k4l13ls
Poezia lui Gh. Asachi (1788—1869) e aproape in intregime sub regimul lui Petrarca. Poetul cunoscuse dealtfel direct Italia si petrarchi zase acolo chiar in italieneste. Fondul sonetelor e banal, dar cand endecasilabul se pastreaza, efectul e un sistem muzical limpid si abstract, cu acorduri cvasieminesciene.
Cat ti-s dator, o, stea mult priincioasa,
Ca-n primavara a vietii mele,
Tu m-ai ferit de strambe cai si rele
Si m-ai condus pe calea virtuoasa.
Tu-n san mi-aprinzi faclia luminoasa,
M-ai adapat l-Astreei fantanele,
Si cand vieata-mi indulcesc prin ele,
Despretuiesc chiar soarta fioroasa.
Ca sa doresc a vietii nemurire
Ma-ndeamna raza-ti care-n cer se vede,
Cum statornica urmeaza-a ei rotire.
De la tarmul fatal vasul purcede,
S-amu plutind prin marea de pieire,
A ta raza la port ma va increde.
Lirica secolului XVIII are un ecou larg in poezia lui Asachi. Regasim conventia geografica clasica, didacticismul settecentesc (in maniera
Monti), melancolia cimiteriala (dupa Thomas Gary si Jukovski). Intere sante sunt Baladele si Legendele in care, bizuindu-se pe traditia populara, Asachi s-a straduit sa injghebe o mitologie literara romana, intr-o viziune mai grandioasa, intentional, decat aceea a lui Alexandri, si in termeni clasici. Munte sacru e declarat Ceahlaul, sub numele de
Pion. Acolo se afla simulacrul Dochiei. Dupa bürgeriana Lenore, poetul scrie Turnul lui But pe muntele Pion, istorie a unui strigoi care vine sa-si ia logodnica spre a o aduce in galop pe muntele sfant al Daciei:
Luna luce — Butul fuge,
Peste munte, prin hartop,
Vantul suiera si muge,
Roibul sare in galop,
S-amu-i duce p-amandoi,
“Doamno, oare nu-i strigoi?”
In Jijia, oamenii boierului Conde prind cu plasele in rau o zana care povesteste ca e o fecioara crestina din vremea navalirilor barbare,

al carei schit a fost inghitit de pamant in urma rugii tovaraselor sale, spre a nu cadea in mainile paganilor. Sirena lacului are factura schille riana. O sirena (fosta fata inselata de un boier) se razbuna. Sugestia pe alocuri e a unei poezii superioare, mijloacele sunt insuficiente.
Nuvelele lui Asachi, dificile si prin limba amestecata, plina de imposibile neologisme (milian, manin, vasfrans, covil, pelice, vanta etc.), par astazi bizare, mai ales romantice, lipsite de perceptiunea istorica. Dimpotriva, ele apartin tipului clasic si aceasta intentie cere circumstante usuratoare. Modelul lui Asachi e romanul cavaleresc, acela intrupat in Ariosto mai ales, adica istoria aventuroasa cu fabulos aranjat in gust clasic, cu lipsa totala de instinct geografic. Pretutindeni sunt numai paduri mari si intinse pajisti, castele si gradini pierdute in imense singuratati, in ciuda carora, fara nici o respectare a legilor timpului, eroii se intalnesc sa se bata. Europa si Asia sunt aduse antropologic la acelasi tip ideal cavaleresc. Afara de viteji apar doar pastori, necromanti, batrani eremiti. Obsedat de ideea miturilor, Asachi a luat in mana cronicile moldovene si a dat materiei ei sens picaresc.
In Dragos totul este fabulos. In Cumania mica, in cetatea Romidava, stapaneste Haroboe, om fioros, nu mai putin cavaler, cum il arata coiful. Desi tatar, Haroboe este “cuprins de un simtimant necunoscut pana atunce” la vederea Brandei, mireasa trimisa de Domnul din Misia pentru fiul lui Dragos. Toate peripetiile in jurul acestei calatorii sunt ariostesti. De notat sanctuarul Dochiei, pazit de Nona, un soi de vestala, si de o ciuta: “Aice un spectacol nou se desfasura inaintea ochilor ei, un ocean de neguri plutea deasupra coamelor de pini uriesi, stanci manine agrelei, rasturnate de cutremur, parca erau aninate dea supra capului ei si formau o tarie nestrabatanda in giurul simulacrului
Dochiei”. Valea-Alba e un basm de aventuri mongolice in care Stefan cel Mare e tot atat de putin istoric ca si Goffredo in Gerusalemme liberata. Scenele de razboi sunt vazute intr-un spirit cu totul mitic.
La Catelina langa Cotnar sunt mari fortificatii, inainte de lupta oastea sta la liturghie in jurul unei cruci colosale. In fine, in fata lui Stefan cel Mare se aduc daruri cu invederat aspect de Renastere, diademe de aur, ulcioare de bronz, lacrimatorii, monede cu efigiile imparatilor
Tauridei. In Bogdan-voievod, nuvela fantezista, se da la Harlau o lupta de stil cavaleresc: “sabiile si lancile scapara si scanteiaza de loviturile puternice ale maciucilor fericate, pavezile remboamba”. Petru Rares e nuvela cea mai lunga, aceasta cu oarecari satanisme romantice.
Fundamentul ramane cel clasic. Lacul Brates e descris in maniera
Salvator Rosa, pescuitul formand o mare compozitie amanuntita si fantastica. O vanatoare de bouri e prilej de a prezenta o scena in gustul usor melancolic al lui Tasso: buchete de flori duse de un rau si venind de la o sihastrie-cetatuie unde sta inchisa Ileana. La Suceava dam de un colosal gotic, peste temelii de “adanca antichitate”. Mazepa in
Moldova dezvolta, nu fara simt poetic, tema fugii cavaline tratata de
Byron, in Rucsanda Doamna cazacul Timus e vazut ariosteste ca un cavaler frumos “imbracat in zea stralucita”, cu purtari dintre cele mai curtenesti, iar nu cu fire “de heara”, cum il stim din cronici. Evident,
Rucsanda il iubeste.