j2l7lf
Ajungand acum la al treilea capitol din aceasta sinteza a istoriei literaturii romanesti, anume la cautarea subiectelor proprii, trebuie sa spun inca de la inceput ca orisice literatura trece prin trei faze.
Stabilirea aceasta inlatura anumite critici care s-au adus literaturii noastre in ultimii ani, de persoane cu orizont foarte larg si cu pretentii universale, care protesteaza ca intr-o anumita faza, foarte recenta, din dezvoltarea literaturii romanesti a fost o inspiratie nationala, locala, de subiecte proprii, pe cand ei se gasesc pe inaltimi ametitoare; e vorba de asa-numitul „samanatorism“, care se ocupa numai de lucruri din viata mai adanca a poporului romanesc, in timp ce ei plutesc foarte sus deasupra ei.
Orice literatura, zic, trece prin trei faze: o faza in care nu-si gaseste subiectele in viata poporului caruia ii apartine: trebuie un timp de deslusire a caracterelor unei vieti nationale pentru ca viata aceasta, odata deslusita, in caracterele ei esentiale, sa serveasca de inspiratie unei literaturi; altfel, la inceput, se ia dupa anumite aparente si crede ca aceste aparente sunt intr-adevar viata unui popor. Iata in insasi literatura noastra, o spun numai in treacat, inca de acum, Alecsandri a fost incredintat ca a descoperit
„geniul poporului roman“ si poeziei populare el i-a adaus zorzoanele de salon ale lui, prefacand spiritul popular, asa de simplu, asa de energic, asa de adevarat si de sincer, dupa nevoile cuconitelor de salon. Tot asa cand se purta la curte, pe vremea reginei Elisabeta, costumul popular, crezandu-se astfel la o initiere in realitatile fundamentale ale poporului romanesc.
Odata descoperite unele caractere nationale, subiectul propriu se dezvolta; dar, dezvoltandu-se, se naste in acelasi timp si putinta de a trata orisice subiect, si aceasta va fi faza a treia. Cand se ajunge la aceasta faza, se poate trata, desigur, orice subiect, de oriunde, dar potrivit cu nota fundamentala a poporului propriu.
Se poate face o drama occidentala luand drept subiect pe Stefan cel Mare; Delavrancea, tip reprezentativ al romantismului in vremea tineretii lui, a facut cu Stefan o drama foarte interesanta ca forma, dar care nu are desigur nimic din ce este spiritul vechii noastre societati, nimic din aroma secolului al XV-lea, pe care el nu avea de unde sa o stie, neinitiat fiind in lucrurile istorice. Dar poti sa tratezi pe Sfantul Francisc de Assisi, poti sa iei oricare din subiectele lui Shakespeare sau ale oricarui alt dramaturg occiden tal, si sa introduci totusi o nota originala pe care acestia nu ar fi putut-o da, nota nationala.
Deci cautarea subiectului propriu nu este numai faza ultima a unei literaturi, dar una absolut necesara oricarei literaturi. Nu poate exista un adevarat popor care sa traiasca numai din contra faceri, din copii facute pe fereasctra. Un popor foarte istet, foarte inteligent, dar care nu este creator, poate dezvolta secole intregi o literatura care nu are nimic a face cu viata insasi a acelui popor, dar, neavand a face cu realitatile acestei vieti, el nu ajunge niciodata la desprinderea notei caracteristice nationale si nici la putinta de a trata un subiect general astfel ca sa poata interesa intr-adevar mase mai largi.
Trebuie sa spun, incheind aceasta lunga paranteza de la inceput, menita sa introduca putina lumina in minti care pot sa fie confuzionate de anumite teorii, sa recheme la realitate, la sinceritate si la bun-simt sufletele tinere, inca un lucru: literatura care se cere unui popor de insisi initiatorii lui nu este o literatura care sa semene cu acesti initiatori. Caci e foarte usor a maimutari un popor ca sa-l curtenesti; ceva mai greu sa-l servesti cu propriul dumitale suflet, ca si cu propriul d-tale sange.

Si acum sa venim la subiectul nostru. Poporul romanesc, asa cum este el, nici mai mare, nici mai mic, si in marginile acestea date de soarta in care s-a dezvoltat propria lui istorie si in care s-a mentinut cu o indaratnicie admirabila de-a lungul secolelor, poporul acesta a avut o originalitate care nu se putea distruge.
