-estetica. In Legatorile de la Olepino Ion Druta spune raspicat acest adevar: In focul polemicii Solouhin incearca sa demonstreze ca adevarul, chiar lipsit completamente de frumuseti stilistice, are totusi o mare forta de influenta. Ei bine in realitate e asa, pe cand in literatura nu. Literatura niciodata nu va fi in stare sa demon streze ceva in absenta mijloacelor artistice, si nu va fi in stare de aceea ca in afara unor atare mijloace ea inceteaza sa fie literatura
(sublinierea ne apartine. I.C.).
Ion Druta s-a dovedit cel mai talentat prozator (si dramaturg) de la noi inca in anii 60, datorita intelegerii juste si profunde a adevarului ca valoarea operei de arta nu este una pur cognitiva sau instructiva, ca a istoriei sau a eticii, de exemplu, ci e una cogni tiv-estetica, instructiv-estetica. Valoarea social-estetica a operelor

sale este asigurata de cunoasterea impecabila de catre scriitor a realitatii supuse investigatiei literare si de maiestria artistica de care da el dovada in procesul scrierii.
Primul exemplu convingator in acest sens este nuvela Sania, remarcabila prin evocarea unei realitati bogate sub aspectul trairilor si problemelor de constiinta si prin artisticitatea evocarii. Portretul lui mos Mihail, protagonistul nuvelei, este viu din chiar prima fraza:
Cand intr-o buna vreme nucul din fata casei s-a uscat, mos Mihail si-a scos carja din tinda, si-a dat palaria pe ochi si a inceput a se plimba in jurul lui de-ti parea ca-i numara crengile . Scriitorul isi vede personajul, il simte si cuvintele sale par sa sculpteze un barbat vrednic, pe care-l vedem si-l simtim si noi, cititorii: I-a masurat tulpina si din ochi, si cu schioapa, a incercat de nu da drumul la coaja si tocmai spre chindii, cand ciubotele au inceput sa i se para grele, a pus carja la locul ei si a asezat palaria omeneste .
Mos Mihail hotarase deja sa faca o sanie. Nu o sanie ordinara, ci una pe care au visat-o toti lemnarii de pe lume, cati au fost, o sanie pentru care si cel de seama ta ti-ar zice bade; o sanie care ar plange dupa drum si drumul dupa dansa .
Din clipa aceasta sania devine un ideal al personajului, un vis al lui, un simbol al perfectiunii jinduite de el. Om harnic, pe care rasaritul soarelui il gasea mutand toporul in mana stanga , mos
Mihail se deda in intregime lucrului la sania viitoare: Zi de zi fie ca ingropa via, fie ca innoia gardul se gandea numai la sanie . Personajul este obsedat de obiectul pasiunii sale, se pare ca pe lume nu exista pentru el nimic in afara de ceva usurel, sprinten si frumos , care a fost visul lui inca de pe la opt ani si care acum luase forma de sanie. O sanie, precizeaza scriitorul, dar nu din cele care seamana iarna paie pe drumuri, iar vara nici cainele nu-si poate gasi umbra sub dansa .
Asemeni unui alt mester, Manole, mos Mihail se daruie total mente zidirii sale. Cuprins de patima gandului, apoi si a lucru lui la sanie, el se lipseste de odihna, de liniste sufleteasca, de pro pria sa sotie care intai il cicaleste, apoi il ocaraste, iar in cele din

urma il paraseste. Dupa cum Manole isi zidise sotia in peretele manastirii, la fel mos Mihail se lipseste de sotie de dragul saniei.
Intelegea ca fara baba il asteapta o viata atat de pustie , dar cand s-a mai uitat o data la sania neterminata a inteles ca fara sanie nici macar pustie n-a fi .
Conflictul dintre mos Mihail si sotia sa, pur exterior, nu e prin cipalul conflict al nuvelei. Acesta se desfasoara intre sentimente le, gandurile, trairile personajului principal, culminand cu nemul tumirea mosului de ceea ce a realizat. Idealul este irealizabil in principiu; odata realizat, idealul devine ceva obisnuit, banal, lasand loc unei realizari noi, perfecte chiar si fata de ceea ce an terior ni s-a parut desavarsit.
Nuvela Sania se lasa receptata ca o parabola a muncii, a daruirii omului intru atingerea perfectiunii. Portretul fizic si cel psihologic, moral, dialogul si contrastul (antiteza) dintre mos Mi hail si sotia sa, detaliul artistic (la exemplele date, subliniate mai inainte, citam inca doua: talpile saniei erau lucrate atat de bine, ca puteai sa te barbieresti uitandu-te intr-insele , iar picioarele saniei erau atat de netede, ca veneau copiii vecinilor sa se joace cu dansele ) sunt mijloace care, impreuna cu sentimentul si gandul autoricesc, asigura textului nuvelei o artisticitate neindoielnica.
Scrisa in acelasi an (1955), publicata in volum pentru intaia oara in 1957, povestirea Frunze de dor este o alta dovada con cludenta a unor mari si alese capacitati creatoare ale scriitorului.
(Facem aici constatarea, valabila de altfel si pentru celelalte ope re ale lui Ion Druta, ca autorul si-a perfectionat mereu nuvelele si romanele, astfel incat in tratarea unora ar putea sa apara disen siuni intre diferiti participanti la dialog, in functie de varianta analizata. Noi vom apela la textul variantei din Scrieri , I, 1989.)
In centrul acestui adevarat poem de dragoste se afla doi tineri din satul Valea Razesilor: Gheorghe Doinaru si Rusanda Cibota ru, ambii la varsta imbobocirii dragostei. Primavara dragostea lor izbucneste navalnic, vara se consuma pe indelete, poetic si puter nic, dar toamna se vestezeste nemilos. Personajele sunt legat

