Am un sentiment deosebit, de duiosie si de un fel de pietate, in acest moment, cand incep sa scriu despre Vlahuta... g5h24ho
Vlahuta, pentru cei din generatia noastra, este cu totul altcineva, decat pentru cei mai batrani ori mai tineri decat noi.
Intre oamenii din aceeasi generatie este o comunitate de gandire si de simtire, care o deosebeste de generatiile marginase, asa incat, parafrazand cuvintele unui mare scriitor, se poate spune ca o generatie este o patrie.
Si Vlahuta a fost poetul generatiei tinere de pe la anii 1890, al generatiei romantice de atunci!
Daca, pe cand eram copii, am tremurat de nerabdare impreuna cu
Stefan cel Mare la poarta Cetatii Neamtului, unde-l astepta „tanara domnita“, daca, tot atunci, am urmarit cu emotie pe viteazul voievod, pe drumul ce duce pe la Cornul Luncii spre chilia lui Daniil Sihastru — acum, cand devenisem mari, cand incepusem sa visam iubirea si sa ne infioram de tainele vietii, asa cum se viseaza la optsprezece ani, acum incepeam sa uitam pe Alecsandei si pe Bolintineanu, si sa ne aruncam cu nesat asupra lui Eminescu, a lui Delavrancea, a lui Vlahuta.
Eminescu era bolnav, si in curand muri. Istoria vietii, a boalei si a mortii lui, ajunsa pana la noi sub forma aproape legendara, inconjurase, in inchipuirea noastra, pe marele poet ca o aureola mistica si supranaturala. Si apoi el era atat de mare, atat de colosal! Asa incat aveam impresia ca indeplinim un mister, ca oficiem, ori de cate ori il citeam pe Eminescu. Si-l citeam fara sfatsit!
Vlahuta, care exista undeva in carne si oase, care ne trimitea din cand in cand, prin reviste, poeziile sale, care vorbea mai pe intelesul nostru, era un... pamantean. El era mai aproape de noi decat Eminescu, care plana triumfator in adancimile albastre ale cerului. Vlahuta era poetul actual al acelei generatii...
Si cum il citeam! Si cum ni se impletea viata sufleteasca cu sentimentele poetului nostru! In vremea aceea, cand ni se forma sufletul, cand avea sa se hotarasca pentru totdeauna ceea ce era sa fim pe lumea aceasta, cat de mult a pus Vlahuta in sufletul nostru!... Oare stiu poetii adevarati ce mare raspundere au fata de generatia tanara din vremea lor?
Oare stia Vlahuta cum rasuna in noi „Din durerile lumii“, „Ce te uiti cu ochii galesi“, „Iertare“...?
Noi eram toti inamorati de Margareta — si totusi nu eram gelosi pe
Radu, caruia ii doream fericirea din suflet!... Noi toti ne gandeam, ca si
Radu, „ce frumosi erau ochii Margaretei in acea seara!“
...Si totusi visam o Margareta, pe care o asteptam mereu — unii, vai, in zadar!
Si toti suspinam cu melancolie dupa niste inchipuite amoruri defuncte, si toti spuneam iubitei noastre imaginare — poate iubitei care avea sa vina si sa ne paraseasca?: Acum, cand nu ne mai iubim, / Vino cu mine-n tintirim...
Si cum ne plangeam toti visurile risipite, care nu se risipisera — dar care aveau sa se risipeasca odata! — cand citeam si reciteam: A mele visuri risipite, / Ce-mi umplu inima de jale, / Le vad in frunzele palite / Si-n pustiirea de pe vale!
Si toate acestea s-au tesut de mult cu sufletul nostru, incat nu se mai pot desface. Cand ne gandim la anii tineri, nu se poate sa nu ne rasara in minte un vers al lui Vlahuta — si cand recitim, ori ne vine in minte un vers al lui Vlahuta, nu se poate sa nu ne rasara in minte viata de altadata...
Caci aducerile-aminte cele mai duioase nu sunt legate numai de locurile si de casa unde am petrecut anii copilariei si ai adolescentei noastre, ci si de paginile care dadeau un inteles lucrurilor de pe atunci si raspundeau nevoii noastre de idealizare... Cine poate citi fara emotie baladele lui
Bolintineanu, care i-au incantat anii copilariei? E slaba balada Cetatii
Neamtului, dar ea are ceva deosebit pentru noi: e ca un glas care vine din adancimea vremii copilariei noastre si care ne aduce tot ce a fost atunci, foarte demult, si azi nu mai exista... Cand o citim acuma, simtim suspinul dupa toti aceia din noi care s-au dus pentru totdeauna!...
