Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor caracteristic curentului realist. Formele gresite ale cuvintelor, erorile de exprimare, ticurile verbale denota incultura, statutul de parvenit constituie criteriul dupa care se contruiesc doua categorii de personaje: parvenitii care isi tradeaza incutura prin limbajul valorificat de autor ca bursa a comicului si personajele “serioase” (Tipatescu, Zoe) ironizate insa pentru legatura lor extragonjugala. v3g12gi
Prin comicul de limbaj se realizeaza caracterizarea indirecta. De exemplu, Trahanache isi tradeaza originea greceasca stalcind cuvintele (“sotietate, printipuri”). Pronunta gresit neologismele inculsiv pe cele din sfera limbajului politic (“docoment, dipotat, endependant, cestiuni arzatoare la ordinea zilei”). Se exprima confuz cu abateri de la normele limbii literare ceea ce reflecta incultura: truismul (“unde nu e moral, acolo e coruptie”), tautologia (“enteresul si iar enteresul”) si cacofonia (“va sa zica ca nu le are”). De asemenea, ticul sau verbal (“aveti putintica rabdare”) reflecta viclenia, tergiversarea individului abil care sub masca batranetii cauta sa castige timp pentru a rezolva o problema. Fraza care ii rezuma principiile de viata si explica falsa “miopie” este “intr-o sotietate fara moral si fata printip…trebuie sa ai si putintica diplomatie”.
Limbajul politicienilor demagogi este cel mai savuros si unul din elementele care impune caragialismul. Nici cand in literature romana greseala n-a fost mai constructive si mai productive de efect comic Orbirea personajelor care au mainia discursului surprinde prin inventivitate si pare sa impuna figuri retorice proprii. Astfel pentru Catavencu locuitorii capitalei sunt capitalisti, iar el se lauda a fi un liber schimbist. Catavencu realizeaza un caleidoscop al abaterilor de la normele de exprimare corecta. El cultiva contradictia (“dupa lupte seculare care au durat 30 de ani”), asociatiile incompatibile (“industria romana este admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire”), echivocul (“vreau ce merit in orasul acesta de gogomani unde eu sunt cel dintai…”), Catavencu nu are ticuri verbale pentru ca vorbirea sa e adaptata la situatii si este mobila precum caracterul sau.

„Monumentele” de prostie denota si Farfuridi care isi arata curajul iscalind o anonima, iar nonsensul sta la baza discursului sau:”din doua una, dati-ne voie… ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe aici, pe colo si anume punctele… esentiale”.
Pristanda , functionar servile, “scrofulos la datorie” aproba mecanic afirmatiile sefilor ajungand la asociatia incompatibila de termen “curat murdar”, in limbajul sau isi fac loc barbarismele in termenii populari si neologismele pronuntate gresit (“bampir, catrindala, renumeratie”).
Agamemnon Dandanache are o vorba sasaita, peltica, incoerenta si eliptica, fapt ce sugereaza caderea in copilarie, ramolismentul, senilitatea ca forma groteasca a alienarii. Cuvintele representative sunt apelative (“neicusorule, puicusorule”), interjectia (“pac”), vorbirea repetitive omonotopeica (“hodoronc-hodoronc”, “zdronca-zdronca”, “si dai si lupta”). Replicile sale contin abateri de la exprimarea corecta:obscuritatea, prolipsitatea, de aceea discursul tinut in finalul piesei este de neinteles.