firesc si trainic, prin nenumarate fire, de viata satului in ultimul an de razboi, din primavara pana in toamna anului 1945, scrii torul realizand o imagine concreta, vie, impresionanta a vietii satu lui basarabean al timpului. Liric profund, mizand pe detaliul artis tic pitoresc si sugestiv, pe aluzia fina si pe subtextul generator de asociatii neasteptate si indraznete, Ion Druta isi iubeste sincer ambele personaje, le prezinta cu tot ce au ele frumos, despartirea lor, in final, ravasindu-ne. Dragostea lui Gheorghe si a Rusandei a aparut si s-a aprins cat amandoi tinerii purtau grija pamantului din Hartoape. Intr-o zi de primavara timpurie, Gheorghe fiind la arat, iar Rusanda la sadit mazare, s-au inteles ei sa mearga, seara, la club. La intoarcere, prin intunericul noptii, pasind alaturi, frageda si putintica, Rusanda raspandea in jur un farmec pe care
Gheorghe nu-l cunoscuse pana atunci si toate drumurile, casele, gardurile, toate cele cunoscute si rascunoscute de el ii pareau proaspete, noi, caci le vedea pentru prima oara impreuna cu Ru sanda , iar cand baiatul, invingandu-si sfiala, a sarutat-o, Rusan da a scos repede o batista, a pornit cu ea spre buze, dar mana n-a indraznit sa stearga arsura primei sale dragoste... .
Urmeaza alte manifestari nemijlocite ale sentimentelor perso najelor. Amandoi iubind, Gheorghe si Rusanda au temerea si sem nele destramarii dragostei lor (el, de exemplu, dupa ce ascultase povestea cu tinerii din padurea Taulei, se intreaba: Poate un mormant ca cel de alaturi ii pastea si pe ei? si presupune ca badea
Mihalache i-a gasi Rusandei un nacealnic in sat ; ea visase o casuta pe care mult ar fi vrut s-o schimbe in locul casei sale parintesti. De sub streasina acelei case dorite a lunecat ursitul ei
(...) s-a apropiat, i-a intins mana si i-a spus: Sa nu ma astepti,
Rusando, ca n-am sa ma intorc ).
Dupa care vine despartirea. Gheorghe ramane acelasi om al pamantului, Rusanda devine invatatoare. Conflictul principal nu se desfasoara insa intre personaje, ci in sufletul lui Gheorghe. Eu is a ta de multa vreme, si poti sa ma iei cand ti-o fi voia , ii spune
Rusanda, la care Gheorghe statea pe ganduri. Era taran nascut

in zodia taranilor si visa sa ia in casatorie o fiica de taran, dar invatatoare?

Pentru ce-i trebuie lui invatatoare la casa? Si cum poti face casnicie cu ea tu cu plugul, ea cu creionul? Si daca face un bors care nu-ti place, cum ii spui?
Totusi nu aceste ganduri l-au facut pe Gheorghe sa se desparta de dragostea sa sincera, adanca, unica. Tu, copila, nu sta mult la sfat.
Stii cate ai pe capul tau! ii zice Rusandei mama. Gheorghe intelege ca mama fetei il alunga. Fire sensibila, el se simte ranit adanc si se poate spune ca un atare amanunt a decis aproape totul, l-a indepartat aproape definitiv de Rusanda. Aproape, deoarece si dupa aceasta dra gostea lui isi cerea dreptul la viata; Gheorghe isi zice ca ar fi trebuit s-o viziteze l-a Soroca, dupa cum il invitase Rusanda; mai mult, intr-o noapte isi ia inima in dinti si merge la Rusanda. S-a apropiat de ferestre le astupate, din care se strecura o raza de lumina, si a auzit cum un glas barbatesc a spus: Eu zic: bine! Dar roata carutei are diametru? si un glas, senin ca cerul, scump ca viata, a intrebat: Da el ce-a zis?
Gheorghe n-a stat sa se convinga daca a fost aceasta o tradare din partea Rusandei; el a simtit cu toata fiinta sa departarea pe care o cultivasera veacurile, iar acum o mareau timpurile noi, intre tarani si intelectuali: Portita era deschisa, asteptandu-l sa plece .
Plecarea lui Gheorghe la armata, moment care i-a cerut scrii torului o motivare serioasa si pe care Ion Druta a cautat-o mult de la o editie la alta, era iminenta. Dupa cum in timpul dragostei pati mase Gheorghe nu putea trai fara Rusanda, la fel in urma tradarii din partea ei el n-ar fi putut trai in acelasi spatiu cu ea. Cand au pornit Gheorghe si mos Petrea, venit sa-l duca la gara, au ramas in urma o casuta oarba, ce privea cu singurul sau ochi, o femeie franta de durere in mijlocul drumului, cu mainile ridicate spre cer, si peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor... .
Deznodamantul dramatic e pe deplin motivat, date fiind firile personajelor principale, mai ales subliniem inca o data fe lul de a fi al lui Gheorghe, mentalitatea lui, din cauza careia el se simte strivit de noua ipostaza a Rusandei.

Farmecul operei drutiene se datoreaza unui stil bogat, origi nal si unui limbaj poetic sugestiv. Naratiunea este preponderent lirica, digresiunile si starile de visare sporesc in mare masura carac terul ei emotional, personajele isi imagineaza situatii pe care si le doresc ori pe care ar vrea sa le evite. Cand n-au cui impartasi un sentiment sau un gand, ele monologheaza poetic, vorbesc cu pasarile, cu animalele, cu natura.
O particularitate a povestirii rezida in umorul fin, cu care evoca scriitorul unele momente din viata lui Scridon, a Verunei si a al tor personaje.
Ion Druta apeleaza la concluzie, termen care in operele juridice inseamna ultima parte a discursului, denumita si peroratie (a se vedea: Dictionar de terminologie literara, Bucuresti, Ed. Ion
Creanga, 1975, p. 151). Drept exemplu poate servi ultima fraza a capitolului 23. Tot satul vorbeste despre moartea lui Toader al lui Zanel Cojocaru pe front. Vorbe desperate, dialoguri, situatii redate de scriitor in mod obiectiv, epic. La urma o singura fraza scurta, ca un cuvant de incheiere: Era razboi . Alteori concluzia are forma poetica, dupa cum e in capitolul 24. Gheorghe o zareste pe maica-sa aducandu-i mancare si presimte ca-i aduce si o veste rea: ...cand avea zile frumoase, cu spor, venea neaparat cate-o pacoste peste dansul . Urmeaza un dialog al personajelor, iar in final concluzia autorului: O, acele zile cu spor, acele norocoase zile ale noastre, mai bibe ne-ar feri Dumnezeu de dansele... .
Am evidentiat doar unele particularitati de conceptie si de re alizare (dintre multele care au fost si vor mai fi, evident, puse in valoare de critica literara), datorita carora povestirea Frunze de dor nu s-a invechit, ci sub unele aspecte, ca acela al poeziei vietii taranesti traditionale, suna astazi chiar mai actual decat la ora aparitiei, de vreme ce abia in prezent se vede cu toata claritatea ca din cauza colectivizarii fortate a fost ucis taranul din omul pamantului, dorinta lui de a munci, iar odata cu aceasta si capacitatea lui de a trai puternic un sentiment sacru ca dragostea.
Povestirea Frunze de dor are, credem, sansa de a ne re-taraniz