Dar acum nu mai eram „copii“, si Vlahuta nu era un Bolintineanu.
Adanca melancolie a celor optsprezece ani — niciodata cineva nu are melancolii asa de adanci ca la optsprezece ani — isi gasea expresia fericita in acea tanguire, care sunt versurile din primul volum al lui Vlahuta.
Iar pentru acei care, ca si poetul nostru, ne petreceam adolescenta in acel vechi oras al Moldovei, din „tara de jos“, Vlahuta avea un farmec mai mult — el ne era mai aproape.
Si el isi petrecuse aceiasi ani in Barlad, si el invatase pe bancile aceluiasi liceu, la aceeasi profesori venerabili din care azi abia daca mai traiesc doi!
Si ce... fuduli eram noi ca si Vlahutp a invatat in aceeasi scoala si la aceeasi profesori! Mi-aduc aminte ca doi colegi ai mei stateau la gazda unde statuse Vlahuta... Ce prestigiu aveau in ochii nostri acei colegi, care erau constienti de norocul lor! Cat ii invidiam noi — si cum ne uitam prin toate colturile odaitei, la usi, la feresti, la masa pe care, poate, o fi scris Vlahuta, la cleampa portii pe care pusese mana de atatea ori acel care vazuse „ochii Margaretei din acea seara!...“ Si ce respect aveam pentru micul functionar, care avusese inexplicabila fericire de a fi gazda lui Vlahuta!...
Mai tarziu, cand eram studenti, flacai draga Doamne, si cand stiam si noi ceva din ale vietii — cat de potrivit si la vreme ne dadu Vlahuta acel minunat imn al tinerei iubiri triumfatoare, dar atat de delicata la acea varsta, cand putera de iluzionare e fara sfarsit...
Iata, am acuma inaintea mea aceasta minunata poezie, Iubire1 , in care se zugraveste atat de minunat eterna copilarie a simtirii celui care iubeste si se poate iluziona... Si abia pot rezista dorintei de a o transcrie toata — ca sa ma bucur cu cititorul de frumusetea ei.
Dar cine nu cunoaste aceasta poezie!...
Judecati, ce impresie ne puteau face la varsta de 20 de ani aceste versuri ale aceluia care, in liceu, ne invatase cum sa simtim... Caci poetii ne invata cum sa iubim, dupa cum a spus atat de bine cineva. Si Vlahuta a fost unul din dascalii nostri!... Repet: sufletul generatiei noastre se datoreste si lui Vlahuta.
Si daca am trait, poate, mai poetic, mai romantic, simtirile varstei tinere — decat alte generatii (prezumtie de laudator temporis acti2 ), apoi meritul e si al lui Vlahuta.
...Si daca, poate, ne-am torturat mai mult, in momentele cand eram in dureroasa situatie de a chema pe iubita in tintirimul iubirii, ca sa numaram
Ce de-a mai cruci sunt pe carare, — raspunderea, pentru excesul de durere, cade si asupra lui Vlahuta...
***
Si iata-ne ajunsi in amiaza vietii, cand acele afaceri de sentiment, de care am vorbit pana aci, incep sa se conjuge la mai-mult-ca-perfect, cum zice asa de frumos Kotzebue1 ...
Poetul nostru, al generatiei noastre, a mers in pas cu noi, s-ar zice ca pentru noi...
Cand incepusem a nu mai avea ce cauta — si gasi — in noi asa de deosebit ca altadata, caci poezia se dusese — cand lumea reala incepea sa aiba o realitate pentru noi, poetul nostru
Que je l’ai toujours reconnu
A tous les instants de ma vie,2 era aci, ca sa raspunda aspiratiilor noastre.
Poetul isi pune talentul lui in preamarirea tarii: a intinderilor in spatiu si a intinderilor in timp; a locurilor si a vremurilor.
In acea admirabila Romanie pitoreasca el ne-a facut sa vedem si sa iubim si mai mult tara, frumusetile ei, locul unde s-a desfasurat istoria acestui neam...
In aceasta carte noua, Din trecutul nostru, poetul tineretii noastre scrie, in imagini si pe intelesul tuturora, istoria tragica a acestui popor, istoria celui mai nefericit popor din Europa, si poate din lume.