Cativa carturari de slavoneste, cu ceva fugari de dincolo de
Dunare, sarbi si bulgari, cu cativa dieci de cancelarie, acestia nu erau in stare sa distruga originalitatea unui popor; originalitatea noastra a biruit aceasta moda. Sunt foarte sigur ca aceasta originalitate s-a manifestat de la inceput in scrisori particulare, in ravase purtate din mana in mana, ravase care puteau exprima interesele tarii si pasiunile ei si din care se poate cunoaste deseori ideea fundamentala din viata unei natiuni. Cum se poate crede ca, intre oameni care stiau carte, sau care aveau la indemana logofeti insarcinati a scrie in numele lor, nu s-au schimbat scrisori, in timp de mai mult de doua secole, scrisori in care sa se exprime sentimente de iubire, de ura, de razbunare, cum se poate crede ca amintiri duioase din viata de toate zilele nu s-au infatisat in aceste scrisori? Termenul de „literatura“ este totdeauna luat intr-un sens prea restrans. Se zice: literatura stim noi ce este: poezie, nuvela, roman, teatru; si, inca, se zice ca teatrul nu este literatura, ci se cer numai anumite sfori si specialisti in arta misterioasa de a trage sforile. Dar literatura adevarata este orice idee limpede, orice sentiment delicat sau puternic, infatisat intr-o forma cores punzatoare. Se poate intampla ca o scrisoare particulara sa valoreze mai mult — desi cel care a scris-o si cel care a primit-o nu se gandesc sa o publice — sa cuprinda mai multa literatura, mai multa poezie decat toata literatura tiparita din anul acela.
Incidental, un exemplu: intre hartiile care mi-au cazut in mana, sunt acum vreo douazeci de ani, la Iasi, a fost si o pledoarie de-a lui Mihail Kogalniceanu, care, cum voi spune cu alt prilej, nu de-a fost numai un istoric, cu un spirit universal cu indemanari in toate privintile; a facut cateva versuri, putine, a pregatit piese de teatru, a scris nuvele, ba si un roman care ar trebui retiparit. Dar Mihail
Kogalniceanu a pledat si ca avocat, si am gasit, cum spuneam, o pledoarie de-a lui. Pe vremea aceea pledoariile erau scrise, ca si discursurile din Parlament. Kogalniceanu a pledat pentru o doamna vaduva care isi crescuse cu multa greutate copiii si cel dintai lucru pe care l-a facut unul dintre acesti copii a fost sa-si dea in judecata mama pentru reaua administrare a averii. Va puteti inchipui cat dramatism este in aceasta situatie, si, in pledoaria pe care a facut-o Kogalniceanu pentru aceasta mama sunt accente profund omenesti, care nu erau menite sa fie publica te. Dar, cu toate acestea, nu constituiau ele o literatura? Iar cine stie ce scripcar liric, cine stie ce povestitor cu limba innodata, fiindca scriu in „genuri literare“, acestia fac literatura? Adica literatura este vasul, nu e cuprinsul, e forma si nu fondul?
Deci poporul acesta, atat de bogat in viata sufleteasca, a trebuit sa puna in scrisorile sale literatura. Sa zicem ca nu ar fi fost nici scrisori. Dar literatura nu este numaidecat lucrul pus pe hartie; literatura este si un discurs. De ce adica un discurs sa nu fie literatura? Avantul sufletului omenesc cuprins intr-un discurs, acesta nu are nici un fel de valoare? De la Stefan cel Mare cunoastem cateva expresii, ici si colo, cateva cuvinte aruncate in documente slavonesti sau notate de cine stie ce scriitor strain.
Cand spune Stefan, indemnat sa lase Pocutia: „nu o las in ruptul capului“, nu este literatura?
Desigur Stefan cel Mare ar fi fost un „scriitor“ foarte adanc si impresionant.
