Mihai Eminescu

Studiul manuscriselor eminesciene a stabilit ca poetul a compus mai intai partea a doua a acestei Scrisori. Ulterior numai, pentru contrast, a fost adaugata partea intai, evocarea istorica a bataliei de la Rovine. Structural, poemul se sprijina, a=adar, pe o antiteza intre trecutul glorios =i prezentul decazut. In sprijinul acestei afirma\ii vin =i imprejurarile istorice in care a fost elaborata opera. Scrisoarea III, ca de altfel =i celelalte (afara de a cincea, care a ramas postuma), aparea in , insa inca din , din vremea razboiului, pe cand lucra in redac\ia Curierului de Ia=i, Eminescu era absorbit de elaborarea Scrisorilor. n2h14hj
Dobrogeanu-Gherea gre=ea, totu=i, cand repro=a poetului idealizarea trecutului. Judecand poemul in intregimea lui, evocarea trecutului istoric nu este, in cazul de fa\a, decat un artificiu, in in\elesul major al cuvantului, crearea unei atmosfere de inal\are morala in via\a poporului roman, pentru ca satira asupra prezentului sa cada cu mai multa putere. Nu-i putem cere poetului, in contextul dat, realism istoric, a=a cum lasa
Gherea sa se in\eleaga.
Un prim moment al par\ii intai infa\i=eaza cre=terea puterii otomane printr-o alegorie. Poetul nu recurge la in=iruirea seaca de date istorice, ci prezinta totul prin acel vis al sultanului (o legenda orientala, luata din cartea istoricului german Joseph Hammer,
Geschichte des otomanisches Reiches), unde este vorba de cre=terea vertiginoasa a unui copac uria= a carui umbra cuprinde intreaga lume. La aceasta se adauga procedeul acumularilor =i al repeti\iilor, care lasa impresia de furtuna ce se apropie de Dunare:
Umbra lui cea uria=a orizonul il cuprinde
Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde;
Iar in patru par\i a lumii vede =iruri mun\ii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul =i Balcanii seculari;
Vede Eufratul =i Tigris, Nilul, Dunarea batrana —
Umbra arborelui falnic peste toate e stapana.
……………………………………………….
Toate se intind nainte-i ...ca pe-un uria= covor,
Vede \ara langa \ara =i popor langa popor.
Visul sau se-nfiripeaza =i se-ntinde vulture=te,
An cu an impara\ia tot mai larga se spore=te,
Iara flamura cea verde se inal\a an cu an,
Neam cu neam urmandu-i zborul =i sultan dupa sultan.
Astfel \ara dupa \ara drum de glorie-i deschid...
Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid...
A doua secven\a a primei par\i are mai curand un caracter dramatic. Mircea =i Baiazid devin ni=te personaje care vorbesc
=i se mi=ca scenic. Dialogul ce urmeaza intre ei pune in eviden\a
ingamfarea cotropitorului =i, prin contrast, modestia =i cumpatarea domnitorului roman. Mircea cel Batran mai aparuse
in poezia rom`neasca, inainte de Eminescu. La Grigore
Alexandrescu, in Umbra lui Mircea. La Cozia, ne intampina, in spirit preromantic, o marea\a fantoma rasarind din mormant, mai mult o proiec\ie a eului liric al poetului, asemanatoare
intrucatva cu fresca din interiorul manastirii de pe malurile
Oltului. La Bolintineanu, in Mircea =i solii, personajul e mai curand schematic, conven\ional. „Intr-o sala-ntinsa, printre capitani,/Sta pe tronu-i Mircea incarcat de ani... / In murmura surda vorbele-i se-neaca,/Cavalerii trage spadele din teaca” etc.
Plecand de la calificativul Batran, care insa a fost adaugat la numele voievodului numai de urma=i — spre a se face deosebirea de al\i domnitori care au purtat numele de Mircea, perinda\i la scaunul Tarii Romane=ti — conformandu-se deci mai mult tradi\iei populare, Eminescu face din personajul sau un batran, „simplu, dupa vorba, dupa port”, de=i, precum se =tie, in vremea bataliei de la Rovine, Mircea cel Mare se afla in floarea varstei:
La un semn deschisa-i calea =i s-apropie de cort
Un batran atat de simplu dupa vorba, dupa port.