intr-o masura, adica de a ne intoarce la unele valori intre timp pierdute sau oarecum ieftinite.
Dar chiar cei mai buni dintre cititorii povestirii n-au intuit un sens foarte profund al transformarii Rusandei in invatatoare, si n-am vorbi nici noi despre aceasta daca scriitorul insusi n-ar fi intervenit la un moment dat cu niste destainuiri zguduitoare. Dupa ce constata calm si durut ca aceasta lucrare Frunze de dor nu este inteleasa just si pune cateva intrebari firesti Ce s-a intamplat? De ce s-a lepadat Gheorghe de Rusanda? Druta explica: Vedeti dumneavoastra, acea epoca a demonismului co munist avea un mecanism foarte adanc ascuns, pe care eu l-as numi discreditarea valorilor. Si uite, cum a inceput atuncea in saisprezece sau saptesprezece, cand bucatareasa era pusa in frunt ea satului, pana in ziua de astazi aceasta mare epopee inca nu a sfarsit. Si discreditarea valorilor cam cum mergea? Dumneata nu prea esti bun de invatator, dar uite noi te facem, in chimb dumnea ta o viata intreaga ai sa tii minte ca noi te-am facut invatator... Si uite in felul acesta atata a fost framantata aceasta lume cu discredi tarea valorilor reale, incat mai fiecare din noi nu si-a trait viata pe care ar fi vrut s-o traiasca, n-a facut ceea ce ar fi vrut el sa faca in viata lui si ar fi fost capabil sa faca, dar n-a facut, admitem ca nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca... (Ion Druta, Discre ditarea valorilor. In Moldova suverana , 1993, 25 septembrie).
Toate acestea se subintelegeau intrucatva la lectura povestirii, dar nu le-a fixat nimeni in exegeze din acelasi motiv din care nici scrii torul n-a riscat sa deschida vreo paranreza in acest sens. Rusanda n-a avut niciodata vreun gand meschin referitor la noua sa profesie, ea n-are nici o vina. Vina este a istoriei, a carei roata se dovedeste si in cazul Rusandei fatala. Chiar smulsa din tagma taranilor, ea mai crede ca ramane alaturi de Gheorghe; chiar cand discuta cu invatatorul Panzaru... Altfel era croit de viata insasi Gheorghe; aici e cheia despartirii personajelor; Gheorghe o paraseste, acela care nu numai astepta vremurile noi, dar si repetam se temea de

ele; si daca pana acum consideram ca personajele se despart din cauza psihologiei si mentalitatii lor diferite, acum adaugam ca despartirea lor mai are o cauza cea evidentiata, cu intarziere, de scriitor.
Amareala frunzelor de dor vine de la adevarul ca primenirile sociale au influentat puternic personajele, determinandu-le sa-si tradeze chiar si dragostea ( mai fiecare din noi... nici n-a iubit pe cel pe care ar fi vrut sa-l iubeasca ). Nu e o idee absolut noua referitoare la persona jele Frunzelor de dor, insa destainuirile scriitorului nu numai ne permit, dar si ne obliga s-o accentuam ca pe o contributie substantiala la intelegerea justa a mesajului etic al povestirii in cauza.
Mai putin amara decat Frunze de dor, mai putin tragica, dar intemeiata si ea pe adevaruri dureroase despre om si de spre viata, nuvela Ultima luna de toamna constituie obiectul unei alte lecturi revelatoare. Simplitatea conceptiei nuvelei este un prim semn al talentului care pune accentul pe capacitatea personaje lor de a se manifesta prin trasaturi de caracter distincte, prin me saje etice importante, care n-au nevoie sa fie alambicate in constructii verbale bizare, straine firii personajelor.
Compozitia lucrarii este de o simplitate maxima: fiii plecati in lume nedand mult timp pe acasa, parintii acestora le expediaza telegrame. Chipurile, tatal e bolnav etc. Batranul Tata (cu majus cula; in povestire el n-are nume; este chiar Tatal) e o fire atat de cinstita, incat nu poate face o gluma, si daca mama ne sperie cu telegrama, el se impotriveste numaidecat pesemne, ca sa nu traga cu obrazul daca se va intampla ca cineva dintre noi sa vina.
Temperatura mai putin de patruzeci el nu obisnuieste sa aiba .
Episodul bolii Tatalui este o nuvela aparte, dar cat Tatal sta la pat vine numai fiica Marina. Din sase, cati suntem, observa nara torul, a crezut in telegrama numai biata Marina. Stie carte putina si crede orbeste in tot ce-i scris pe hartie .
Batranul tata venindu-si curand in fire, se porneste el sa-i vizi teze pe fiii care nu dadusera crezare telegramei.
Fiecare fiu se dovedeste un personaj distinct, cu trasaturi mo rale pronuntate, purtator de mesaj etic important. Primul, Andrei,

e carunt, are copii de insurat... Totusi, cand porneste sa ne vada, tata incepe de fiecare data cu Frumusica, pentru ca sa stea de vorba cu un om destept si cuminte, ce drag ii este ca lumina ochilor .
Frumusica e un sat de ucraineni, si tata, care s-a impacat cu multe pe lumea asta, nu se poate impaca cu gandul ca nici nora, nici nepotii nu-i cunosc limba .
Andrei era la serviciu la atelierul de reparatie a tehnicii agri cole. Un fiu chemandu-l acasa, el trece pe la magazin, cumpara ceva de-ale gurii si o camasa alba, cadou pentru Tatal. Apoi o noapte intreaga stau la masa tatal si fiul, secondati de nora, nepoti si vecini, incat Tatal ramane bucuros de o asemenea primire .
Cel de-al doilea fiu, Nicolai, e cu totul alta fire. Nicolai e maga zioner la fabrica de zahar, iar dulcele mai ramane a fi o slabiciune a moldovenilor. Ce-i drept, cu toata averea lui, noi trecem rar de tot pe la dansul. Nu s-a plans niciodata ca i s-ar fi facut dor de noi. De venim singuri nepoftiti, in casa lor incepe sfada. Pe cat de mult ii place lui Nicolai ca se planga de saracie, pe atat nevestei lui ii place sa se fuduleasca cu toate cate le are .
Prin detalii concludente Ion Druta plasmuieste un personaj me morabil. In primul rand, Nicolai varsa... la picioarele batranului... un sac cu vechituri... . Il pune pe Tatal la lucru, ii asterne sa doarma la bucatarie, ii ia cutitasul nou, dandu-i in schimb o ruginitura veche , iar la despartire vorbeste cu diferiti oameni, uitand de batran
( abia cand autobuzul pornea de langa garisoara, si-a adus aminte de el si, vazandu-l urcat, i-a facut cu mana in semn de drum bun ).
Concret si plastic sunt prezentati si ceilalti trei fii ai batranului
Tata (Anton, Serafim si Scriitorul-naratorul), nuvela intiparindu ni-se adanc si prilejuindu-ne meditatii serioase asupra relatiilor dintre parinti si copii.
Puterea de influenta a nuvelei e asigurata de lirismul cu care deapana firul vorbei sale naratorul. Acesta are ochi ager care ob serva totul si exprima esentialul prin amanunte pitoresti, detalii vii, graitoare. Drept exemplu poate servi chiar modul in care incepe vorba despre cel de-al treilea fiu, la care ajunge Tatal: Aici, la canton,