Cand cutare calugar apusean, din Ardealul unguresc, se cearta cu mitropolitul tarii si vine apoi inaintea lui Voda — descoperirea recenta a dlui Macurek, pe care am comunicat-o si eu in Revista istorica — de spune: „Sa nu fi fost noi, pe d-voastra de multa vreme v-ar fi inghitit turcii“, iar Stefan cel Mare raspunde cam asa:
„Foarte bine: lasati-ne pe noi sa aparam singuri“, un strigat de acesta, in care este atata hotarare si atata ironie, nu este ceea ce

numim noi literatura? Sunt opere „literare“ in care nu o sa gasiti un rand care sa cuprinda atatea vibratii ca acest raspuns. Ori in cuvintele, pe care le-am citat, ale lui Petru Rares lipseste literatura?
Dar dupa literatura pe care avem dreptul sa o presupunem, sa venim la lucrarile scrise.
Cea dintai lucrare care ne apartine in ce priveste inspiratia sunt
Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. Invataturile acestea au provocat discutii acum vreo douazeci de ani, care nu au fost continuate, si aceste discutii trebuie sa le infatisez, afirmand inca o data punctul meu de vedere, sprijinit, astazi, pe argumente care sunt in parte noi.
Noi cunoastem o forma romaneasca a acestei scrieri, tiparita pe vremea Regulamentului Organic si dupa aceea de catre Hasdeu in Arhiva istorica, iar, a treia oara, de mine, la Valenii-de-Munte, in 1910, cu o prefata lamuritoare. Invataturile se mai pastreaza si la Academia Romana in doua manuscripte despre care dl Cartojan afirma ca au si variante.
In ce ma priveste pe mine, m-am multumit sa reproduc cartea de acum aproape un secol, neavand putinta de a da o editie critica, caci aceasta nu intra in intentiile mele.
S-a tiparit si o forma slavona de catre un invatat slavist, Lavrov, la Petersburg, in 1904. In sfarsit exista si o forma greceasca, care este cuprinsa intre manuscriptele unei manastiri de la Muntele
Atos. Ne aflam deci in fata unei raspandiri destul de intinse a acestor Invataturi: forma romaneasca tiparita, forma slava tiparita si ea ceva mai tarziu, in sfarsit forma greceasca, netiparita.
Foarte multa vreme s-a socotit, fara nici un fel de opunere, ca
Invataturile lui Neagoe sunt intr-adevar ale lui; nimeni nu se gandea sa puna la indoiala aceasta atributie. Tot de aceasta parere este si un invatat bulgar, care s-a ocupat inainte de razboi de lucrurile romanesti cu o relativa impartialitate, dl Stoian Romanschi.
Dl Russo, invatatul meu coleg de la Universitatea din Bucuresti, inca de pe vremea cand nu era profesor, a ridicat obiectii asupra autenticitatii Invataturilor. Parerea d-sale este exprimata intr-o serie intreaga de cercetari, care se rezuma in lucrarea Studii bizantino-romane. Ea consista in aceasta, ca un calugar din secolul al XVII-lea, intrebuintand numele lui Neagoe, a redactat o opera care se poate vedea foarte bine din ce este compusa: dintr-o carte bizantina, carte foarte cunoscuta, si din fragmente ale Sfintei
Scripturi, iar, in afara de acestea, din parti de la o vestita carte de care o sa ne ocupam mai pe urma, Varlaam si Ioasaf, care nu este altceva decat legenda lui Buda, caci Ioasaf e unul din numele pe care le purta Buda, carte care a fost tradusa de Udriste Nasturel tocmai in secolul al XVII-lea in romaneste.
Marturisesc ca de la inceput, si nu dintr-un sentiment de nationalism romanesc, am fost in contra parerii dlui Russo si cred si acum ca dreptate au aceia care au atribuit,...1 din foarte multe puncte de vedere. Le prezint din nou, pentru ca este o chestie importanta, care merita sa fie dezvoltata.