Figura lui Mircea este, am putea spune, in perfect acord cu concep\ia fiziocrata, a statului natural, pe care Eminescu crede ca o putea opune politicianismului din vremea sa, exaltand, in articolele din ziarul Timpul, trecutul voievodal. Daca insa, luata
in sine, aceasta teorie ne apare gre=ita, retrograda chiar, func\ia estetica a personajului istoric, in ansamblul poemului, atinge maximum de efect. Dupa datina romaneasca, Mircea intampina pe Baiazid cu buna-cuviin\a, dar =i cu multa demnitate:
Orice gand ai, imparate, =i oricum vei fi sosit,
Cat suntem inca pe pace, eu i\i zic bine-ai venit.
Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ier\i…
De remarcat este stilul vorbirii, simpla =i cumpanita, mai ales prin acel plural al majesta\ii, tipic \aranesc (vezi, bunaoara, modul de a se adresa al lui mo= Ion Roata, personajul din povestirea lui Creanga, ca =i vorbirea batranului din nuvela
Padureanca de Slavici), dand impresia unei subtile ironii:
Eu nu \i-a= dori vreodata sa ajungi sa ne cuno=ti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale o=ti.
Simplu, sfatos, Mircea aduce aminte lui Baiazid de soarta tuturor cotropitorilor din veac, incepand cu Dariu al lui Istaspe
(apelativul e \aranesc de asemeni), primul oaspe (ironie, desigur, fiindca, de obicei, oaspe\ii sunt intotdeauna bine primi\i) de acest soi pe meleagurile noastre. To\i au cerut „pamant =i apa”.
Dupa Herodot (Istorii, cartea a IV-a, CXXVI), Darius, regele per=ilor, venit in expedi\ia sa de la nord de Dunare (anul i.
Hr.), ceruse „pamant =i apa”, insemnele supunerii. Este interesant ca Eminescu, punand expresia in gura lui Mircea, printr-o rasturnare de sensuri, prin inversarea locurilor in fraza ale celor doua vocabule — in spiritul limbii populare — =i prin punerea lor in rima, realizeaza un ingenios joc de cuvinte:
Impara\i pe care lumea nu putea sa-i mai incapa,
Au venit =i-n \ara noastra de-au cerut pamant =i apa;
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-spaimant,
Cum venira, se facura to\i o apa =-un pamant.
La Nicopole a fost posibila victoria turcilor pentru ca o=tile cavalerilor din Apus nu luptau pentru apararea \arii lor, ci pentru glorie:
Laurii voiau sa smulga de pe fruntea ta de fier.
Razboiul romanilor este insa un razboi drept, de aparare.
Mica o=tire a lui Mircea lupta pentru independen\a =i — la nevoie, ca in baladele =i doinele haiduce=ti — alaturi de ea se afla natura patriei (chip metaforic de a sugera solidaritatea):
Eu? Imi apar saracia =i nevoile =i neamul...
Si de-accea tot ce mi=ca-n \ara asta, raul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara \ie du=man este,
Du=manit vei fi de toate far-a prinde chiar de veste.
N-avem o=ti, dara iubirea de mo=ie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!
In contrast cu Mircea, Baiazid, ale carui o=ti trecusera
Dunarea „in sunet de fanfara” — cu orgoliul zgomotos al cotropitorilor dintotdeauna — , este plin de infumurare =i de manie abia re\inuta, cand afla ca romanii nu primesc sa i se
inchine. Discursul lui incepe cu o intrebare de o retorica violenta:
Cum? Cand lumea mi-i deschisa, a privi gande=ti ca pot
Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot? urmata de hiperbole, repeti\ii =i compara\ii homerice, menite sa arate trufia nemasurata a celui care era de mai inainte sigur de victorie. „Tot ce sta in umbra crucii”, in frunte cu Papa, „cu ale lui trei coroane, puse una peste alta”, cutezand sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna”, n-au facut decat sa adune fulgerele impotriva Fulgerului Baiazid-Ilderim:
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasa a pamant =i mare.
