Universul poetic arghezian contine o varietate de teme. Cele mai importante sunt: sociala, iubirea, meditatia filosofica asupra vietii, mortii si a raportului om -; univers, lumea copilariei si a micilor vietuitoare. u4o16oq
1. Tematica sociala cunoaste cateva reprezentari deosebite in lirica argheziana, pe de o parte poetul reflecta stari grave ale societatii: saracia care duce la revolta, iar pe de cealalta parte se ofera o viziune larga asupra societatii si omului privite in evolutie, prin consemnarea evenimentelor importante ale progresului omenirii.
Aceasta tema apare in volumele: “Cantare omului”, “1907. Piezaje” si “Flori de mucigai”.
Volumul “Flori de mucigai” este cel mai reprezentativ pentru aceasta tema si descrie atmosfera de detentie avand ca mesaj ideea ca omul nu poate fi iremediabil pierdut -; chiar daca se afla la periferia societatii, el totusi poseda resurse de salvare a sufletului.
In acest volum isi gaseste expresia cea mai deplina adeziunea lui Arghezi la estetica uratului, caria poetul ii da contur in “Testament”: “Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
Mediul e cel al mahalalei citadine de odinioara, al pungasilor, ucigasilor si tigancilor-florarese, al puscariasilor (volumul are si o replica in proza: “Poarta neagra”). Limbajul iese de aici improspatat, viu colorat, de o expresivitate nebanuita, rezultata din curajul poetului in fata cuvantului argotic pe care-l imperecheaza cu arhaismul, cu neologismul sau cu termenul lingvistic de uz curent: “In frig si noroi/ Trec hotii-n convoi, cate doi,/ Cu lanturi taras de picioare,/ Muncindu-se parca-n mocirli si sudoare” (“Cina”).
Versurile din volumul “Flori de mucigai” sunt scrise altfel decat se obisnuise pana la el, “cu unghiile de la mana stanga”, cum zice poetul in poemul titular al volumului. Ele:
“Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa,
De sete si apa
Si de foame de scrum
Stihurile de-acum.”
Volumul “1907. Peizaje” surprinde cateva secvente din revolta taraneasca, subliniindu-se faptul ca taranii au fost indreptatiti sa recurga la gesturi extreme, pentru ca saracia si nedreptatea dobandisera o mare extindere. Poetul surprinde cu emotie momentele rascoalei: izbucnirea revoltei in “Cauza cauzelor”, “Cuvant inainte” si “Razvratitul”; desfasurarea rascoalei in “Flamanzenii” si “Boierii” iar reprimarea este prezentata in poeziile: “Lipsesc morminte”, “Patru al Catrincii”, “Epilog”. Tonul usor ironic scoate in evidenta drama taranului roman, dar si a muncitorului solidarizat cu truditorii pamantului.
Volumul “Cantare omului” este considerat drept o sociogonie care prezinta evolutia omului pe scara istorica si ontologica pana in secolul XX.
Poeziile volumului par a fi momente din evolutia omului. Cel mai important eveniment a fost dobandirea pozitiei verticale, aceasta simbolizand desprinderea din stadiul de animalitate si perceperea universului fara temeri si angoase. Momentul este sensibil relevat in poeziile “Umbra”, “Eu, umbra”, “Implinire”. Arghezi vede omul ca pe o fiinta capabila sa se perfectioneze, sa domine natua si sa se domine. Forta omului este imensa si ea deriva din ceea ce poate implini mana si gandirea. Poetul elogiaza mana, simbol al infaptuirilor deosebite, dar si al bunatatii si sensibilitatii omului, in poeziile: “Adame”, “Sa ti-o sarut”, “Mana lui”.
In volumul “Cantare omului” se condamna razboiul si se pledeaza pentru paca in “Lupta si razboi”, “Temeiul ni-i fratia”, “Prietenie”, “Jale”.
Elogiul omului din secolul XX, asemanat cu Prometeu, este evident in textul “Cel ce gandeste singur”, creatie care incheie volumul “Cantare omului”.