Parerea mea este ca, in teoria dlui Russo, nu ni se poate arata ce l-ar fi indemnat pe calugarul acesta din secolul al XVII-lea sa scrie o astfel de carte. Noi cunoastem secolul al XVII-lea, care e o vreme clasica romaneasca avand alte preocupari. Nimeni nu se gandea atunci la Neagoe Basarab. Daca el exista pe vremea aceea, era doar ca inaintas al lui Radu Serban, urmasul lui Mihai Viteazul: se simtea nevoia de a se lega persoana domnului cu Basarabii de dinainte, si nici nu era clar de care Basarab era vorba. Cel dintai lucru pe care l-a facut, apoi, Matei Basarab cand a inceput domnia lui a fost sa spuna ca este urmasul „marelui Basarab“, dar care anume Basarab, nu se preciza. In secolul al XVII-lea Basarab
Neagoe traia doar in amintirea ctitoriilor sale. Sub raportul acesta, pe vremea lui Serban Cantacuzino, care a refacut Biserica Episcopala din Arges, a fost oarecare amintire a lui. Cand a fost sa se

compileze cronica generala a principatului muntean, a intrat in ea si Viata Patriarhului Nifon si unele amanunte culese din alte izvoare cu privire la secolul al XVI-lea. Aici era o necesitate de a avea o expunere neintrerupta a vietii principatului, nu a poporului, care — o recunosc — se indrepta, altfel, catre Neagoe. Secolul al
XVII-lea este un secol de legiuiri, si Neagoe nu a fost legiuitor.
Secolul al XVII-lea, pe urma, a fost un secol, intr-adevar, adanc religios, dar in alt sens, in legatura cu pravilele, cu predicile din cartile clasice, cum se va vedea. Pe de alta parte, calugaria nu era un produs al atmosferei timpului. Calugaria din acest secol este o institutie de decadenta intre doua epoci stralucitoare ale vietii monacale: epoca veche, inca plina de cultura slavona — si ea acum in plina decadenta, caci toata sfortarea lui Matei Basarab si a lui
Vasile Lupu nu a putut-o invia — si epoca de inflorire culagureasca a secolului al XVIII-lea, epoca lui Paisie, care, in ce priveste imprumuturile, este o epoca de adanca influenta a literaturii grecesti, epoca in care se traduce o mare parte din bogata litera tura teologica a Bizantului. Prin urmare pe calugar nu-l putem localiza, si in istorie lucrul de capetenie este sa poti aseza in timp pe cineva. Nu poti cobori in mijlocul unei societati pe cineva, care, vadit, nu are nici un fel de legatura cu ceea ce constituie esenta acestei societati.
Dar, adaug, pretinsul calugar putea el sa cunoasca Sfanta
Scriptura, calugarul putea sa cunoasca Dioptra, desi eu nu am gasit intrebuintata Dioptra in secolul al XVII-lea in literatura romaneasca: calugarul putea sa aiba stiinta de Varlaam si Ioasaf1.

Sa admitem ca acest calugar era in cunostinta tuturor acestor izvoare; cu toate acestea el nu putea sa stie un lucru: nu putea sa stie normele de domnie din secolul al XVI-lea; si un intreg capitol din Invataturi cuprinde sfaturile asupra felului cum trebuie sa se poarte domnul in toate imprejurarile; cum sa stea domnul la masa, cum sa vorbeasca el cu boierii, cum sa primeasca soliile straine, ce atitudine sa aiba fata de turci, cum sa mearga la razboi, cum sa se poarte in pribegie, care a avut pe vremea aceea un anume caracter.
Este un suflu razboinic admirabil in aceasta parte a operei discutate.
Este, evident, o epoca in care turcii veneau altfel decat in vremea lui Matei Basarab. Acesta nu-si ascundea bogatiile: el traia cand sultanul se batea in Mesopotamia si tara era cu desavarsire scutita de astfel de intamplari; aici este momentul din secolul al
XVI-lea cand se crezuse cu putinta ca un Basarab lepadat de lege, un Mohamed-beg, sa ajunga in scaunul lui Vlad Tepes; este og lindirea unei intregi epoci razboinice pe care nu putea sa o cunoasca acolo, in pacea manastirii, calugarul din secolul al XVII-lea, care nu avuse unde auzi sunete de trambita si glasuri de asalt.
Pe alocuri, pare ca vezi toata purtarea lui Mihai Viteazul la
Calugareni. Si, aratand ca domnul trebuie sa steie totdeauna pe un anume loc in lupta, langa steaguri, scriitorul il indeamna inca o data sa nu paraseasca tara: „din tara voastra sa nu iesiti, ci sa sedeti cu boierii vostri“, adica tocmai aceea ce a facut Stefan cel
Mare la 1476, ceea ce a facut Petru Rares la 1538, cand s-au bagat cu totii in adancul Carpatilor. Si, la urma, in acest pasagiu privitor la razboi, se spune: „macar de ti s-ar intampla si moarte, iar numele tau va ramanea pe urma in cinste“.