...Poate din lume, caci daca va fi suferit tot atata vreun trib — aproape zoologic — din cine stie ce meleaguri salbatice, suferinta aceea nu poate fi pusa in cumpana cu suferinta unui popor nobil, care, ca si eroii de tragedie, e cu atata mai de plans, cu cat starea lui de mai inainte a fost mai fericita fata cu adversitatea in care a cazut. £...¤
......................................................................
Istoria, intrucat explica, este o stiinta. Intrucat evoca oamenii si intamplarile trecutului, tine de poezie. Si cum cartea lui Vlahuta n-are decat aceasta din urma pretentie, cine putea fi desemnat sa scrie o istorie
„pitoreasca“ a poporului roman, decat acest staroste al breslei cantaretilor nostri, a carui cea mai inalta insusire artistica este tocmai acea plasticitate a stilului, care e menita sa ne faca sa vedem oamenii si intamplarile...
Si in adevar, citind aceste pagini „din trecutul npstru“ istoria veche capata viata, caci scriitorul nu ne face cunoscute faptele, ci ni le arata.
La aceasta mai contribuie si scurtimea, faptele urmand repede unele dupa altele, ca intr-un roman — nedistantate prin consideratii si explicatii care, in istoriile stiintifice, capata rolul principal, ramanand ca faptele sa exemplifice oarecum consideratiile teoretice...
Dar insusirea principala, pentru care o opera de felul acesta e plina de viata si de concret, este tot tratarea poetica a istoriei, adica zugravirea personajelor prin caracterele lor individuale (adevarate ori verosimile) si zugravirea evenimentelor in chip plastic...
V-ati gandit vreodata, pe cand studiati istoria romanilor, ca femeile dace aveau, ca toate femeile, acel „etern feminin“, care face din femeie
„prototipul ingerilor din senin“?1 Eu nu m-am gandit. Deci, femei dace, geti etc., pentru mine erau niste notiuni, care faceau parte din niste propozitii
— propozitii care ma faceau sa cunosc si sa pricep — si-atata tot!... Cititi in cartea lui Vlahuta cele doua-trei pagini despre femeile dace, si daca ati fost ca si mine, veti vedea pentru intaia data ca femeile dace erau femei...
V-ati gandit vreodata, cand erati pe bancile scolii, ca marele Stefan, pe langa acel razboinic infricosator, pe langa omul care a invins si a fost invins, care a fost in legaturi cu sahul Persiei si cu senatul Venetiei etc., — v-ati gandit ca a fost candva „un tineret frumos cu ochii albastri s cuminti, a caror dulce privire e pururea dusa, pierduta in cine stie ce adancime de ganduri mari“?
......................................................................
Totul capata viata, totul devine dramatic si pictural!...
Si nu mai continuu cu exemplele, caci ar trebui sa citez la nesfarsit.
Dar in cartea aceasta nu gasim numai un pictor si un povestitor artist. Simtim si o inima care bate necontenit. „Din trecutul nostru“ nu este povestirea unui om care scrie un tratat de istorie a unui popor, ci opera unui om care scrie, aci duios, aci mandru, aci indurerat, istoria patriei, istoria zilelor bune si rele, mai mult rele, ale neamului sau...
„Nesfarsitele framantari dinlauntru si desele schimbari de domn sleisera puterile Moldovei. Ungurii si polonii se uitau lacomi la tara asta frumoasa si fara noroc“... Desigur, Vlahuta are aceeasi iubire pentru tot neamul, dar — ori poate mi se pare? — are un colt ascuns, in fundul inimii sale, pentru Moldova... Toti scriitorii moldoveni au o duiosie deosebita pentru
„tara asta frumoasa“ si „fara noroc“.
Iar in tara aceasta nenorocita, cei mai fara noroc, pentru Vlahuta, sunt acei care alcatuiesc „prostimea tacuta care munceste si rabda si duce-n spinare nevoile tarii“, „multimea aceea tacuta si supusa a muncii fara rasplata si fara de sfarsit, taranul acela harnic si rabdator care, si atunci, si-ntotdeauna, a stiut pastra intreaga, sub paza jertfei lui, faptura cea de-atatea ori primejduita a neamului nostru; multimea aceea tacuta care plateste toata risipa de bani si de sange, ca si toate pacatele boierilor si domnilor, de-atunci si din alte vremi“ (am subliniat doua cuvinte, care ne arata pe autorul lui „1907“ adanc preocupat de durerile prezentului, cand scrie istoria trecutului); in sfarsit „prostimea“ care-si spune in divanul ad-hoc durerile adunate de veacuri... „Pentru intaia oara, zice Vlahuta, le spunea lumii cel ce nu se jaluise decat codrului“...