traieste Anton, cel mai cinstit si cel mai ciudat dintre noi. Lucru de mare mirare, dar cam de multisor tata n-a mai fost pe la dansul si nici Anton, ce-i drept, n-a pasit pragul casei parintesti. Se mira tata de fiecare data cum vine, mirat e si acum fara sa fi avut vreo sfada, vreo neintelegere, se instraineaza cu fiece an tatal de fecior.
Batranul porneste incet spre canton, catand bine pe unde calca, fiindca in jur, cat prinzi cu ochiul, e numai gainat. Vreo patru porci bine hraniti rasar de dupa tulpina unui stejar si-l privesc curiosi cu ochii mici, dospiti in grasime... .
O dovada a concretitudinii naratiunii, a schimbarii tonalitatii in functie de continutul comunicat, totodata a maiestriei de portretist a naratorului, poate fi considerat modul in care o prezin ta acesta pe batrana de la cantonul lui Anton: Batrana se uita la el, casca si nu-i raspunde. Tata isi aduce aminte ca nici inainte vreme ea nu raspundea la binete. Era, ce-i drept, mai tinerica, avea un trup moale de sarpe si lumea nu se supara ca nu-i raspun dea la binete. Hei, dar cand a fost asta!
Batranul se scarpina cu un deget la ceafa si o intreaba:
Ce dracu , parca ti-am dat buna ziua!
Stand pe scaunas, batrana prinde a-si mangaia doua picioare uscate si murdare:
Iaca, nu ma mai poarta cioarele. Daca ma asez jos, nu ma pot ridica singura inapoi. De pe scaunas ma ridic mai usor. De aceea il port cu mine. Ai venit cu vreo treaba?
Nu-l cunoaste pe tata de ruda. De cate ori a fost batranul, nu-l gasea pe Anton acasa si n-avea cine-i spune matusii ca omul ce-i sta in fata e parintele padurarului. Si tata nu vrea sa se raspunda de neam, dispretuind-o de pe cand pastea vitele la dansa... .
O particularitate a nuvelei Ultima luna de toamna este ingema narea organica a lirismului cu dramatismul. Principala sursa a drama tismului este imbatranirea parintilor, accentuata puternic de instraina rea fiilor de casa parinteasca, instrainare vadita nu numai in cazul lui
Nicolai si al lui Anton. In lumina acestui dramatism se afirma cu toata gravitatea mesajul etic al operei: necesitatea dragostei copiilor pentru

parinti, pentru bastina. In finalul nuvelei Ion Druta se dovedeste un maestru al sugestiei poetice. La marginea altui satisor batranul se opreste, repezind cusma pe ceafa in semn de mare mirare. Vede alaturi, peste gard, intr-o livada, un copac fara pic de frunze, dar care isi tine pe crengi toata roada. Mere mari, galbui, cu stropi de rumeneala, iar in jur livezi goale, degerate. E o minune pe care tata o intalneste pentru prima oara in cei saptezeci de ani. Se reazema de gard sa vada mai bine roada copacului. Latra un caine in ograda, apare in prag un omulean putin la trup, ceva mai tanar decat tata.

Auzi mata, si cum se face ca nu chica merele celea?
Apoi pentru ca au codite.
Omuleanul vine in livada, alege un mar frumos, il duce si i-l intinde peste gard. Inainte de-a-l fi luat, tata isi scarpina o tampla si-i spune putin rusinat:
Apoi daca vrei sa-ti faci o pomana, fa-o incaltea intreaga.
Ca am o baba acsa si nu crede pan nu gusta.
Omuleanul se intoarce inapoi in livada, dispare pe jumatate in coroana marului cu roada si dupa o clipa de sovaiala intreaba:
Poate mai ai pe cineva?
Tata coboara fruntea jos si, infruntand o strasnica durere pe care n-o cunoscuse pana atunci, da moale si trist din cap in semn ca nu mai are acum pe nimeni... .
Incheierea lecturii ne umple si pe noi, cititorii, de acea stras nica durere , alimentata de constientizarea rupturii dintre copii si parintii lor. E o durere purificatoare, asemenea leacurilor amare menite sa ne vindece de boala. O durere cu atat mai adanc simtita, cu cat naratorul e mai inspirat si inima ii sangereaza ca unui fiu demn de parintii si in genere de inaintasii sai, iar cuvintele si fra zele sale prezinta totul oameni, locuri, situatii, privelisti ale naturii etc. cu o maiestrie aleasa.
Problema relatiilor dintre parinti si copii este abordata de Ion
Druta si in romanul Povara bunatatii noastre. Avem in vedere linia de subiect Onache Carabus fiica sa Nuta ginerele Mir cea. In intregimea sa acest roman nu se reduce la relatiile din

