p5n18nc
Scriitor din generatia care si-a inceput activitatea pana la 1940 (a se vedea portretul lui Meniuc poetul in paginile anterioare), George
Meniuc s-a afirmat si ca un bun prozator. Inceputurile lui si in aceasta bransa a literaturii se afla in anii 30, dupa cum este cazul unei autentice nuvele, In car, incluse in cartea Eseuri (1967). O alta nuve la care se citeste cu interes Arghir si ceilalti e datata, in aceeasi carte, cu anul 1945. De altfel, aici intalnim o expresie dezvoltata ulte rior de Ion Druta in romanul sau Biserica Alba: Era pe vremea cand
Ecaterina cea Mare (matinca a fost si una mica) se batea cu turcii .
Dupa cel de-al doilea razboi mondial George Meniuc publica volumele de proza scurta: Nuvele (1961), Ultimul vagon (1965),
Caloian (1967), Coloana de tandrete (1978), precum si roma nul-eseu Disc (1969).

Ca si in eseistica, in proza sa George Meniuc este inainte de toate poet: cultiva cu predilectie metafora, e deosebit de atent la sunetul si culoarea verbului, apeleaza la alegorii si simboluri, tex tele fiindu-i cutreierate de o vraja aparte a comunicarii. Ultimul vagon, de exemplu, este o nuvela cu subiect. Dar e un subiect din cale afara de simplu, a carui putinatate se cere imperios re cuperata prin mijloace lirice: digresiuni, comentarii autoricesti, miza autorului pe subtext, pe vraja textului etc. Personajul aces tei nuvele se afla intr-un vagon de tramvai care, incepand cu ziua urmatoare, avea sa fie scos din uz, cedand locul troleibuzului modern. Un batran de vreo nouazeci de ani isi exprima regretul ca dispare acest mijloc de transport, cu care se obisnuise. Un grup de tineri fac haz pe seama aceluiasi tramvai, considerandu-l rablagit . Subiectul epic este atat de simplu, incat n-ar putea con stitui decat o miniatura. Insa nuvela mai are un personaj, princi palul de altfel, naratorul cu amintirile si cu reactiile sale la tot ce se intampla. Reactiile naratorului, miscarile lui sufletesti, to nalitatea naratiunii sale formeaza un aspect deosebit al nuvelei.
Iata-l pe narator amintindu-si ca, pe cand era un copilandru , venise la depou. Pe-o banca, in celalalt capat al remorcii, ciripea o vrabie mititica, sura, prizarita . Treptat naratorul se deda amintirilor: Din clipele acelea mi-au ramas intiparite in minte: suvoiul de foc al soarelui, cerul albastru ca o pelerina de matase, turuiala fara de sfarsit a vrabiei. Si de odata s-a rupt un bolovan din vazduh, a spart geamul din spatele remorcii si s-a prabusit pe podele. Era un uliu mare si frumos, cazut fara nici o suflare... .
Contribuie oare aceasta aducere aminte a naratorului la imboga tirea subiectului epic al nuvelei? Iar despartirea Martei (fata care a doua zi urma sa plece la iubitul sau, in alt oras) de ceilalti tineri care intrasera in vagon? Iar despartirea naratorului de copilarie?
Toate acestea nu imbogatesc subiectul epic al nuvelei. Ele sunt niste semne exterioare fata de subiect, menite sa dezlantuie reactiile sufletesti ale naratorului la simplul fapt al disparitiei tram vaiului. Ele isi au rostul pe atat, pe cat isi gasesc ecouri in inima