***
......................................................................
Acest razes „din tara de jos“ a inteles ca numai in lumina si cu sprijinul ideilor acelei Frante revolutionare1 a fost cu putinta sa scuturam jugul robiei si sa imprastiem intunericul:
„Un strigat izbucnise din inima Frantei, si regii pamantului se cutremura in vechile lor tronuri. Era marele strigat al Dreptatii omenesti, pe care asa de mult o uitase lumea, incat glasul si infatisarea ei, care-n adevar capatase ceva din salbaticia fiarelor, o umplu de groaza“ (Vedeti,
Vlahuta explica, justificand, chiar si excesele revolutiei).
***
Sa mai vorbesc de partea pur artistica a operei, de stilul ei? Dar cine nu stie ca acest poet, care e unui din fauritorii limbii literare artistice romane, stie sa scrie mai bine decat oricare altul poate? Vlahuta nu are numai imaginea clara si deci cuvantul propriu — vreau sa spun ca nu are numai insusirea innascuta a stilistului — ci are si stiinta scrisului, constiinta artistica, spiritul de autocritica, care il fac sa aleaga si sa combine constient cuvintele in vederea imaginii si a ritmului frazelor sale:
„Urcand greu (e vorba de asaltul romanilor din vale asupra cetatii dace) scuturile despica partia prin desimea sagetilor“...
„Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulei Balcanice se urca tot mai sus pe culmile muntilor, ca si cum ar cauta sa se mai incalzeasca la cele din urma raze ale acestui asfintit dureros — dar umbra amurgului creste si noaptea il invaluie...“ (N-ar fi dispretuit nici un
Victor Hugo aceasta imagine).
Cartea d-lui Vlahuta este o fapta buna si o opera de arta. Ea face onoare si cetateanului si artistului2 .
Garabet IBRAILEANU Din trecutul nostru, in G. Ibraileanu, Studii literare, Editura tineretului, B., 1957, p. 191—200.
Cu toate ca C. Dobrogeanu-Gherea a voit sa faca din Vlahuta in mod exclusiv un „deceptionist“, in realitate, dupa cum vom vedea, optimismul constituie nota lui esentiala. Pe cat e insa de integral pesimismul lui Eminescu, pe atat e de relativ si rational acest optimism, asa ca neraspunzand unei viziuni spontane si energice si neaducand un ritm personal in dezvoltarea poeziei romane, reactiunea pesimismului eminescian a asteptat momentul exploziei optimiste a lui Cosbuc. De natura intelectuala, optimismul lui
Vlahuta are paloarea lucrurilor trecute prin rationament, obiect de argumentatie si de dialectica... In acest sens e, de pilda, Din prag, poezia tip a discutiei didactice si retorice in jurul problemei mortii pe care omul de temperament o rezolva prin instinct. £...¤
Lucid, Vlahuta ne-a dat o poezie de analiza psihologica sau de efecte dramatice. Din prag, de pilda, dupa cum am aratat, e drama sistematic expusa a omului ce vrea sa-si rapuie viata. La icoana este iarasi de natura dramatica si chiar melodramatica, prin analiza zbuciumului unei mame ce-si aduce pruncul bolnav la icoana facatoare de minuni. £...¤
Inexistenta lui Dumnezeu e, asadar, concluzia logica a celeilalte drame din Dormi, iubito! — concluzii diferite ce ne precizeaza natura dramatica a talentului lui Vlahuta adaptat subiectului. Si iubirea e tratata uneori prin latura ei dramatica si obiectiva ca o problema psihologica. £...¤
Tablouri trase cu reala cunoastere a mestesugului teatral, cu efecte si suspensiuni cautate de cugetare, cu locuri comune filozofante si cu intentii moralizatoare, dar mai ales cu patrundere psihologica — iata adevaratul aspect al poeziei lui Vlahuta, careia ii lipseste doar lirismul. £...¤
Izvorand din ratiunea practica, talentul lui Vlahuta ramane discursiv si instructiv. £...¤
Oricate inciziuni am face in opera lui Vlahuta, vom da, asadar, peste filonul ascuns al intentiei didactice, fie in Vechilor ateneisti sau in Liniste, in Unde ni sunt visatorii? sau in Slavit e versul, dar nicaieri nu-l vom gasi mai sincer si mai realizat decat in paginile sale de proza.