sanul unei familii si, mai larg, al unui sat. Povara bunatatii noas tre este o fresca bogata, multiaspectuala, cu nenumarate observatii adanci asupra valorilor etice netrecatoare si cu dezbateri efec tuate artistic asupra destinului istoric al meleagului dintre Prut si Nistru si al oamenilor lui. Varianta ultima a romanului, cea din
Scrieri (a se vedea si: Ion Druta, Povara bunatatii noastre, Ed.
Minerva, Bucuresti, 1992, col. Biblioteca pentru toti), incepe cu capitolul Miruirea , sugestie extrem de puternica a napastelor ce se abateau mereu asupra satelor noastre la inceputul secolu lui. Lupii faceau ravagii in campia Sorocii. Dar cineva avea grija de oameni, ii ocrotea. Doi tarani din satul Nuielusi, sortiti se parea pieirii, descopera pe neasteptate ca Marele Aparator al campiei Sorocii era cateaua Molda. Asa apare in roman elemen tul mitologic. Intreaga naratiune este o ingemanare organica a realului cu fictiunea, cu legendarul. Fie ca vorbeste despre intoar cerea lui Onache Carabus din primul razboi mondial, cand malul drept (al Nistrului. I. C.) nu vroia sa-l primeasca. Au tras in el de doua ori, dar nu l-au nimerit. Malul stang nu vroia sa-i dea drumul... , fie ca ajunge cu naratiunea la cel de-al doilea razboi mondial, cand exploreaza din plin si cu multa indemanare artis tica simbolul macilor, sugestie policroma a flacarilor razboiului, Ion
Druta obtine expresii dense si convingatoare ale principalelor eveni mente istorice prin care trec personajele romanului. Nu lipseste comentariul publicistic, facut cu economie verbala, in cuvinte calde, marcate de participarea afectiva a autorului. Ofteaza sarmanii
(oameni din campia Sorocii. I. C.) din greu, caci nu-si pot inchipui cam ce alte necazuri s-ar mai putea abate pe capul lor. Cutitul era de mult la os, caci in cei patru ani de razboi (1914 1918. I.C.) mult incercata Basarabie trecuse, pare-se, prin toate. A intrat in razboi ca una din guberniile de apus ale Imperiului tarist, apoi, cuprinsa de revolte sociale, a ajuns a se fi proclamat republica (la 19 noiembrie/
2 decembrie 1917. I.C.) si s-a mentinut ca stat independent vreo zece saptamani, dar nerecunoscuta fiind pe plan international, acum iesea din razboi ca tinutul de rasarit al regatului roman .

Sunt frecvente digresiunile lirice de un farmec exceptional, situatiile-limita care vorbesc cititorului mai mult si mai convin gator decat zeci sau chiar sute de pagini de istorisire plata a fapte lor istorice reale (intalnirea lui Mircea Moraru, proaspat intors din armata sovietica, cu Nica, ofiter al armatei romane, in lanul de floarea-soarelui), ba chiar unele actiuni oarecum ordinare ale personajelor se umplu in contextul romanului de semnificatii adanci, ca plecarea lui Onache Carabus cu sotia sa Tincuta la padure, intr-o zi de primavara; ei sunt urmati, tot atunci, de alte zece perechi de ciutureni, drept care cam la noua luni, in miezul iernii, vreme de-o saptamana au fost unsprezece nasteri in Ciutura roada nemaipomenita pentru un satisor atat de mic .
Romanul Povara bunatatii noastre cuprinde viata Basarabiei de la primul razboi mondial pana in anii colectivizarii agricul turii si ai formarii asa-numitei elite colhoznice, pentru care prinde gust ginerele lui Onache Carabus, sotul Nutei, Mircea Moraru.
Scriitorul n-a ocolit evenimentele si fenomenele negative, ca foametea organizata de comunisti cu scopul de a baga mai usor lumea in gospodarii colective, deportarile operate de sovietici, prigonirea obiceiurilor nationale dupa razboi, impozitele si impru muturile care apasau nemilos taranimea. Pe alocuri Ion Druta plateste tribut timpului si ideologiei dominante in acel timp: instrainarea Basarabiei in 1812 este numita simplu si neadevarat alipire , ostasii rusi sunt intampinati si la el ca elibera tori... Dincolo insa de cateva asemenea momente, scriitorul reali zeaza o fresca impresionanta si principalul veridica a vietii noastre, pe planul din fata aflandu-se relatiile dintre parinti si copii.
Doua cupluri familiale, Onache Carabus Tincuta si Mircea
Moraru Nuta, constituie obiectele celei mai mari atentii din partea lui Ion Druta. Desi nu se reduce la atat, romanul avand nenumarate personaje memorabile, inclusiv cele episodice, ca invatatorul Miculescu sau Haralambie cel Destept (in variantele anterioare a fost unul deosebit de pitoresc si purtator de semni ficatie mos Bulgare , a carui disparitie din varianta defini-

tiva a romanului poate fi numai regretata), principalele probleme ale Poverii bunatatii noastre sunt abordate de autor mai ales prin mijlocirea acestor patru personaje. Onache Carabus si Tincuta sunt pastratorii virtutilor si traditiilor nationale, purtatorii prin cipali in cadrul romanului ai ideilor de vatra parinteasca, munca cinstita ca izvor al vietii si dainuirii, optimism, afirmat chiar si in cele mai cumplite conditii ale realitatii, cinste (soveste, zice
Onache Carabus) etc.
Mircea Moraru si Nuta nu se indeparteaza ostentativ si definitiv de traditiile si de valorile etice milenare ale poporului. Mai ales Nuta poarta o veneratie constanta pentru mama sa (cand o vaduvioara schimba in casa totul, ea reface soba si hornul cum le lasase Tincuta), asteapta cu nerabdare colindele strabune, isi iubeste sotul harazit de soarta. Dar un fior de raceala se strecoara totusi intre Nuta si
Onache; poate mai concret ar fi sa spunem ca Onache se indeparteaza de fiica in virtutea racelii aparute intre el si Mircea.
Mircea a devenit strain pentru Onache Carabus nu atat in cei patru ani cat ginerele a lucrat cu tractorul ( Fierul il daduse gata...
Onache Carabus nu prea avea ochi sa-i vada pe tractoristi. Mai intai, ca el tinuse totdeauna cai... Nici macar de Mircea, care-i era acum ginere, nu-i parea rau... Mircea il facuse de rusine nu numai pe badea Onache, ci si tot neamul Carabusilor, si asta il durea grozav... I-a trebuit lui fier, i-a trebuit lui tractor?! In loc de-a pune la cale treburile Ciuturii, el sta cu cioroii de vreo patru ani in singuratatea dealurilor, inghite motorina s-a ajuns de-a ramas numai o umbra dintr-insul... ), cat in timpul cand Mircea se da cu puterea, isi pierde serile cu interminabilele sedinte de la sediul gospodariei, ajunge brigadier, asteapta sa-i vina la cumatrie sefi mari, uita sa-l invite pe socru etc. Mircea de mult intuise ceva in purtarile si in felul de a fi al lui Onache. Un timp Onache si
Mircea se impacasera de minune ( parea ca ei cu o singura pereche de ochi vad lumea, cu o singura minte judeca, cu un singur trac tor ara ), dar Mircea deodata a simtit o zaviste neagra pentru vitalitatea socrului sau... . Cu toate ca anume venirea in camp a