naratorului: Fiecare se desparte, intr-o zi oarecare, de fiinte dragi, de lucruri si meleaguri dragi... .
Vocea aceasta launtrica este elementul care face ca aducerile aminte si reactiile sufletesti ale naratorului sa formeze impreuna cu subiectul o nuvela unitara, impresionanta. Semnificatia generalizatoare, filozo fica a nuvelei este afirmata in mod direct (faptul in sine nu este prea imbucurator), dar George Meniuc se smulge din cadrul fizic imediat, avantandu-se din nou pe taramul poeziei: Urias e cerul instelat. Lu mina unor stele, de mult disparute, mai traieste inca... Poate la fel si despartirile noastre isi pastreaza lumina intre oameni .
Nuvela exista datorita si in aducerile aminte ale naratorului, da torita si in reactiile lui sufletesti la faptele vietii, datorita si in digresi unile lirice, ca aceea din final. Principiul crearii ei este unul poetic.
Acelasi este principiul plasmuirii nuvelei Scripca prietenului meu.
E o nuvela cu subiect (relatiile naratorului cu Filipas, cu iubita acestu ia Sevastita, cu parintii lui), dar ea nu ne cucereste atat prin faptele descrise de autor (putine de altfel), cat prin ecourile adanci si puter nice, pe care le capata aceste fapte in inima naratorului. Despre viata lui Filipas de pana la razboi, de exemplu, nu aflam nimic din subiect, ci dintr-o digresiune lirica: Pe sosea, intr-o sanie usurica, trasa de un cal focos, negru ca taciunele, el trecea in goana mare. Nu m-a zarit.
Zurgalaii din frau sunau atat de vesel, iar Filipas, in cusma lui de carlan, radea atat de fericit. Avea si de ce: pe atunci lucra invatator la Hancesti si, dupa cum banuiam, se indragostise... .
Sau iata-l pe narator in ospetie la parintii lui Filipas. Gesturile zgarcite ale acestora, doua dialoguri si exact doua vorbe, oftate de batrani ( Bine ai facut, Gheorghe, ca ai venit pe la noi... Cand te vad, Gheorghe, parca l-as vedea pe Filipas... si Tragea Filipas cu arcusul, mama draga, de te ardea la inima, nu alta... In ziua cand pleca la armata, ne-a lasat vioara. S-a dus... Vioara il asteapta, iar el si pana azi ii dus... ) acesta e subiectul fragmentului. Dar fragmentul nu este la fel de sarac in semnificatii, cum este lipsit de fapte subiectul lui. Si de data aceasta farmecul nuvelei rezida in reactiile emotive ale naratorului: Ma uitam la scripca din cui. In minte mi-a rasarit o fata

smolita si mladie, Sevastita... Am tot batut cararuia pana la portita ei.
Filipas se lua dupa mine, cu scripca lui fermecata. Veneam la Sevastita sub perjul cel rotat. El canta, iar Sevastita asculta, asculta... .
Insasi prezenta naratorului in functie de personaj liric adeve reste principiul poetic al crearii nuvelei.
In Caloian naratorul si personajul, Lion, se deosebesc intre ei, dar si se confunda cand este vorba despre emotiile prilejuite de cautarile creatoare. De exemplu: Sapate in suflet, aceste clipe tulburatoare ii ingana ceva si azi, ca o salcie pe malul apei.
Amintirea doarme, ca pamantul iarna, numai pana la o vreme.
Doarme, Lioane? Sau poate sta de panda, tupilata in desisuri?
Principiul poetic, pus la temelia nuvelei Caloian, este adeverit plenar de indeletnicirile insesi ale protagonistului ei, mester de figurine ciudate, asemanatoare cu oamenii din sat. Si de relatiile de dragoste ale personajelor, prezentate de autor cu o arta fina, pe potriva sentimentului acesta divin.
Sensibilitatea ascutita, reveria poetica, inrudirea sufleteasca a nara torului cu personajele, evocarea nu atat a faptelor existentei, cat a ecourilor acestora in sufletul naratorului sau in acela al personajelor formeaza substratul poetic al nuvelelor lui George Meniuc, precum si al romanului Disc, numit de Mihai Cimpoi nuvela de mari proportii .
De altfel, o atare oscilare intre diferitele genuri si specii, la care poate fi compartimentata lucrarea numita la urma, nu este deloc intam platoare. Scriitorul, poet din fire si prin vocatie, s-a abatut in mare masura de la canoanele prozei obisnuite, osciland el inainte de toate intre proza traditionala si poemul in proza.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Ion Ciocanu, George Meniuc: Delfinul. In cartea lui: Itinerar critic ,
Chisinau, Ed. Cartea moldoveneasca, 1973.
Eliza Botezatu, Cheile artei. Studiu asupra creatiei literare a lui George
Meniuc, Chisinau, Ed. Literatura artistica, 1980.
Mihai Cimpoi, George Meniuc. In cartea: Mihail Dolgan, Mihai Cim poi, Creatia scriitorilor moldoveni in scoala (Liviu Damian, Petru Zadnipru,
George Meniuc, Spiridon Vangheli) , Chisinau, Ed. Lumina, 1989.