Problema supravietuirii literare e conjecturala si, de altfel, si relativa, deoarece masuram imensitatile cu masurile noastre, iar destinul orb ne dezminte, trecand posteritatii opere din consideratii imprevizibile si sugrumand altele. In aceste conditii, nu se poate sti de va ramane ceva din opera lui Vlahuta, dar, daca critica e dezarmata fata de intamplare, o domina totusi prin judecata ei care n-are nevoie de valorificarea timpului.
Perfectia unei opere sta in exacta adaptare a talentului scriitorului la subiectul tratat, asa ca, daca, de pilda, didacticismul turbura ritmul inspiratiei lirice a lui Vlahuta, e insa bine venit in Romania pitoreasca, in
Din trecutul nostru sau in Grigorescu, in care calda evocare a trecutului, cu viziunea pitorescului, poetica si fara o originalitate dezarmonica, posesiunea mestesugului formal, combinarea utilului cu frumosul dau impresia adaptarii genului in natura talentului scriitorului. £...¤
Epigon, Vlahuta a fost si un profitor; venit pe drumul batut de altul, cu sfortari barbatesti si printr-o intuitie geniala a formei, el a beneficiat, netezind doar constiincos drumul deschis prin padurea virgina a limbii noastre poetice si nemaiprezentand asperitatile lui Eminescu. In lipsa intuitiei verbale si a spiritului creator, Vlahuta a avut instinctul cuvantului just, al proprietatii terminului.
Intre cei doi piloni (de altfel, de valoare inegala), intre Eminescu si
Cosbuc, care au orientat poezia romana in directii deosebite si ne-au turnat limba in tipare noi, Vlahuta constituie o simpla veriga de tranzitie... Pentru a fi o adevarata personalitate, i-a lipsit, mai ales, originalitatea si de sensibilitate, si de forma, in care a procedat pe de-a ntregul din Eminescu; prin temperament, a fost insa mai mult un optimist, fara energie, fara spontaneitate si repede dizolvat de unele
„nedreptati„ sociale. Fara o puternica inspiratie lirica, pornita dintr-un substrat intelectual, poezia lui e lipsita de avant, de pasiune, dar are, in schimb, claritate, preciziune, calcularea efectului dramatic, finetea analizei psihologice, finalitatea moralizatoare — calitati onorabile si antilirice. Mai mult artist decat poet, prin echilibrul personalitatii sale,
Vlahuta a tinut totusi intr-o epoca de seceta interimatul poeziei romane, si, la urma, s-a impus chiar ca un fel de coreg; istoria literara il va trece insa in randul necesitatilor poetice ale epocei posteminesciene.
Eugen LOVINESCU Alexandru Vlahuta in E. Lovinescu, Scrieri, 1,
B., 1969, p. 291, 294, 295, 296, 297, 300.
Ca poet, Vlahuta copiaza servil arhitectonica liricii lui Eminescu, insa cu totul superficial. Nu faptul de a fi retoric constituie o vina. Vlahuta e de fapt prozaic, jurnalistic. Poemul se preface intr-o discutie de idei. Ce e mai interesant este de a constata ca eminescianul Vlahuta nu-i decat un dectractor deghizat al operei lui Eminescu. Toti cei umbriti de gloria poetului Luceafarului primira cu satisfactie observatia ca opera aceluia era o moda periculoasa pentru tinerime, putand duce la sinucidere
(concluzie sofistica pe nimic intemeiata): „Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe/ Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe,/ Ce si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,/ Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci.“
Poeziile, venerate in scoala Unde ni sunt visatorii?, La icoana sunt doar niste versificatii corecte. O anume atmosfera personala se gaseste in cateva creionari ale vietii satesti, intr-un idilic mai nesilit: „De pe gunoaie aprinse fumul/ Molatic se ridica-n cer,/ Si caii la pasune suna/ Din piedicile lor de fier,/ /Departe-un fluier se aude,/ Un cantec aiurit, duios,/
Ce-n note lungi, tremuratoare,/ Suspina lin, misterios.“
Mai descoperim un lirism intim, familiar si bonom, foarte rar in epoca eminesciana. O fetita se joaca cu papusa si poetul o ademeneste cu o pasarica, prilej de filosofie discreta si surazatoare, o alta a ajuns domnisoara si poetul si-aduce aminte usurinta cu care putea sa sarute pe fiinta acum asa de serioasa. In Iubire, idilicul e lipsit de pedanterie.
George CALINESCU A. Vlahuta, in G. Calinescu, Istoria literaturii romane, Compendiu, Editura pentru literatura, B., 1968, p. 196,
197.