Toata partea aceasta ar trebui desfacuta si raspandita, caci este o adevarata carte de invatatura pentru vitejie. Inainte de toate sa avem simtul realitatilor si simtul realitatilor ne spune ca aceste
„invataturi“ sunt un produs al spiritului militar de la inceputul secolului al XVI-lea.

Dar Neagoe a putut foarte bine sa scrie acestea. Ce insemna sa „scrii“, pe vremea aceea? Insemna sa lucrezi in colaboratie cu un altul. Imparatul Constantin Porfirogenetul a „scris“ cutare carte cu privire la administratia Imperiului bizantin? Desigur nu a scris-o cu mana lui: a avut inaintea lui izvoare si a fost cineva care a redactat sub auspiciile lui. Si Neagoe a avut desigur un astfel de ajutor, dar sunt fara indoiala si parti dictate de dansul. Dealtfel, stiri ca astfel de dictari se puteau face la noi in acea vreme le avem si prin scrisorile lui Petru Schiopul — foarte interesante. Ar fi de cel mai mare interes ca un om familiarizat cu sintaxa latina sa faca un studiu asupra acestor scrisori ale lui, un studiu de sintaxa romaneasca asa cum se poate gaci sub cuvintele scrise in latineste. Vestitele scrisori ale lui Mihai Viteazul scrise in latineste au fost si ele dictate. Si, daca s-a scris in sensul aratat la 1600, de ce nu s-ar fi putut scrie pe la 1520 de Neagoe Basarab?
Sensul cuvantului „autor“ este cu totul altul pentru acea vreme si cu totul altul pentru timpul nostru. Nu trebuie sa ne luam dupa sensul foarte precis, foarte constient si integru al nostru, pentru o epoca de aceasta, instinctiva, in care orisice gaseai bun intr-o opera veche retineai pentru a face o opera noua.
Dar sa ne mai gandim la un lucru: Neagoe Basarab este insurat cu o principesa sarboaica, avand ambitii bizantine, crescuta in traditia literara a Bizantului si, precum o dovedeste Biserica
Episcopala din Arges, si in traditia artistica a Bizantului. S-a vazut ca Elena-Ecaterina din Moldova, sotia lui Petru Rares, a provocat opera lui Macarie, din care a iesit pe urma opera cealalta, imitata dupa Manase. Atuncea de ce Despina Milita, de la Bucuresti, nu ar fi indemnat la acelasi lucru la care a indemnat si Elena Ecaterina de la Suceava? Dar insusi numele acesta de Teodosie insemna o ambitie. Caci Teodosie nu e dupa Teodosie cel Mare, ci dupa Teodosie al II-lea, imparatul bizantin foarte bine cunoscut din secolul al V-lea. A numi pe cineva Teodosie, indiferent daca numele venise de la tata sau venise de la mama, arata o alta conceptie a domniei: conceptia care se vede din atmosfera literara a timpului, o mare mandrie imperiala. Daca ar fi fost vorba de fiul, numit cu nume de tara, al unui biet domn fara legaturi cu traditia imparateasca bizantina, ar fi altfel; dar este vorba de
Neagoe si nu se poate admite pentru dansul o lipsa de intentie in numirea fiului Teodosie.
Si adaug: calugarul ar fi trebuit sa fie, pe langa toate, si foarte bine informat in ce priveste familia lui Neagoe, sa stie care au fost fiii lui, morti inainte de momentul cand s-a alcatuit cartea si despre care vorbeste atat de duios. El ar fi trebuit sa stie cine era mama lui, si ea plansa in aceste frumoase randuri de jalanie.
Lucrul acesta, s-ar zice, putea sa-l stie un calugar de la Arges.
Dar in cazul acesta calugarul ar fi spus ceva in legatura cu biserica aceea de care atarna el, si asupra acestui asezamant artistic si religios, care venea de la Neagoe, nu este nici un cuvant.
Iata, sunt plangeri, asa-numite „threne“, de acestea in literatura bizantina, dar, intru cat pot judeca eu, psihologiceste, nu filologic, mi se pare ca greu s-ar putea nimeri o nota asa de sincera, de cineva care ar fabrica, pe numele lui, sau pe numele altuia, o opera literara, ca in cuvintele cu privire la Petru, fiul lui Neagoe, mort in cea mai frageda copilarie.