O=tile erau nenumarate. Impresia multitudinii e data de vocabule drastice: rauri-rauri, rascolite, starni\i, zguduind,
innegrind, furtuna ingrozitoare, inspaimantata.
Pentru-a crucii biruin\a se mi=cara rauri-rauri,
Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri,
Innegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mi=cau ingrozitoare ca paduri de lanci =i sabii,
Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!...
Toata aceasta cascada de cuvinte mari, pusa de Eminescu
in ritmuri apasate, da masura infumurarii cotropitorului, subliniata prin cateva gesturi caracteristice: la vederea mul\imii armatelor cre=tine, sultanul i=i =opte=te in barba „cu o ura ne-mpacata”, jurand sa-=i atinga \elul cu orice pre\: „Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas”. Vine apoi dispre\ul cu care prive=te la voievodul roman: „Si de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag? / Si purtat de biruin\a sa ma-mpiedic de-un mo=neag?’’.
A treia secven\a, din prima parte, este descrierea bataliei de la Rovine. In ansamblul compunerii, acest fragment poate fi asemanat cu o fuga dintr-o bucata simfonica: o=tirea romana iese navalnic din umbra intunecoasa a codrului — dupa tactica proprie razboiului de aparare — =i love=te fulgerator pe du=man.
Imaginile se succeda vertiginos, cu predominarea celor motorii, auditive =i vizuale. In fruntea o=tirii, Mircea mana o „vijelie
ingrozitoare”, caii, in fuga, iau pe copite „fa\a negrului pamant”, lancile fulgera in soare, arcurile se intind in vant, sage\ile „se toarna” „ca nouri de arama =i ca ropotul de grindeni”,
intunecand orizontul, „vajaind ca vijelia =i ca plesnetul de ploaie”, asemenea elementelor naturii, dezlan\uite ca intr-un cataclism. Asupra o=tirii turce=ti „se intinde umbra mor\ii”,
imparatul striga „ca =i leul in turbare”, ridicand zadarnic flamura verde. Citind atent descrierea bataliei de la Calugareni, facuta de Balcescu, in Romanii supt Mihai Voievod Viteazul, =i poemul
Dumbrava Ro=ie de Alecsandri, avand =i informa\ia, de tot sumara insa, din cronica lui Mihai Moxa, Eminescu lasa una dintre cele mai frumoase pagini in care e povestita o lupta din trecutul nostru istoric. Dinamismul e dat =i de inversiunile sintactice, insa cu totul in spiritul limbii, cand se noteaza mi=cari de ansamblu vazute simultan: „In genunchi cadeau pede=tri”,
„Cad sage\ile”, „Risipite se-mpra=tie’’, „Ca potop ce prapade=te”.
De asemeni, prin aglomerari verbale de ac\iune: „=uiera”, „se toarna”, „vine, vine, vine, calca” (care trebuie citite cu un ac cent crescendo), culminand cu onomatopeicul „durduind’’ =i cu imaginea „zidului inalt de suli\i” al cavaleriei:
In genunchi cadeau pede=tri, colo caii se rastoarna,
Cad sage\ile in valuri, care =uiera, se toarna
Si lovind in fa\a,-n spate, ca =i criva\ul =i gerul,
Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mircea insu=i mana-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul in picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suli\i,
Printre cetele pagane trec rupandu-=i large uli\i;
Risipite se-mpra=tie a du=manilor =iraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a \arii steaguri,
Ca potop ce prapade=te, ca o mare turburata,
Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata.
Acea grindin-o\elita inspre Dunare o mana,
Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.
