c1b20by
Valoarea poeziei argheziene sta in primul rand in adancimea perspectivelor interioare. In Testament se incepe cu ideea legaturii intre generatii, se accentueaza asupra sfortarii pe care o depune natura spre a obtine un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinatiei antropologice. Strabunii vin din noapte prin gropi si rapi, batranii se tarasc pe branci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte varsat in poet:
Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decat un nume adunat pe-o carte.
In seara razvratita care vine
De la strabunii mei pana la tine
Prin rapi si gropi adanci,
Suite de batranii mei pe branci,
Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
Dupa aceea poemul apare ca o estetica, plina de probleme si de puncte: arta argheziana e facuta din “veninuri”, “injuraturi”; veninul s-a preschimbat in miere, lasandu-i-se puterea:
Am luat ocara, si torcand usure
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.
Procesul concentric e infinit. Unii au voit sa insinueze ca poezia lui Arghezi e “minora”, dar ea, dimpotriva, e dominata de probleme grave, dintre care cea mai frecventa e ceea a creatiei sempiterne. Un fapt atat de umil ca incoltirea cartofilor e prilejul unui cantec suav al maternitatii vegetale:
Imbracati in straie de iasca
Sunt gata cartofii sa nasca,
S-au pregatit o iarna, de soroc,

Cu cartitile launloc,
Cu intunericul, cu coropijnita si ramele,
Si din toate faramele
Au ramas grei ca matele,
Umflandu-li-se tatele.
Auzi?
Cartofii sunt lehuzi.
Se poate ghici in inmultirea prin negi procesul magic al nasterii prin cristalizare, nativitatea in regnul mineral al smaraldelor. In
Blesteme (tema are traditie in literatura noastra), partea revelatorie este viziunea luptei intre organicul divin si inmultirea dezordonata, parazitara, replica diabolica la nativitatea cartofilor si smaraldelor, urmare la geneza musitei pe care a invocat-o cu alta ocazie poetul:
Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,
Te blestem sa te-mputi pe picioare.
Sa-ti creasca maduva, bogata si larga,
Umflata-n sofale, mutata pe targa.
Sa nu se cunoasca de frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul, gingas ca urciorul.
Oriunde cu zgarciuri ghicesti madulare,
Sa simti ca te arde putin fiecare.
Un ochi sa se stranga si sa se sugrume
Clipind de-amaruntul, intors catre lume.
Celalt sa-ti ramaie holbat si deschis
Si rece-mpietrit ca-ntr-un vis.
Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materiala intre doua lumi cu densitati deosebite, de osmoza intre spiritual si materi al, amandoi termenii luati ca momente indepartate ale aceleiasi ma terii. Cerul si pamantul sunt doua vase comunicante, materia fiind permeabila prin spirit si spiritul aratand tendinte de degradare. In
Vant de toamna intrepatrunderea celor doi factori ia forma unei stra nii betii, asemanatoare cu ameteala produsa lui Dionis de aromatele si geologia edenica a lunei:
E pardosita lumea cu lumina,
Ca o biserica de fum si de rasina,
Si oamenii, de ceruri beti,
Se leagana-n stihare de profeti.
In Cantec de boala, urmarea intrepatrunderii este tanjirea, senzatia de evaporare. Poetul a baut dintr-un pahar divin si, imbolnavit, se simte ca un ciur prin gaurile caruia fiinta lui prefacuta in ceata se risipeste:
Si-am ramas pribeag in boare
Ca un miros fara floare,
Al careia lemn uscat
Radacina si-a uitat.
Ca un foc fara carbune,
Ca un fum fara taciune.
Sfintele sale potire
Au intrat in clocotire,
Sufletul imi umbla beat
Pe subt veac si peste leat.
Si de sfanta bautura
Ma ia cu frig si caldura.
Carnea n-ar fi mai bolnava
Dac-as fi baut otrava.
Domnul, Dumnezeul mare
Mi-a umplut doua pahare
Din cerescul lui rachiu
Scos din luna c-un burghiu.
Si-n fiecare pahar
A lasat si-un drob de har.
Amandoua-s ale tale,
Zise Domnul: Ia-le, bea-le.
Dupa ce m-a-mpartasit
Insul mi s-a risipit,
L-am pierdut jur imprejur,
Ca o ceata dintr-un ciur.
Cu Flori de mucigai Arghezi incepe o poezie de savoare, presu punand un cititor pregatit. Punctul de plecare il formeaza observarea limbajului, cu un puternic miros argotic, al puscariasilor. Impresia de veselie, dealtfel savant dozata cu cel mai autentic lirism, nu e falsa.
Amestecul seriozitatii cu bufoneria e in linia Anton Pann. Efectul artistic consta in surprinderea suavitatii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemanator aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman al lui Cesare Pascarella, in care cu cat expresia e mai grotesc tipica, cu atat vibratia autentica e mai surprinza toare. Acesti hoti, borfasi, tigani au toata gama lirica a umanitatii si o executa pe instrumente ce produc o duioasa ilaritate, intr-o limba indecenta, argotica, cum e cazul in delicata explicatie mitologica a frumusetii unui “fatalau”:

O fi fost ma-ta vioara,
Trestie sau caprioara
Si-o fi prins in pantec plod
De strigoi de voievod.
Ca din oamenii de rand
Nu te-ai zamislit nicicand,
Doar anapoda si sparc,
Cine stie din ce smarc,
Morfolit de o copita
De faptura negraita
Cu coarne de gheata,
Cu coama de ceata,
Cu ugeri de omat —
Iese asa fel de fat.
Horele, in ce au mai original si mai serios valabil, intra in definitia folclorului pur, tratat ca simpla formalitate placuta ochiului si ure chii. Tema e o vitalitate excesiva, care cauta descarcare intr-o miscare exuberanta, intr-o hora. Dantul e sau infantil, animist, intemeiat pe ceremonia enigmelor, sau persiflator, bufon:
Ce e cercul? — Un patrat.
Cum e unghiul? — Cracanat.
Sunt acum incredintat,
Tanaru-i om invatat,
Zice Presedintele,
Potrivindu-si dintele.
Un catel? — E un purcel.
Ce-i altfel? — Tot ce-i la fel.
Proza lui Tudor Arghezi intra in sfera liricului si ar fi nedrept s-o judecam altfel. O mare parte din compuneri sunt pamflete sterilizate, fara directie reala. Slujindu-se de nume fictive, umfland realitatea, intrand in plin fantastic, diatriba argheziana depaseste intr-atat intentia de a vulnera, incat ramane o constructie valabila in sine, expresie cel mult a unei gratuite inversunari de imagini. Este evident ca in Icoane de lemn sunt zugravite figuri reale din clerul roman contemporan cu tineretea scriitorului, insa cititorul nu simte curiozita tea identificarii, fiindca pamfletarul incadreaza pe om unui tip a carei monografie sintetica o face, urmarind personalitatea umana in rigiditatile ei, ca pe un mecanism si uneori un sistem de aparate, aplicandu-se acelasi procedeu si in domeniul psihologicului, unde, subliniindu-se sistematica gandirii, se ajunge pornind de la premise false la un monstruos al dialecticii. Scriitorul se coboara minutios la detalii, pe care le mareste independent, facand din ele niste repre zentari suficiente. In masinaria prin care se degradeaza unitatea biologica a pisoiului parintelui Damian, limba, laba, nasul, ochiul formeaza momente de uimire si de atentii plastice. “Abjectiunea” de care s-a vorbit atata nu e decat un program artistic de a folosi, ca in pictura, orice coloare indiferent de provenienta ei, de altfel in traditia bisericii, care exalta materia injosita, spre a zgudui spiritul. Starea sanitara a arhimandritului care si-a frant piciorul sau murdar este tot atat de pura, plastic, ca si jegurile si pieile arse ale realistilor din clasa lui Ribera si Murillo. Cateodata totusi se exagereaza. In Tablete din tara de Kuty, Arghezi da pamfletului atmosfera fabuloasa din opera satirica a lui Swift si a utopistilor in genere. Ostilitatea e absorbita in mituri. Uitand punctul de plecare critic, poetul se instaleaza in fantasticul grotesc, determinandu-si o biologie, o psihologie, o filologie si o politica extravagant de noi, admisibile in sine. In domeniul psihic
(satirizare in fond a unui fost primar) se admite urmatoarea menta litate, ducand la o edilitate de un gratuit sublim:
“La masa, aflaram conceptiile acestui barbat de initiative, care nu voia sa inchida ochii fara sa se reformeze orasele dupa norme noi. El dorea sa stranga si sa sorteze edificiile de acelasi fel intr-un singur loc, bisericile cu bisericile, gradinile cu gradinile. Statuile adunate din toate partile intr-un Parc al Statuilor, si de asemeni canalizarile si bulevardele, fiind mai lesne de ingrijit si administrat laolalta decat separate.
Canalurile de pilda trebuiau scoase din pamant ca sa nu-l mai incomodeze si ingramadite, ca in santierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul si lungimile lor, in stive demonstrative in mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau sa fie scoase din oras si ingropate in lac ca sa-l lumineze pe dedesubt in culori. Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare si o reorganizare a vietii. Avand de pilda 250.000 robinete de apa la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat si anarhia raspandirii lor in tot orasul suprimata. Primarul a fost impresionat de vechiul simt de grupare din Babilonia, unde toti elefantii de piatra ai unei regiuni erau pusi alaturi pe doua randuri, ca sa pazeasca intrarea in

templu. Ceea ce izbutise deocamdata era fericitul ansamblu al felina relor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lampile una de alta.”
Adevaratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre invierea mortilor, ce pare a fi inspirat din cazul de la
Maglavit si contine atitudinea scriitorului fata de miracol. Biserica ofi ciala ce respinge anomalia, neprevazuta in texte, e confruntata cu credulitatea babelor. Remarcabila, afara de maretia halucinatiei, este posibilitatea raporturilor sociale iesite din noua ordine de lucruri.
Turburarea autoritatilor, rasturnarea vietii zilnice sub imperiul miraco lului sunt vazute cu un mare simt al evenimentelor fantastice.
Apocalipsul cel mai grandios se amesteca cu ironia, in pagini exceptionale.