lui Onache l-a determinat pe Mircea sa lase tractorul si sa se intoarca la meseria bunicilor si strabunicilor , instrainarea din tre personaje creste vertiginos. Mircea incalca masura in toate, deviaza de la modul de viata natural si cinstit al lui Onache si al propriilor sai parinti, fapt resimtit puternic de Nuta: ... ce folos din trudozilele celea multe, ce folos ca si barbatul ei intrase la putere si traiau bine, aveau de toate?! Ce folos din bunurile celea, odata ce ea, ca si inainte vreme, nu avea barbat, ramanand a fi si gospodarul, si gospodina casei? Uneori chiar incepea sa i se para ca nici n-a fost maritata. S-a harjonit cu un flacau intr-o caruta cu fan, pe urma hai ca fac nunta in mare graba, si iata-l ca se duce la armata. N-a dovedit sa scape de armata, a venit razboiul, dupa razboi foametea, dupa foamete -- tractorul. Acum, abia ce l-a coborat, cu mare ce l-a smuls, secatuit, de pe tractorul cela, si iar l-a pierdut... .
Onache Carabus si Mircea Moraru simbolizeaza doua moduri de viata, doua modalitati de a vedea si de a intelege lumea, si intre ele se casca o prapastie, o ruptura, simtita dureros in epi sodul cumatriei organizate cu ocazia nasterii in familia ginerelui a celui de-al patrulea copil. Din acest moment nici o impacare intre Onache si Mircea nu mai poate fi.
Este mare importanta tuturor personajelor romanului, cu deo sebire a Tincutei, Nutei, a lui Mircea, Nica, matusa calugarita de pe malul Nistrului, Paraschita (spre sfarsitul romanului), dar pe planul din fata al naratiunii se afla de la inceput pana la urma
Onache Carabus. Setea lui de viata, optimismul, pastrarea valori lor spirituale ale neamului, intruchipate in munca ( Ara si seama na si vei avea dreptate ), in cumsecadenie, in perpetuarea obi ceiurilor si traditiilor (Onache cunoaste colinde vechi, pe care le canta cand se iveste ocazia; el da tuturor trecatorilor de pomana pere din livada sa, cand ii cazusera in razboi cei doi fii; el orga nizeaza praznice in amintirea sotiei sale Tincuta la termenele prevazute de traditia milenara etc.). Efigie a taranului basarabean al epocii, Onache Carabus este un personaj viu datorita, in primul

rand, propriilor sale actiuni, atitudini, sentimente si idei, unele simbolice si sugestive, ca trecerea Nistrului in 1918, indemnul adresat ciuturenilor de a merge la padure, atitudinea fata de maci in 1940 1941 s. a. Vorbirea personajului este puternic nuantata, in spusele lui facandu-si aparitia ironia, zeflemeaua, subtextul sem nificativ. Scriitorul nu ocoleste caracterizarea directa a persona jului: Tarana era cea mai mare dragoste a lui Carabus, era cel mai frumos cantec al lui, un cantec ce se cerea cantat cu masura si trebuia tinut minte cuvant cu cuvant... E mare lucru cand omul are noroc, iar norocul ciutureanului sunt cele doua brate ce stiu a pune la cale o roada buna... E mare lucru cand are omul noroc, si Onache Carabus parea sa-l aiba. Bratele lui au fost poate cele mai cautate printre ciutureni ).
Dintre mijloacele de individualizare a personajului se remarca si concluzia, modalitate de concentrare maxima a esentei unui sentiment sau de ce nu? a unei vieti de om: Doua razboaie mondiale, o revolutie, un Nistru revarsat de primavara, un camp trudit din primavara si pana toamna tarziu, an de an, o vrednica si cuminte femeie, trei copii, si toate acestea in numai o sin gura viata de om!
Pentru a sugera armonia sufletului personajului, starea fireasca a modului acestuia de a-si trai veacul, Ion Druta recurge la mijloace simbolice, ca acela al muzicantilor care-l insotesc toata viata. Spre sfarsit Onache ramane cu un singur tiganas, faptul prevestind disparitia personajului.
Proza analitica si dramatica, ingloband in paginile sale adeva ruri dintre cele mai cumplite, ca trecerea Basarabiei de la o pute re la alta, deportarile, foametea s. a., Povara bunatatii noastre ne farmeca si printr-o seama de digresiuni lirice captivante, una devenind chiar laitmotiv al romanului cea referitoare la campia
Sorocii: Campia Sococii... O fi fost candva pe aici, cu mii si mii de ani in urma, o mare limpede si blanda. O fi secat incetul cu incetul... Or fi crescut candva pe aici, odata demult, paduri adanci si dese. Le-o fi ars vreun pojar, le-o fi pustiit vreo furtuna... S-o fi

inaltat pe aici, candva demult, un card de munti cu creste carunte...
Pamant tocmit sa poarte sute de ani, din samanta in samanta, gustul painii de secara. Grai mustos, ce se pricepe deopotriva de bine a rade si a plange, a multumi si a blestema. Un dor natang din mosi-stramosi, o faramitura de joc nebun, pentru care nici picioare ca sa-l depeni, nici pamant sa-l prinzi sub calcaie. Pedea psa unui car cu boi, osandit a rataci ani la rand... Iar de jur imprejur, cat cuprinzi cu ochiul, musteste o zare maruntica cu dealuri mici si sinilii ba le vezi, ba le visezi... Campia Sorocii... .