2. In poezia erotica argheziana se resimte influenta eminesciana.
Poezii de dragoste intalnim in volumul “Cuvinte potrivite”: “Melancolie”, “Toamna”, “Despartire”, “Creion (Obrajii tai mi-s dragi)”, “Creion (Trecand pe puntea-ngusta)”, dar volumul reprezentativ pentru aceasta tema este “Versuri de seara”. Doua atitudini se pot deslusi in trairea sentimentului erotic: a) Una de reticenta, de amanare a clipei de iubire in poezii ca “Melancolie” sau “Creion (Obrajii tai mi-s dragi)” care, dupa un sir de declaratii de dragoste foarte clare, se incheie cu aceasta strofa surprinzatoare:
“Faptura ta intreaga
De chin si bucurie
Nu trebuie sa-mi fie,
De ce sa-mi fie draga?”
Dar reticenta si amanare intalnim si in “Cantare” din volumul “Cuvinte potrivite”:
“Apropiata mie si totusi departata
Logodnica de-a pururi, sotie niciodata” b) A doua atitudine -; cand implinirea erotica e urmarita si exprimata in ambianta universului casnic din care natura vegetala si animala nu poate lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, care se patrunde de prezenta ei: “Pamantul umbla dupa tine sa te soarba/ Cu varfuri boante de iarba oarba./ Din sangele tau baut si din sudoare/ Pot sa iasa alte poame si feluri noi de floare” (“Mireasa”).
Prezenta femeii fertilizeaza acest univers in care barbatul devine, tot datorita zeittii feminine care-l anima, un luptator si un demiurg:
“… In jurul bratelor tale
As arunca greul cerurilor goale
Si muntii lunii pana-n pisc.

Am ramane in luna, pe disc,
Sa aram vaile de tibisir,
Sa semanam lamaita si colomfir”.
(“Mirele”)
Arghezi descrie cateva faze ale sentimentului erotic, surprinzand si suferinta barbatului care isi pierde prin moarte fiinta draga. In “Psalmul de taina” apare cel mai emotionant elogiu adus femeii si iubirii matrimoniale: “Pur trandafir, batut in cuie de diamant, pe crucea mea”; sau “Camin al dorurilor mele,/ fantana setii-nviersunate./ Pamant fagadiut de ceruri/ cu turme, umbra si bucate”.
Sentimentul erotic inseamna stari ambigue, indragostitul se framanta sin cauza incertitudinilor sau se lupta cu realul traversat de imaginar, cum observam in “De-abia plecasesi” sau “Melancolie”.
Pierderea iubirii, vazuta ca suferinta datorata distrugerii unitatii primordiale, este evidenta in “Oseminte pierdute” sau “Psalmul de taina”.
3. Arghezi este si un poet filosof framantat profund de tainele vietii si ale mortii, de ideea ca omul are o pozitie tragica in raport cu cosmicul.
Creatiile filosofice, cele mai profunde prin problematizarile existente sunt “Psalmii” in care este dominanta setea de cunoastere a omului si dorinta lui de a atinge absolutul. Aceste lucruri genereaza drama omului care se zbate intre trup si suflet.
Sursa poeziei filosofice argheziene se afla in permanenta cautare a unui Dumnezeu care refuza a se arata si care determina o stare sufleteasca caracterizata de permanenta pendulare intre credinta si tagada. Poetul, care se autodefinea foarte plastic in “Portret”:
“Sunt inger, sunt diavol si fiara si-alte-asemeni
Si ma framant in sine-mi ca taurii-n belciug.” accepta si refuza succesiv existenta dumnezeirii. Poetul trece prin cele mai felurite si contradictorii stari de spirit pe aceasta tema.
Poetul este stapanit de o sete nepotolita de a cunoaste, care se izbeste de zidul de nepatruns (“Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,/ Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate”). Vointa de a-si asuma conditia de muritor, elanul vital al celui care iese primejdiilor in intampinare (“Cand ma gasesc in pisc/ Primejdia o caut si o isc/ Mi-aleg poteca cea mai stramta ca sa trec,/ Ducand in carca muntele intreg”) sunt urmate de indoiala, de sentimentul acut al parasirii: “Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des”. Resemnarea ii este straina psalmistului. Nu poate accepta supunerea neconditionata la un destin. Exasperarea in fata neantului izbucneste in cerinta ultima a unei probe: “Vreau sa te pipai si sa urlu: <Este>”.