Iar, daca este vorba de o ultima dovada, formala, atunci dovada este urmatoarea: intre cartile lasate de Petru Schiopul, cand a murit in Tirol, la Bozen-Bolzano, si care au intrat in colectia arhiducelui Ferdinand, se afla si invataturile catre domn in privinta felului cum trebuie sa se poarte cu boierii la masa. Acestea sunt insa un capitol al Invataturilor lui Neagoe. Prin urmare la 1594, cand a murit Petru-Voda, exista forma slavona a Invataturilor, Petru Voda avea un fiu, fata de care simtea tot atata duiosie ca si Neagoe pentru Teodosie si acel fiu era menit ca si Teodosie sa se stinga in floarea varstei intre straini — Teodosie a murit la Constantinopol,

iar Stefan, frumosul fiu de domn cu parul balan revarsat pe umeri, cu ochii albastri si fata alba surazatoare, s-a prapadit intre nemti, la Innsbruck — cu aceleasi preocupatii. El a strans deci cu atata grija capitolul acesta care servea pentru invatatura in strainatate a fiului lui. Stefan era intovarasit acolo in strainatate de un calugar, care a ajuns in urma mitropolit, si printre hartiile lui Petru

Schiopul s-a gasit o foaie in care se cuprinde o lectie de cronologie pentru coconul domnesc: anii pe care trebuie sa-i invete el pe de rost. Si prin urmare capitolul acela facea si el parte, ca si foaia care din fericire ni s-a pastrat, din cartile de scoala ale copilasului domnesc.
Mi se pare ca este greu sa se aduca o argumentatie mai deplina decat aceasta. As putea sa mai trimit la cutare scrisoare a lui Stan
Jianu, tiparita de mine in Studii si documente, VIII, in care se poate vedea, pe la 1790, aceeasi dragoste a unui parinte fata de copilul la care tine ca la ochii din cap si aceeasi durere parinteasca.
Dar subiectele romanesti din literatura noastra nu se marginesc la Invataturile lui Neagoe. Peste intreaga epoca in care am aratat izvoarele de imitatie straina, cu cronicile lui Macarie si Eftimie si ale urmasilor lor, intr-o forma cu mult mai scurta, fara atatea elemente de literatura imprumutata din izvoare bizantine, cum e cronica lui Azarie, mergand pana la Petru Schiopul si pana la cladirea manastirii Galata de langa Iasi, unde acum era lacasul de insemnare a analelor domnesti, se ajunge, cu sfarsitul secolului al XVI-lea la o literatura de traduceri, cum este aceea a Istoriei
Troadei si a Alexandriei, tot dupa izvoade de dincolo de Dunare, care sunt legate de epoca, de faptele si de valoarea inspiratoare, rascolitoare de inimi, a lui Mihai Viteazul.
Nu se poate concepe o epoca de inalta literatura fara o activitate puternica a societatii si nu se poate concepe o activitate puternica a societatii fara rasunet in literatura. Nu vorbim de starpiciunea marelui razboi; fiindca vreo zece ani n-ajung ca sa se dezmeticeas ca lumea, ci trebuie o perspectiva cu mult mai larga ca sa se inspire cineva din imensa framantare. Dar o epoca tragica, de lupta, de suferinte si de mari aspiratiuni glorioase, incununate un moment, ca a lui Mihai, a trebuit sa trezeasca opere literare proprii. Si, mai intai, Mihai Viteazul el insusi a trebuit sa le doreasca, el care avea lecturi grecesti intr-o vreme de inviere a constiintei neamului grecesc. Pe vremea aceea Mihai Cantacuzino Saitanoglu, fiul lui
„Saitan-Satana“, descendent din vechii Cantacuzini, dispunea de scaunele domnilor; bine vazut la Poarta, pazit de ieniceri, cu garda de zi si de noapte, el purta in pecetea lui vulturul imperial cu doua capete. In Constantinopol ca si in departata Albanie, ca si in toata lumea sarbeasca, hranita cu atatea amintiri ale Alexandriei, se voia o inviere a tuturor crestinilor. Era deci o atmosfera care desigur cerea viata literara. Cativa germani care au fost la Constan tinopol pe acea vreme vorbesc de vechiul suflet crestin, traind in aceasta capitala a imperiului turcesc, desi o bucata de vreme amortit prin cucerirea de turci a Bizantului. Cine venea de acolo, ca si un fanariot trecut prin Viena ori un roman din vremea
Regulamentului Organic care s-ar fi intors din Paris, era plin de aceasta atmosfera bizantina. Mihai Viteazul s-a intors si el astfel innoit din fata mormantului lui Constantin Paleologul, care arunca pana foarte departe o mistica stralucire; ca un stalp de foc a iesit din mormantul ultimului imparat constantinopolitan.