Alte digresiuni Padure verde, padure... , Nopti de vara, nopti de campie... sunt tot atatea poezii in proza, gratie carora
Ion Druta obtine o expresie adecvata a cadrului fizic, material, in care se desfasoara actiunea, isi exteriorizeaza in mod inspirat ati tudinea sufleteasca fata de personaje, ne vrajeste prin frumusetile lingvistice ale scrisului sau.
Dintre operele in proza bogate sub aspectul problemelor abor date de autor si incitante prin modalitatile artistice explorate de acesta se remarca si nuvela de proportii Clopotnita.
Ion Druta porneste de la un fapt concret renovarea, apoi aprinderea si disparitia Clopotnitei dintr-un sat cu nume istoric
Capriana , fapt in jurul caruia se pomeneste antrenat curand un intreg colectiv de pedagogi si elevi. Problema principala a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. In centrul naratiunii se afla doua personaje categoric diferite unul de altul: profesorul de istorie Horia Holban si directorul scolii Nicolai Balta.
Horia tinea minte dezvaluirile conferentiarului universitar Ilarie
Turcul despre importanta Clopotnitei lui Stefan cel Mare, ridicata pe dealul Caprianei. De altfel, relatiile lui Horia Holban cu Ilarie
Turcul s-au conturat mai apoi in timpul lucrului lor comun in ca drul Societatii de ocrotire a monumentelor de istorie, cand proaspatul presedinte al Societatii, tot el conferentiarul universi tar care vorbise atat de inspirat despre Clopotnita lui Stefan cel
Mare, ia partea lui Baltatu, secretar stiintific, absolut strain de cauza ocrotirii monumentelor de istorie. Ceva mai tarziu Horia

si-a dat seama ca nici savant, nici om de omenie, nici taran din neamul taranilor, cum il crezuse la inceput, nu era acest Ilarie
Turcul. Frica pentru controlul de la militie l-a despuiat deodata de toate legendele, si Horia a vazut alaturi un sobolan grasun cu gandul la graunte si la propria sa pielicica .
Poate aceasta descoperire l-a indemnat sa fie darz in viata de mai departe, in activitatea de profesor de istorie la Capriana. Scoala de aici era tiranizata de directorul Nicolai Balta, o lifta de om care, odata ce-ti iesea in cale, nu mai dadea inapoi . Pedagog cu lacune catastrofale in pregatirea sa profesionala , directorul devenea nu mai foc si para atunci cand erau atinse interesele sale . Preda lite ratura (evident, moldoveneasca . I. C.), dar adevarata lui pa tima erau constructiile, si acolo unde ajungea el director ograda scolii era numai movile de nisip, surcele, var, piatra, ciment .
Horia este un pedagog indragostit de profesia si de vocatia sa, unul care le vorbeste elevilor despre istorie si viata ca despre ceva esential, iar ajungand la istoria satului lor le spune adevaruri sfinte: Voi, fireste, sunteti de acum o alta generatie, faceti parte din alta lume, dar din orice generatie ati fi, cand veti intalni o batranica garbovita urcand cu un capat de lumanare dealul, sa nu radeti de dansa, pentru ca prin capatul cela de lumanare ea urca sa cinsteasca intregul trecut al neamului sau .
Elevii transmit parintilor si cunoscutilor atare adevaruri, drept care Clopotnita din sat reincepe sa dea semne de viata: Intr-o buna zi, asa cam pe la amurg, s-a iscat o boaghe de lumina in camaruta de jos a Clopotnitei. A doua zi, dimineata, cand s-au dus oamenii sa vada ce se petrece acolo, au ramas mirati gasind camara curata, cu podele spalate, cu servete curate pe masuta. O strachina de grau pusa in mijlocul mesei, un capat de lumanare infipt intr-o ramasita de sfesnic... .
Autoritatile sovietice, aceleasi, in fond, care inca din ordinul lui
Lenin distrusesera intai preotimea, apoi si monumentele de cult, nu priveau cu ochi buni reactivarea bisericilor. Nicolai Balta stia acest

lucru si a pornit imediat lupta impotriva tanarului profesor de isto rie, care incerca sa tulbure in fel si chip constiinta satului . La insistenta lui vine in scoala o comisie de la minister, care insa lasa totul balta, apoi acelasi director pune la cale daramarea Clopotnitei.
Ion Druta il prezinta pe Horia incadrat in lupta cea mare. Horia s-a gandit ca acum important e nu atat ceea ce se petrece in varful dealului, cat ceea ce se va petrece aici in clasa. Pana acum au fost numai vorbe. Acum s-a trecut la fapte. Avea in fata doua duzine de boturi de huma, si de dansul depindea ce se va alege pana la urma din huma ceea. Vor fi ei oameni demni de acest pamant ori niste lasi; vor privi lumea cinstit, cu fruntea sus, ori o vor fura hoteste, cu coada ochiului; vor apara ceea ce este maret si sfant ori vor trada totul, cautand sa le fie lor cat mai bine .
Conflictul ia proportiile unei lupte ireconciliabile, de vreme ce
Nicolai Balta obtine sa se acopere cu scanduri usile si ferestrele
Clopotnitei, un biet Simionel oferindu-se sa bata in cuie Clopotnita pentru cinci ruble pe ora , iar un grup de colhoznici taind scandura trebuitoare, de parca Clopotnita n-ar fi fost si pentru ei un lucru sfant. Abia cand afla ca noaptea nu se stie cine a smuls scandurile de pe Clopotnita si le-a aruncat cat ti-i dealul cela de mare! , Horia se linisteste intrucatva: cineva se trezise, pe cineva il durea inima dupa importantul monument de istorie.
Dar n-avea temei linistea lui: acelasi Simionel smulgea scandu rile, noaptea, pentru ca a doua zi sa mai castige cinci ruble pe ora .
Lupta fiind inegala, Balta bucurandu-se de sustinerea tacita a autoritatilor, oamenii avand teama de a iesi deschis impotriva lui
(de fapt, un profesor, Haret Vasilievici, a avut pana la urma curajul de a-l infrunta categoric, energic, demn), mai apoi directorul lansand in sedinta consiliului pedagogic insinuarea ca Horia Holban il uraste pentru ca el, Balta, ar fi avut un roman de dragoste cu Jeannette, inimosul profesor de istorie nimereste in spital la Chisinau.
Este pretul pe care i l-a cerut tenacitatea de luptator, de ocrotitor in fapte al monumentelor de istorie, de educator al unor cetateni care sa pretuiasca si ei valorile autentice ale trecutului.

