Romanul romanesc intra in faza moderna prin trei romancieri ai perioadei interbelice: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu. Romanul inlocuieste ca dominanta epica, povestirea si nuvela cultivate in primele decenii ale secolului al XX-lea, cand literatura romana avea povestitori, dar nu romancieri. h3j13js
Incontestabli monumental, romanul Ion, aparut in 1920, este rezultatul unui indelungat proces de elaborare. Ion este o creatie epica care sondeaza ochiul avizat al scriitorului, un roman-fresca apartinand precumpanitor curentului realist, cu evidente semne ale clasicismului si naturalismului.
Tema operei o constituie lupta taranului roman pentru pamant. Mesajul romanului are o mare incarcatura de valori etice, dominanta diind ideea ca dorinta de pamint duce inevitabil la dezintegrarea morala a individului, in conditiile depasirii limitelor normalului.
Puternic individualizat, Ion al Glanetasului din Armadia traieste cu o viata proprie de o intensitate fara precedent in romanul romanesc, dar se vadeste, prin sentimentul sau de apriga iubire posesiva a pamantului, valabil universal. El incepe a se diferentia, imbogatindu-si valentele sufletesti prin fatalitatea amorului care il duce somnambulic spre moarte, sub loviturile de sapa ale rivalului sau, George al lui Vasile Baciu.
Lumea noua a creatiei lui Liviu Rebreanu se cristalizeaza sub puterea pasiunii. Hora care deschide romanul Ion ne introduce,de la inceput, intr-un climat torid, de o comprimata electricitate. Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frenetica a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astampar de patima care clocoteste in jur, asmutita mereu de cei trei lautari, tocmiti sa-si “rupa arcusurile”, sa mai spuna o data cantecul ce “salta aprig, tnfocat”. Hristosul de tinichea ruginita zace departe de gandurile celor prinsi in vartejul patimii dogoratoare. Tropotul jucatorilor bate cu putere ritmurile Somesanei si nu vrea cu nici un chip sa se potoleasca. Tiganul s-a oprit sa-si mai traga sufletul, dar flacaii se reped la el, amenintator. Cativa pasi mai departe, fetele nepoftite la joc, razand silit; printre ele se rataceste si cate o nevasta tanara. Copiii se lasa la pamant sa contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Ion o strange pe Ana, cerandu-i aprins “sa vie”, stie ea... O zareste pe Florica si ca sa si-o alunge din minte, din simturi, fiindca asa trebuie, trage din sticla cu rachiu. Anei ii sopteste cuvinte pasionale, insa puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevarate, caci se vede bine de pe acum ca el nu o vrea pe Ana, vrea pamanturile lui Vasile Baciu, pe cand ea tremura de emotia iubirii. O strange in brate, dar salutul neasteptat, batjocoritor al lui Ilie Onu: “Noroc, noroc, Ioane”, vine ca o dezvaluire rece.
Duminica, de la amvon, popa Belciug il ameninta pe Ion cu mania lui Dumnezeu:
“Dojana preotului il sfichiuia ca un bici fe foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti in fata lumii intregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca el nu se lasa calcat in picioare pentru ca vrea sa fie in randul oamenilor? Ii ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz”. Indarjitde dispretul celor instariti , dupa bataia cu George, dupa infruntarea cu Vasile Baciu, dupa predica lui Belciug din biserica aceea care-l facuse de rasul satului flacaul intelege ce are de facut, are un singur lucru de facut, numai o cale.
“Mai spre seara , cand rachiul ii amorti de tot simtirea”, se lauda ca n-are sa se lase pana nu va lua pe Ana de sotie, numai ca sa arate el popii ca, daca-i la o adica, nu-i pasa lui de nimeni in lume”. Alt drum care sa-l scoata din rusine si umilinta nu are inaintea sa. A doua zi isi zice ca are dreptate preotul, nu e cuminte ce vrea sa faca, el pe Florica o iubeste, dar, dupa aceea, isi ia seama si hotararea de a trece peste orice si a lua, de nevasta pe Ana lui Vasile Baciu il obsedeaza cu putere tot mai mare, caci, fara pamant, nu va putea vreodata , oricat ar fi de harnic, sa iasa la un liman, in rand cu oamenii.