Si atunci Mihai a insarcinat pe Logofatul Teodosie sa faca o cronica in care sa se scrie istoria faptelor sale. Teodosie avea o scriere foarte frumoasa de carturar, cum si Mihai avea o iscalitura de o deosebita distinctie, in care se vede o deprindere cu literele latine; nu este exclusa chiar o oarecare cunostinta a unei limbi occidentale de catre dansul.
Si Teodosie a scris cronica: ea insa s-a pierdut. Din fericire avem cuprinsul ei, desi nu in slavoneste, daca n-a scris-o in romaneste

— ci in latineste, anume intr-o opera a unui silezian, Baltazar
Walther, care, trecand pe la noi, a gasit cronica Logofatului, a introdus in ea fel de fel de explicatii suplimentare, care formeaza partea intaia a operei sale, iar in partea a doua a pastrat cronica aceasta de care vorbeam1.
Dar, alaturi de aceasta cronica, lucra, nascandu-se din constiin ta maselor adanci, si balada. Nu mai vorbesc de ceea ce fac strainii, cum, de pilda, un Stavrinos, care a pus in versuri grecesti, dar de o forma foarte asemanatoare cu a poeziei noastre populare si vadind o influenta foarte puternica din Alexandria, cariera aceasta a lui Mihai Viteazul, cu lupta de la Calugareni, cu Mihai in fata turcilor aparand cu toporul in mana: cartea populara greceasca raspandita a „Vitejiilor“ lui Mihai2 .
Nu vorbesc, iarasi, de poemul strain facut in genul lui La
Gerusalemme liberata a lui Torquato Tasso, de catre un grec din
Creta, Gheorghe Palamed, care avea, ca toti cretanii, o cunostinta destul de adancita a literaturii italiene contemporane si care, cu

Tasso inaintea ochilor, a reluat povestea aceasta a lui Mihai
Viteazul3 .
Nu este vorba nici de unul, nici de altul din aceste izvoare straine, pentru ca ele nu vin de la noi, desi sunt in legatura cu epoca lui Mihai, ci este vorba de acel izvor care si el este in legatura cu epoca aceasta de extraordinara vitejie. Balada, cantecul batranesc, imprumutat de la sarbi, care si ei primisera acest cantec de la altii, balada reusise sa se lege adanc de imprejurarile de aici.
Pentru aceasta epoca intalnim in „cantecele batranesti“ nume ca
Gruia lui Novac, care fara indoiala trebuie sa fie pus in legatura cu boierul Baba Novac, capetenie a lui Mihai. Radu Calomfirescu isi are si el balada. Toate acestea ne fac sa credem ca vor fi fost si cantece cu Mihai Viteazul, care insa s-au pierdut. Caci balada lucra necontenit inainte la noi, balada domneasca, balada boiereasca, precum e balada din Moldova in care se vorbeste de un Vartic, boier al lui Petru Rares.
Dar mai avem si altceva decat aceasta: avem cronica romaneasca scrisa in romaneste.
Mihai Viteazul a cerut cronica oficiala, dar langa dansul erau si boieri; intre boierii acestia, cei mai puternici, avand o multime de sate, putand forma o oaste intreaga pe care sa i-o puna la dispozitie domnului, erau fratii Buzesti. Acestia aveau constiinta faptului ca Mihai Viteazul fara de ei nu ar fi fost nimic; ei se simteau reprezentanti ai tarii, punand puterea tarii la indemana domnului; credeau ca intrupeaza vitejia extraordinara a neamului, iesita din legenda si cantecele batranesti. Si, atunci, ei au cerut logofetilor lor sa scrie, ca pentru dansii, scotandu-i pe dansii in randul intai, aratand cel mai mic fapt in care ei au fost amestecati, povestea epocii lor. Povestea aceasta este cuprinsa in asa-numita
Cronica anonima a Tarii Romanesti, pe care trebuie sa o atribuim lui Stoica Ludescu.