A patra secven\a — pastrand pentru moment compara\ia poemului cu o simfonie — poate fi asemanata cu un adagio lini=titor, plin de o poezie suava, grava in acela=i timp. Soarele apune =i un „fulger lung incremenit”, nimb al biruin\ei, profileaza mun\ii spre asfin\it. „Din veacuri” (din infinitul timpului =i al spa\iului), stelele „izvorasc” „una cate una”. Luna,
„doamna marilor”, iese tremurand din codri =i varsa lini=te som nolenta asupra o=tirii care se a=aza. In acest cadru-atmosfera, de o simplitate solemna, cartea pe care unul din fiii lui Mircea o scrie pe genunchi, spre a o trimite „dragei sale, de la Arge= mai departe”, i=i risipe=te ecourile ca un solo de flaut pe orchestra\ia murmuitoare =i ampla a poemului. Fragmentul a fost, la origine, o doina ardeleneasca de catanie din epoca razboaielor napoleoniene, pe care Eminescu — a=a cum dovedesc manuscrisele — a cules-o in vremea peregrinarilor lui la romanii de dincolo de Carpa\i. Numai cateva u=oare modificari au mai fost necesare pentru incadrarea ei in contest. Versurile:
Trimite-mi, fata maiastra,
Ce-i mai mandru-n valea noastra:
Codrul cu poienile,
Cosi\a =i genele,
Ochii =i sprancenele,
Ca =i eu trimite-\i-oi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Coiful nalt cu penele,
Ochii =i sprancenele,
Ca eu sunt tot sanatos
Si, mul\umind lui Hristos,
Te sarut, mandra, frumos au devenit cunoscutele:
De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne e=ti a=a departe,
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimi\i prin cineva
Ce-i mai mandru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprancenele;
Ca =i eu trimite-voi
Ce-i mai mandru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul =i cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprancenele.
Si sa =tii ca-s sanatos,
Ca, mul\umind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.
Dupa cum s-a vazut, in prima parte a Scrisorii, Eminescu cheltuie=te mijloace poetice de o mare frumuse\e. Nimeni, in afara de dansul, nu a evocat trecutul in imagini mai grandioase, unice prin puterea lor emotiva, menite sa trezeasca entuziasmul
=i mandria pentru gloria strabuna. Oricate tratate de istorie s-au scris =i se vor mai scrie de acum inainte, figura lui Mircea,
invingatorul de la Rovine, s-a impus =i se va impune posterita\ii prin aura viziunii eminesciene. Cu toate acestea — ca =i in cazul Epigonilor — , toata greutatea poemului cade in a doua sa parte. Abia acum compunerea, prin excelen\a romantica — la mijloc fiind evocarea istorica =i antiteza propusa — i=i justifica titlul de Scrisoare, conceputa in spirit clasicizant totu=i, in linia tradi\iei lui Grigore Alexandrescu (in versuri), Negruzzi =i, ceva mai tarziu, Ghica (in proza), ca =i sub influen\a epistolelor lui
Hora\iu, din care, studiindu-l, in vremea cand era la Berlin,
Eminescu incepea a traduce. In anume chip insa, denumirea de
Scrisoare e =i un eufemism, caci de fapt toate Scrisorile lui
Eminescu sunt ni=te satire.
In satira, originalitatea eminesciana e mai puternica decat oriunde. In prima parte a Scrisorii III poetul folosea imagini =i cuvinte frumoase, intre care epitetul ornant avea locul sau bine stabilit. (Vezi pentru aceasta Tudor Vianu. Epitetul eminescian,
in Despre stil =i arta literara, Bucure=ti, Editura Tineretului,
.) Despar\indu-se de trecut, poetul mai lasa sa se auda aceste acorduri de neuitat:
Ramane\i dara cu bine, Basarabi =i voi Mu=atini,
Descalecatori de \ara, datatori de legi =i datini,
Ce cu spada =i cu plugul a\i intins mo=ia noastra
De la Tisa pan-la Mare =i la Dunarea albastra.