Vlahuta a vazut in poet un militant in serviciul principiilor inaltatoare, un „semanator“ de idei generoase si simtaminte nobile.
Intrucat opereaza cu instrumentul minunat al cuvantului, care, dis punand de o putere aproape miraculoasa („ ca-n basme“), „face lumi aevea din pareri“, poetului ii revine menirea de a strabate tarina sufletelor si a semana in brazdele lor „umede de roua“, „viata noua,/ Pe care va lega-o viitorul“. Stigmatizand versul ce nu spune nimic, ci numai „se deapana pe randuri, pe firul de pe fus“, deplangand conditia literatilor care comunica „desperari de porunceala si dureri inchipuite“, Vlahuta pledeaza cu patos in favoarea poeziei pline de continut, deschisa spre lume, spre marile idealuri umane, in stare „sa reverse peste inimile noastre mangaiere si iubire“; el cere poetilor sa cante „rostul lumii si splendorile naturii“, sa exprime „ganduri de-un intreg popor gandite“, sa despice cu „inspirata lor privire“ si „cuvantul lor profetic“ „valurile de-ntuneric“ si astfel „splendida-naitea noastra sa ne-arate-o lume noua“. Fidel acestui crez, formulat in Cuvantul, Slavit e versul si mai ales Unde ni sunt visatorii?, poetul s-a straduit in permanenta sa scrie astfel incat opera sa sa devina efectiv un factor de educare a constiintelor.
Daca realizarile nu sunt intotdeauna pe masura intentiilor, faptul se explica prin insuficienta forta lirica a versurilor, prin mentinerea, in nuvele si roman, adeseori, a observatiei la suprafata realitatii. Excelent versificator, Vlahuta formuleaza memorabil adevaruri incontestabile, talmaceste magistral sentimente clare, masive, insa nuantele miscarilor sufletesti le ocoleste, nu se apleaca niciodata asupra zonelor mai adanci, delicate, ale psihicului. Lira sa interpreteaza o gama restransa de stari interioare, necunoscand alta alternativa decat bucurie—tristete, dragoste de viata—pesimism. Drept consecinta, in versurile sale se instaleaza monotonia, isi fac aparitia clisee, imaginile se repeta, si tot astfel rimele. In o seama de poezii, personalitatea proprie este aproape strivita de modelul creatiei eminesciene, pe care incearca sa-l urmeze.
Viabile s-au dovedit acele versuri in care sunt exprimate convingeri si aspiratii civico-etice si estetice, in care sunt celebrate simtaminte alese sau sunt fixate scene vii. Stangaci in tentative de a surprinde vibratiile subtile ale erosului, poetul glorifica in schimb cu veritabil efect artistic ideea de iubire:“ Iubire, sete de viata,/ Tu esti puterea creatoare,/ Sub care inimile noastre/ Renasc ca florile in soare“. Instantaneele unei idile erotice sunt infatisate cu gratie. In virtutea puterii de pasticizare, poeziile cu caracter satiric (Liniste si Delendum) impun atentiei situatii ce se tin minte. Neuitate raman, gratie unor insusiri similare, si totodata patosului verbal, si alte piese, printre care, in primul rand, 1907:
„Minciuna sta cu regele la masa.../ Dar asta-i cam de multisor poveste:/
De cand sunt regi, de cand minciuna este,/Duc laolalta cea mai buna casa“. In proza epica, nu lipsita de influente ale curentului naturalist,
Vlahuta a intocmit o catagrafie critica a societatii timpului sau. £...¤
Romania pitoreasca este un atlas geografic comentat, traversat de o calda iubire de tara. £...¤ Publicistica lui Vlahuta ataca aceleasi teme ca proza sa epica, cu adresa mai directa, si militeaza mai explicit in serviciul principiilor proclamate in versuri.
Dumitru MICU A. Vlahuta, in Scriitori romani, Mic dictionar, Editura stiintifica si enciclopedica, B., 1978, p. 476, 478.
Din aceeasi generatie cu Delavrancea si Duiliu Zamfirescu si abia cu vreo zece ani mai batran decat Bratescu-Voinesti, Al. Vlahuta este si el unul din reprezentantii noului realism liric si artistic. £...¤
Moralistul este prezent chiar in operele realistului Vlahuta. Din cand in cand el se afirma insa singur, si atunci scriitorul asterne paginile sale cele mai bune.