Dupa aceasta crunta incercare Horia ia trenul spre Bucovina sa natala. Prin somn se aude strigat de cineva si coboara la statia
Verejeni, cea mai apropiata de Capriana.
Ion Druta se dovedeste un maestru al explorarii situatiilor-limi ta, in care personajele se dezvaluie plenar, chiar daca lucrurile nu sunt rostite pana la capat. Intalnirea lui Horia cu Jeannette si, in mod deosebit, conversatia lui cu elevii din clasa a zecea, din tre care se gaseste pana la urma unul, mai exact una Maria
Moscalu , care-i spune adevarul ca in noaptea cand arsese
Clopotnita elevii n-au alergat s-o stinga, deoarece le-a fost frica de director, sunt episoade zguduitoare prin dramatismul lor.
Portretele fizice si cele morale, dialogurile caracterizante, monologurile (in cazul lui Horia Holban), comentariul autoricesc plin de reflectii adanci asupra oamenilor si vietii sunt principalele mijloace de exprimare a mesajului etic: nevoia de participare ac tiva la lupta pentru ocrotirea vestigiilor trecutului si in general de atitudine raspicata fata de ceea ce se intampla in viata.
O nuvela incitanta a lui Ion Druta este Toiagul pastoriei. Per sonajul ei n-are nume, este un cioban, un pastor sau Ciobanul,
Pastorul. Un om ciudat la prima vedere, prin felul de a fi al caruia scriitorul a exprimat o seama de adevaruri crunte referitoare la noi si la istoria noastra. Era nalt si zdravan cat un munte, caci de acolo, de la munte, o fi coborat neamul lor pentru a se capatui pe dealurile noastre. Era tacut, trist... Masurat la umblet, masurat la catatura, masurat in toate pornirile sale... . Nimeni n-a zarit in ograda lui oi, nu l-a vazut sa manance branza, si totusi il credeau bogatas, chiabur, in listele in care oamenii puterii notau averile
Pastorului vecinii au introdus atatea oi, incat bietul lor consatean s-a pomenit dator statului cu lana, branza si pielicele.
Ar fi putut Pastorul sa le spuna oamenilor, inclusiv func tionarilor cu recensamantul averilor, ca n-are oi, ca nici nu le-a avut vreodata?
In realitate asa ar fi procedat oricine, in nuvela personajul e acela care la orice intrebare raspunde cu un singur cuvant: Bine

El este acela care-i incearca de minte si pe consateni, si pe oame nii puterii: nevazand oaie la casa lui, vor indrazni oare sa-l con sidere bogatas? Oamenii au indraznit. Vor indrazni sa-l deporteze ca pe un contra ? Au indraznit si l-au deportat. A venit timpul reabilitarilor si a fost reabilitat. Apoi a fost barfit din nou, acum ca o fi adus aur de pe unde fusese deportat.
Ion Druta a explorat aici cateva situatii absurde, intemeiate pe zvonuri si presupuneri, fara sa-si puna personajul sa se injosea sca demonstrand la stanga si la dreapta ca n-are oi si ca a fost calomniat. Si ne-a aratat ce fel de oameni suntem noi atunci cand numai in vorbe ne numim frati, surori, oameni de acelasi neam etc. Ne-a aratat cat loc ramane in viata noastra pentru barfeli, pentru tradari, pentru o totala lipsa de omenie.
Concluzii cu atat mai justificate si mai dureroase, cu cat
Pastorul a fost un om de mare omenie, unul care n-a facut nimanui nici un rau, ci dimpotriva a lecuit oile pe care i le aduceau satenii, i-a ajutat pe acestia cu sfaturi bune, a pastrat cantece batranesti.
Nuvela Toiagul pastoriei este o inversare a genialei idei mi oritice. O inversare pe cat de neasteptata, pe atat de fireasca
(Grigore Vieru). Nu oile raman fara pastor, ci pastorul ramane fara oi. Acelasi confrate de breasla a facut observatia surprin zatoare ca Pastorul urca pe deal... pentru a vedea mai clar si mai profund dramele care se intampla in vale , urmata de o concluzie care merita toata atentia: Pastorul reconstruieste, pe de o parte, secventele dramatice din viata poporului. Pe de alta, el construieste prin Cantec misterul protector, misterul miscand idei. Gasim in viata pastorului doua pozitii active superioare, prin care el devine un personaj national .
Nuvela este o parabola sugestiva, din al carei final intelegem ideea daruirii de sine a Pastorului, de vreme ce el si dupa moarte bucura ochiul consatenilor si ii imbie pe unicul covoras de iarba verde, asternut intr-o primavara devreme in cimitirul de la margi nea satului. Or, mai ales finalul adevereste caracterul preponderent

semanatorist al lucrarii, ca si acceptarea de catre personaj a des tinului harazit.
Prin operele sale de rezistenta scriitorul se implica in istoria zbuciumata a oamenilor acestui pamant si ramane alaturi de toti acei care pe-a lor spinare tara tin (Alexei Mateevici).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Vasile Coroban, Tablouri plastice din viata In Octombrie 1953, nr.
3; Romanul moldovenesc contemporan, Chisinau, Ed. Cartea moldove neasca, 1969; editia a II-a, 1974.
Mihai Cimpoi. Un univers artistic, Frunze de dor , Dialogul risipei si implinirii umane, Ultima luna de toamna . In cartea lui: Disocieri ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1969; Osanda cautarii artistice.
In cartea lui: Focul sacru , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1975; Creatia lui Ion Druta in scoala, Chisinau, Ed. Lumina, 1986; Spatiul sacru. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990; O istorie deschisa a literaturii romane din Basarabia, Chisinau, Ed. Arc,
1996; editia a II-a, 1997.
Ion C. Ciobanu, Viziunea poetica a lui Ion Druta. In cartea lui: Taria slovei maiestrite , Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1971.
Anatol Gavrilov, Sugestia psihologica in creatia lui Ion Druta. In cartea lui: Reflectii asupra romanului , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1984.
Nicolae Biletchi, Romanul si contemporaneitatea, Chisinau, Ed. Stiinta,
1984; Opera lui Ion Druta in contextul curentelor artistice ale timpului.
In cartea: Literatura romana postbelica. (Integrari, valorificari, reconsi derari) , Chisinau, Firma editorial-poligrafica Tipografia centrala, 1998.
Grigore Vieru, O tulburatoare balada moderna. In cartea lui: Cel care sunt , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1987.
Andrei Hropotinschi, Problema vietii si a creatiei, Chisinau, Ed. Litera tura artistica, 1988.
Mihail Dolgan, Farmecul lirismului drutian. In cartea: Aspecte ale creatiei lui Ion Druta , Chisinau, Ed. Stiinta, 1990.
Eugen Lungu, Adevarul, adevarul si numai adevarul! In cartea:
Drutiana , Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1990.
Ion Ciocanu, Ion Druta: Frunze de dor. In Limba romana , 1992, nr. 1.
Iulian Ciocan, Miorita si proza romaneasca din secolul XX (I-II-III).
In Contrafort , 1997, nr. 7 9.