Povestirea incepe cu o simplicitate extraordinara. Nu este acel avant, acel sentiment de pitoresc, acea duiosie si putere de emotie, care formeaza caracterul intregii noastre literaturi populare si pe care am recunoscut-o si in povestirea despre pribegia lui Petru
Rares. Toate acestea nu le avem aici: sunt numai randuri simple ale unui om de isprava.
Limba este de atunci, dealtfel potrivit cu starea de spirit pe care o constatam si din inscriptia de pe piatra de mormant a lui

Stroe Buzescu. Putina vreme dupa moartea lui Mihai Viteazul,
Radu Serban, urmasul lui, a dat o lupta cu tatarii in partile
Teleajenului intre Ogretin si Teisani. Tatarii se istoveau dand asalturi zadarnice impotriva transeelor ordonate de italianul venit in ajutorul lui Radu-Voda, Tommaso Cavriolo; atunci ei, care stiau si romaneste, au inceput a batjocuri pe cei care stateau ascunsi inauntrul transeelor, si, ca urmare, a iesit singur Stroe Buzescu de o parte si un tatar de alta, din neamul hanului, si s-au batut; tatarul a fost invins, insa si Stroe Buzescu a murit mai tarziu, de rana primita atuncea. Si sotia lui a pus pe piatra mormantului intreaga poveste in cuvinte romanesti, incheind cu acest strigat:
„si nu fu pre voe cainilor de tatari“. Strigatul, cu totul neobisnuit pe o piatra de mormant, strigatul acesta tasnit din inima vaduvei care se mangaie ca sotul ei a stropit cu sangele lui biruinta, face cat o cronica intreaga.
Dar avem pe Mihai Viteazul insusi, care rosteste, nu, ca Stefan cel Mare, cateva cuvinte de razboi sau cate o proclamatie dupa
1475 ori si un strigat de durere transmis prin ambasadorul sau
Venetiei, ci pe Mihai care vorbeste pe larg, de doua ori, despre gandurile, ispravile si suferintele sale. O data inainte de catastrofa din 1601, a doua oara, cand, fugar, ca si Petru Rares, cu cativa calareti langa dansul, dupa ce fusese batut in partile Buzaului, ale Argesului, ajunsese la imparatul, nu ca sa-l roage, ci pentru a-si arata dreptatea. Un memoriu al lui Mihai Viteazul catre Rudolf al
II-lea, intr-o latina de cancelarie care nu-i poate intuneca limpezi ciunea gandului sincer si indraznet, era cunoscut de mult. Altul, printr-un hazard fericit a fost gasit in Arhivele din Florenta, de dl
Pernice, publicat intr-o revista italiana, semnalat de mine la
Academia Romana si redat in traducere romaneasca intr-o bib lioteca populara din Ardeal. Mihai infatiseaza acolo toata viata lui, intr-o expunere splendida: intr-adevar o pagina de inalta literatura. Spune cum a ajuns la domnie, ce greutati a intalnit, cum a putut sa se apere de greu impotriva navalirilor turcesti si tataresti, in ce situatie a fost pus prin lupta pe care a inceput-o, si, inainte de toate, ceea ce rasuna de la un capat la altul al documentului este acest strigat: eu nu o fac pentru mine, o fac pentru voi, pentru toata crestinatatea; pentru ea m-am pus in primejdie pe mine si aceasta biata tara a mea, pentru binele ei; deci nu ma ajutati pe mine pentru mine, ci sunteti datori fata de voi insiva sa ma ajutati.
Puneti alaturi tanguirea lui Stefan cel Mare catre Venetia de ceea ce spune Mihai Viteazul, si veti vedea cum, in aceleasi imprejurari, de-a lungul vremurilor a rasunat, prin oamenii pe care i-am avut in momentele mari, acelasi glas al tarii.
Aceste doua lucruri: spiritul de jertfa si strigatul catre dreptate care nu moare niciodata, sunt notele caracteristice romanesti care ni se infatiseaza deplin in aceste scrieri cu adevarat nemuritoare, care sunt — cu voia oricui, si in orice limba ni s-ar prezenta — literatura.