Vlahuta a daruit prozei noastre „tonul etic“. Multe din paginile sale plutesc intr-o atmosfera de sinceritate cordiala, care angajeaza pe cititor si-l fac sa participe la zbuciumul scriitorului.
Deopotriva cu toti scriitorii realismului liric si artistic, Vlahuta s-a oprit de mai multe ori in fata problemei literare a descrierilor de natura, nu insa in nuvelele sale, unde omul este evocat de obicei in singura latura a framantarilor lui intime, fara nici o conexiune cu mediul lui natural.
In Romania pitoreasca, 1901, apoi in Pictorul Grigorescu, 1911, tema peisajului opreste insa indelung pe Vlahuta, care intrebuinteaza pentru a o rezolva nu darurile unui ochi de pictor, ci sensibilitatea, dealtfel fara forta si noutate, a unui poet. Desigur, Vlahuta grupeaza cu rabdare in unele din tablourile sale mai multe trasaturi vazute, fara sa obtina totusi imagini sintetice si revelatoare. Dupa tipul sau sufletesc Vlahuta este mai degraba un contemplator asociativ, unul din acei admiratori ai naturii pentru care un peisaj este prilejul unei reverii, imaginea lucrurilor dizolvandu-se pentru ei in senzatii subiective sau in sentimente cu privire la ele. £...¤ In loc sa observe, scriitorul se observa si in locul „descrierii“, intampinam o „introspectie“. £...¤ Descrierea retine aproape numai sentimentele privitorului. Alteori, descrierea este redata printr-o alegorie, ca in aceasta pagina consacrata evocarii Jiului privit in locul unde scapa din trecatoarea Petrosanilor £...¤. Cu preponderenta acelorasi procedee asociative sunt obtinute si descrierile de tablouri din Pictorul Grigorescu.
Scriitorul se opreste in fata tabloului, insumeaza, prin enumerare, trasaturile lui vazute, dar obtine ceva ca impresia vietii abia cand noteaza propriile lui senzatii asociative, ceea ce i se pare a fi linistea si puritatea locului zugravit de pictor, cu „copacii care au stat din freamat“ sau cu o atmosfera in care simtul vital al poetului resimte „aerul proaspat al inaltimilor“. Lipsind in celelalte lucrari ale sale, peisajul se impune aci ca tema literara si imprejurarea este destul de limpede resimtita de cititor.
Tudor VIANU A. Vlahuta, in Tudor Vianu, Arta prozatorilor romani,
Editura Minerva, B., 1981, p. 167, 171, 172—173, 174.
Romania pitoreasca trebuia sa fie cea mai reprezentativa opera a lui
Vlahuta. Cel putin aceasta a fost intentia scriitorului. Publicata in 1901, a fost inclusa in majoritatea antologiilor literare. Manualele si programele scolare i-au oferit un loc important.
Frumusetile patriei, bogatia spirituala si alesele insusiri fizice ale taranului roman fusesera evidentiate si in alte memoriale de calatorie, dar nimeni pana la Vlahuta nu incercase sa ofere o imagine completa a tarii sub aspect etnografic si social, sa descifreze urmele trecutului in ruinele cetatilor si in legendele populare, sa prezinte cu un sentiment de mandrie nationala frumusetile tarii si multitudinea calitatilor morale ale locuitorilor ei. Daca in Dan lirismul era excesiv, in Romania pitoreasca el este echilibrat. Emotia autorului este puternica si reuseste sa fie transmisa cititorului. Cartea ar fi putut constitui intr-adevar opera reprezentativa a scriitorului, daca valoarea ei nu ar fi fost estompata de viziunea semanatorista, de prezentarea idilica a vietii taranului roman.
Pitorescul peisajului a fost extins de scriitor si asupra satului romanesc, imprumutandu-i aspectul feeric al unor asezari omenesti in care domneste armonia si fericirea generala. Dincolo de aceste limite, Romania pitoreasca ramane un moment important al literaturii noastre de calatorii. Viziunea semanatorista este prezenta si in alte lucrari, mai ales in nuvelele, schitele si povestirile publicate in revista „Semanatorul“, sau in periodicele semanatoriste. Alaturi de acestea, Vlahuta a publicat numeroase pagini in care a condamnat regimul burghezo-mosieresc si institutiile lui, a demascat caracterul reactionar al monarhiei, scolii, presei si familiei burgheze. £...¤ In schitele Socoteala, De la tara si La arie a depasit imaginea idilica a satului, reflectand in mod obiectiv viata plina de umilinte si mizerie a taranului roman. In aceste opere, Vlahuta continua si dezvolta cele mai valoroase traditii ale realismului critic in literatura romana.