“Isi zicea, din ce in ce mai des, ca robotind oricat, nu va ajunge niciodata sa aiba si el ceva. Va sa zica, va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii, sa munceasca spre a imbogati pe altii?...Maine-poimaine il vor coplesi poate copiii. Cu ce-i va hrani si mai cu seama, ce le va lasa dupa moarte?... Si.l vor blestema copiii precum blestema si el, in clipele de deznadejde, pe tatal sau pentru ca a irosit pamantul ce l-a avut, si pe ma-sa pentru ca nu i s-a impotrivit.Va trai fara dragoste si cum altfel poate fi viata lui decat intunecata, rece si neomeneasca? Dar si ce fel de dragoste va fi aceea petrecuta in umilinta, terorizata zi cu zi de griji, de rusine si nedreptate?” El are nevoie de pamint ca sa traiasca, dar pamantul il impiedica sa traiasca omeneste cu patima si bucurie. Este dilema in care va trebui sa se zbata. Ion, ca personaj, e tragic pentru ca e constrans sa se miste sub povara alegerii. Aici proza lui Rebreanu are cel mai mare filon de modernitate. In demonstratia acestui drum inchis, Rebreanu a exprimat toata framintarea taranului prins reteaua unor raporturi dominante, necesare. Izbucnirea pasionala, care deschide romanul, cu toate ca se manifesta in forme limitate, este frenetic omeneasca, chiar daca elementar-omeneasca, dar in calea ei se ridica o putere noua, rece, salbatica. Din infruntarea aceasta, fara solutie, Ion nu va iesi viu. Indiscutabil ca in hotararea indaratnica de a-si schimba soarta, de a sfida lipsa de noroc, este si un act de revolta, dar unul prin care, fatal, se automutileaza.
Daca Ion ar fi cedat patimii sale umane, inainte de a intra in stapanirea pamantului, existenta sa in planul fictiunii realiste si-ar fi pierdut insusirea capitala a organicitatii. Obiectia unor critici, dupa care Ion este un personaj inconsecvent realizat, ar fi fost indreptatita daca el, conceput ca erou reprezentativ, ar fi urmat de la inceput glasul inimii. Din modul cum urmareste realizarea hotararii lui Ion de a avea pamant, inselegem cat de adanca era in scriitor intuitia unitatii fluide a organicitatii personajului si cat de putin indreptatita ideea unor critici ca rebreanu ar folosi in exclusivitate formele elementare ale observatiei, ignorand posibilitatile analizei fine, ale psihologiei diferentiale. Un scriitor al viziunii “fruste” n-ar fi avut la indemana observatia de un rafinament strict intemeiat pe adevar, ca hotararea lui Ion de a avea pamant, de a lua pe Ana, de a-si urma fara sovaire tinta si planul sau, se insotea de un soi de absenta, cu o instrainare de la scopul propus si ceva in realitate, reprezinta manifestarea paradoxala a cercetarii sale asupra scopului. Hotarat sa mearga fara ezitare pe drumul ales, Ion incepe a trai dincolo de realitati, ca si cum s-ar desprinde de raporturile practice ale vietii. Forma particulara a obsesiei, scriitorul ni intarzie s-o fixeze, printr-o trasatura de expresivitate prea putin obisnuita, an scena intalnirii eroului cu Titu Herdelea. Alegere semnificativa tocmai pentru ca Titu Herdelea, spre deosebire de Ion, este desprins de realitati, cu toate ca face pe omul serios, bine inradacinat in solul prozaic.
Judecatile “de existenta”, ca si obiectiile aduse romanului vin din doua directii divergente; intalnindu-se, se combat si se anuleaza. S-a spus ca eroul nu este tipic, ca reprezinta o deformare a realitatii, o exceptie. S-a spus dimpotriva ca Ion “sufera” de prea mare tipicitate, ca el si ceilati eroi din roman, fiind exponenti prea tipici, si deci abstractizati, ai unei “pasiuni “, inceteaza a trai ca individualitati. Primul caz este frecvent in arta clasicilor, al doilea, la scriitorii naturalisti, torturati de particular. Rebreanu evita aceste excese, fiind in literatura romana cel mai mare creator de viata, dar de viata caracteristica, un adept al realismului sintetic, care sistematizeaza datele vietii, fara a cadea in abstractii si le mentine pe marginile adevarului fara a renunta la sistematizarea lor.
Dimensiunea simbolica, larg reprezentativa a eroilor sai, Rebreanu o afirma prin intermediul mijloacelor “curente” a realismului. El nu face siomboluri, ci oameni vii, ale caror dimensiuni sunt obtinute prin proiectie, sunt implicate in taina mare a vietii si nu scoase ostentativ la suprafata. Totul este de o perfecta verosimilitate, la nivelul vietii- si totusi mult deasupra ei, cu o capacitate de transfigurare ce nu uzeaza de nici un element luat dinafara vietii obstesti.