O tema bine reprezentata in poezia filosofica este aceea a confruntarii omului cu moartea. Trei atitudini mai importante se disting in poezia de acest gen: a) Spaima de nefiinta, de neant, intalnita in multe poezii. Caracteristica, in acest sens, este “Duhovniceasca”, in care starea de spirit e zugravita printr-un peisaj terifiant. Apar o serie de realatii cu privire la viata de dincolo dar si despre viata de pe Pamant dupa ce a plecat cel mort dintre cei vii. Totul apare ca o noapte grea conturata cu negative, absente. Moartea apare printr-o locutiune: “Cine -; stie -; cine”. Spaima il aduce pe poet la starea de impietrire. Cel care-si pune intrebari e cel mort care vine de dincolo si gaseste totul in paragina iar uneori cele doua lumi se confunda. b) Acceptarea, in sens mioritic, a mortii, atitudine ilustrata in “De-a v-ati ascuns…”, unde fenomenul e vazut ca un joc, menit sa-i obisnuiasca si pe copii cu ideea dispritiei, candva, a fiecaruia dintre noi. Moartea este un joc ciudat, o plecare undeva mai departe de unde se intoarce cel plecat numai in amintire, la inceput mai des si apoi din ce in ce mai rar. In final poetul renunta la acest joc si izbucneate in revolta, in blestem: “Il joci in cate cati vrei/ Arde-l-ar focul!”. c) Spaima de moarte este atenuata de gandul ca, atat cat traieste, omul se rascumpara prin realizarile si implinirile sale. In ele gaseste taria morala de a se confrunta cu perspectiva trecerii in nefiinta, chiar daca, uneori, nelinistea si tristetea il coplesesc.
4. Arghezi e un mare poet al universului marunt, al necuvantatoarelor: gaze, pasari, animale domestice. Acest univers plin de gingasie si puritate il gasim in “Versuri de seara”, “Buruieni”, “Martisoare” dar si in prozele din “Cartea cu jucarii”.
Lumea vietuitoarelor fara cuvant capata la Arghezi un contur unitar si complex. Toate aceste vietuitoare se afla intr-un fel de dependenta afectiva fata de fiinta umana, de la copil pana la matur.
Poeziile precum “Cantec de adormit Mitura”, “Cuvant”, “Creion”, “Joc de creion” sunt semnificative. Cand oboseste din pricina “grelelor porunci si-nvataminte” din “Psalmi” si alte poezii filosofice, poetul se retrage in lumea pura a boabei, jocului si a faramei.
Poetul construieste un univers miniatural, copilaresc, populat de fiinte delicate. Si cand se joaca, el ramane un mare artist. Poeziile sale dezvaluie o lume noua care pare a fi o copie micsorata a celei adevarate. Poetul micsoreaza toate lucrurile astfel incat totul pare a fi fragil si marunt. Lumea acesta e alcatuita din material de artizanat: fluturii au aripile de catifea, libelulele au solzi de zipla. Poetul devine si el copil in aceasta lume.
Universul animalelor graviteaza in jurul casei, il gasim in lumea gospodariei in centrul careia se afla copilul. Poetul se minuneaza in mod continuu de tot ceea ce intalneste si mimeaza lumea cea mare. Copilul e unul inocent, el:
“Face oameni si lumina
Din putin scuipat si tina,
Si dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.”
(“Abece”)
Ca sa poata “copilari” Arghezi recurge adesea la parodie:
“Din slove am ales micile
Si din intelesuri furnicile.
Am voit sa umplu celule
Cu suflete de molecule,
Mi-a trebuit un violoncel
Am ales un brotacel
Pe-o foaie de trestie ingusta.
O harpa: am ales o lacusta.”
(“Cuvant”)

Alti scriitori care s-au lasat fascinati de universul marunt sunt Emil Garleanu si George Toparceanu.
Poetul e romantic prin asemanarea cu Eminescu si prin faptul ca poeziile sale ne prezinta personaje exceptionale aflate in situatii exceptionale; prin tratarea spatiului inchisorii si a temei sociale precum si prin obiectivitatea lui, poetul e realist; este un traditionalist pentru ca doreste sa se afle in relatie cu divinitatea; are si cateva poezii simboliste; avangardismul e reprezentat de faptul ca e un poet ultramodern prin estetica uratului si expresie; e si un poet expresionist prin apelul de salvare a spiritului omului prin cautarea sensului existentei si definirea raportului omului cu divinitatea.