George SANDA Prefata, in A. Vlahuta, Iubire, Editura pentru literatura,
B., 1965, p. XVI—XVII.
Printre versurile sale gasim si poezii de o reala valoare artistica. Asa sunt Liniste, Unde ni sunt visatorii?... 1907, sonetele, Prima lectie. £...¤
Cu poezia 1907 Vlahuta a dat un minunat exemplu de atitudine civica, a dovedit o cunoastere profunda a contradictiilor sociale care au generat rascoalele taranesti. El a intuit comunitatea de interese dintre partidele politice si a demascat caracterul reactionar al monarhiei. £...¤
Poezia 1907 reprezinta una dintre cele mai valoroase creatii ale lui
Vlahuta. Aici scrisul sau a atins cea mai inalta valoare artistica. In aceste versuri, arata Perpessicius, este evidenta „vigoarea conturului, succesiunea dramatica a fabulatiei, verbul gravat si variata naturalete a tonului, dupa cum tablourile reclama in schimbarea lor“. £...¤
Alexandru Vlahuta a fost printre primii poeti romani care a folosit mai larg sonetul. Nevoit sa se supuna constrangerii formale a unei anumite prozodii, nu a depasit limitele in care si-a manifestat atitudinile lirice.
Vlahuta nu a fost un „visator haotic“. Spontaneitatea imaginilor se manifesta rar, idealul artistic al poetului sedus de perfectiune a putut fi usor orientat spre ordinea formala. Lirismul sau este asemanator parnasienilor de tipul lui Hérédia si Mihail Codreanu, „stapanit si rece“.
Fara sa dezvaluie laturile inedite ale sensibilitatii, sonetele reusesc sa exprime mai bine notele specifice orizontului artistic al lui Alexandru
Vlahuta. £...¤. Poezia interioarelor, regasirea trecutului in obiectele incaperilor, intalnita in opera lui Ion Pillat, Demostene Botez si Otilia
Cazimir, isi are in Vlahuta un precursor. £...¤
Prin paginile valoroase cu care a contribuit la faurirea istoriei nationale, Vlahuta a dovedit ca a stiut sa-si cultive calitatile pe care considera ca trebuie sa le aiba un adevarat scriitor: „Observare adanca, meditare indelungata, staruinta, studiu, rabdare si munca“.
Fara sa reprezinte o culme a literaturii romane, opera lui Alexandru
Vlahuta ramane un moment important al culturii si literaturii noastre, indispensabila pentru definirea peisajului social si artistic al celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si a inceputului celui de al XX-lea.
George SANDA Prefata, in Alexandru Vlahuta, Iubire, Poezii, Editura pentru literatura, B., 1965, p. XVIII, XX, XXII, XXIII, XXIV.
Poezia de idei, satirele si poemele cu subiect ale lui Vlahuta sunt marturii ale unui suflet senin, deschis spre intelegerea lumii si doritor sa fie de folos alor sai. Aceasta calitate si-a confirmat-o si prin traducerile din Ada Negri, care, prin preocupari si sensibilitate, ii intregesc organic opera proprie. £...¤
Modelul eminescian se simte de departe, dar sentimentul este adevarat si gratia nu pare a fi rezultatul artificial al unui imprumut. Receptand din opera lui Eminescu ceea ce se inscria intre limitele sensibilitatii sale minore,
Vlahuta n-a simulat un zbucium care nu era al lui si nu si-a pus masca tragica pe care, cu un gest grotesc, au incercat sa si-o potriveasca atati epigoni. Poetul sentimental face figura onorabila si cand atinge usor coarda elegiaca, in sonete si in alte cateva poezii, in care amintirea unei iubiri neimplinite si trecerea implacabila a timpului ii trezesc un fior repede stins in resemnare. Versurile lui Vlahuta faurite la foc mic scapara irizari de poezie, pe care tribunul le-a putut obtine altminteri rareori. Prima lectie si
Cum curge vremea... sunt poezii de un farmec simplu, care atesta ca duiosia, zambetul tandru si umorul bland apartin registrului propriu al poetului mai mult decat patetismul. In poemul Iubire, evocarea unei idile din adolescenta nimereste tonul cel mai firesc, si mica simfonie comunica sentimentul cu finete si adevar.
Ion ROMAN Postfata, in A. Vlahuta, Poezii, Editura Minerva, B.,
1974, p. 201, 202.