Noutatea moderna a romanului este reprezentata de instituirea unei relatii afective cu problematica impusa, caci raportul proprietar-proprietate nu mai este unidirectional. Aspiratia romancierului de a zugravi “pasiuni totale” se traduce in punerea actiunii sub semnul fatalitatii celor doua glasuri: al pamantului si al iubirii, din infruntarea carora rezulta tragicul sfarsit al eroului. Romanul este structurat simetric, in doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii, corespunzand celor doua pasiuni ale personajului Ion. Titlurile indica ponderea pe care o au in evolutia personajelor insa impletirea lor este permanenta.
Una dintre trasaturile romanului este constructia epica circulara. Romanul debuteaza cu descrierea drumului care duce in Pripas- spatiul actiunii si sfarseste cu descrierea aceluiasi drum, dar din perspectiva inversa. La sfarsit, cititorul iese din lumea fictiunii si reintra in lumea lui reala pe acelasi drum- are loc intoarcerea in aceeasi interioritate efemera si imprevizibila. Opera devine, astfel, o memorie a destinatarului, iar drumul ne face responsabili pentru eventualul refuz de a vedea in text altceva decat vesnicile noastre obsesii, asa incat nici nu s-ar mai putea concepe sa explicam opera prin viata, din moment ce totul e opera si in acelasi timp totul e viata. Ochiul naratorului obiectiv se departeaza de locul faptelor relatate inchiyandu-l intr-un corp sferoid: o copie a realitatii transfigurate artistic. Drumul deschide posibilitatea unei calatorii fictive livresti, intr-un univers al romanului unde inceputul se confunda cu sfarsitul. Dupa parerea lui Liviu Rbreanu, “Lumea romanului ramane astfel in sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amesteca cu amintirile dim viata proprie”.
Realismul luio Rebreanu include o lume a satului mitic, ce se dezvaluie prin semne si simboluri: crucea stramba cu Hristosul de tinichea ruginita se transforma intr-o emblema a tragicului, anticipand o umanitate care a uitat sa respecte legile morale, unde sacrul este ignorat.
Construit ca gen literar o data cu Ion al lui Rebreanu, romanul romanesc are totusi in timp o indeajuns de intinsa traditie. Romanul lui Rebreanu fortifica institutiile sociale ale romanului romanesc din secolul al XIX-lea, restabilind legatura cu traditia initiata de Nicolae Filimon. Elementele de continuitate sunt izbitoare. Ca si Filimon, Rebreanu aseaza in centrul romanului sau un tip de erou voluntar, produs specific al raporturilor economice noi, un erou dornic sa se inavuteasca, sa parvina si care subordoneaza, pana la un punct, totul tintei sociale. Ca si eroul filimpnian, Ion considera femeia in prima faza, o valoare pur economica. Spre deosebire de precursor, Rebreanu confera pana la urma eroului sau dimensiuni monumentale. Un nimb omenesc, o tinuta tragica care-l inalta peste plstitudinea mizera a competitiei pentru avere.
In literatura vechiului regat din primele doua decenii ale noului secol, inclinate adesea sa exalte eroul abulic, “inadaptabilul” lipsit de energia necesara vietii, dezgustat de latura “prozaica”, Rebreanu aduce un suflu innoitor, un nou tip de erou, gustul marcat al vietii proyaice, cultul muncii, al actiunii. Romancierul de la 1920 daduse expresia suprema a particularitatilor “literaturii de peste munti”, deosebita in atatea privinte de cea a vechiului regat, indepartand insa limita provinciala, prea marea ispita a adevarului “local”, generator de exclusivism si marcat de o viziune prea ingusta, usor filistina.Notele distinctive ale literaturii ardelene se integreaza si operei lui rebreanu, contribuie la cristalizarea ambiantei, indeparteaza ispita abuliei, aduce pe scriitor la nivelul vietii, il face sa se intereseze cu deosebire de latura “practica” a existentei, de raporturile economice. Dar Rebreanu nu se limiteaza la atat; luciditatea, clarviziunea sa realista il fac sa dezvaluie continutul concret al vietii in conditiile satului asaltat de relatiile capitaliste, il fac sa inteleaga intreg caracterul iluzoriu al “solutiilor” preconizate de unii scriitori ai traditiei transcarpatine, sa intuiasca conflictul generator de tragism intre calitatile idividuale ale taranului si limitele logice ale vietii in capitalism, conflictul valorilor umane “traditionale” cu tendinte individualiste acaparatoare. Rezultatele acestei intelegeri, care porneste de la notele literaturii transcarpatine, dar se ridica, cu mare energie generalizatoare, deasupra lor intr-o viziune tragica a vietii satului, Rebreanu le fixeaza cu definitiv relief in Ion.