Dimpotriva, in cea de-a doua parte, un loc larg il au — daca ne putem exprima a=a pentru moment — imaginile =i cuvintele ur`te, epitetele =i metaforele drastice: „capi=tea spoielii”, „canalie de uli\i”, „ma=ti... din comedia minciunii”,
„stalp de cafenele”, „ur`ciune”, „privire imparo=ata”, „la falci umflat =i buget”, „negru, coco=at =i lacom”, „moneda calpa”,
„quintesen\a de mizerii”, „pocitura”, „ochi de broasca”,
„starpitura”, „gunoi”, „fonfii”, „flecarii”, „gagau\ii”, „gu=a\ii”,
„balbai\i cu gura stramba”, „raii”, „famenii”, „ciuma”,
„creaturi”, „mi=ei” etc., diformitatea fizica fiind mereu asociata cu ur`\enia sufleteasca. Bunaoara, in expresia: „privire
imparo=ata” (privire ce se strecoara dintr-o claie de par), se sugereaza animalitatea, ferocitatea, insul care sta la panda, avand insa =i atributele degenerescen\ei: „la falci umflat =i buget, negru, coco=at =i lacom”, odata cu posibilitatea de a se descurca in treburile politice, pentru ca ipochimenul este un
„izvor de =iretlicuri”. Cu alte mijloace — ale comicului, nu ale teratologicului, cerut de satira vehementa — tipul va fi realizat de Caragiale in persoana lui Agami\a Dandanache.
Faptul ca istoricii literari au identificat in caricaturile eminesciene de aici anume figuri de politicieni liberali ai vremii, pe un C. A. Rosetti, ori pe Pantazi Ghica, nu mai are acum nici o importan\a. Tipul demagogului =i profitorului politic ramane fixat pentru totdeauna intr-o asemenea imagine ur`ta.
In aceasta ordine, Arghezi va fi continuatorul cel mai autentic, creator, al lui Eminescu, atat in pamflete, cat =i in opera po etica propriu-zisa.
In satirizarea societa\ii timpului sau, Eminescu nu e nicidecum nou. A fost precedat, =i nu fara stralucire, de
Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Hasdeu =i mul\i al\ii. Daca am face o compara\ie intre — de pilda —
Satira. Duhului meu =i Scrisoarea III, am putea afla multe asemanari, mai ales tematice : „Domni=orul cela, care toate le =tie”, cu hainele de pe dansul cusute la Paris, salonardul cartofor din satira lui Gr. Alexandrescu, este chiar „stalpul de cafenele” =i „saltimbancul” lui Eminescu, ori macar parintele aceluia. Insa — =i acesta este lucrul ce se cere numaidecat subliniat — deosebirea dintre modalitatea satirei lui Grigore
Alexandrescu =i aceea a lui Eminescu este foarte mare. Grigore
Alexandrescu ca =i Vasile Alecsandri erau ceea ce putem numi
— restrangand sfera no\iunii — ni=te oameni de spirit care
in\elegeau sa foloseasca, in satira sau in comedia satirica, acul fin al ironiei, ca =i Caragiale mai tarziu. Eminescu nu este insa un om de spirit — in in\elesul dat mai sus termenului
— =i ironia fina nu-l caracterizeaza. In consecin\a, satira lui spumega de furie nere\inuta =i, adesea, se transforma in invectiva directa. Il caracterizeaza insa ironia amara sau, altcumva spus, ironia romantica, ceea ce, evident, presupune o alta atitudine estetica. Ea se realizeaza prin acea punere in contrast a trecutului glorios fa\a cu prezentul decazut, privit cu un ochi filozofic inalt, de unde =i versurile de tranzi\ie de la partea intai a Scrisorii la cea de-a doua, intrebarile retorice introduse prin acel cronicaresc au:
Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu intr-ai no=tri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem langa capi=tea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada =i la u=a cafenelii?
Torentul de invective, acea pictura in noroi — am putea spune
— a tabloului vremii, in care domina demagogia politica, este strabatut, spre deosebire de al\i satirici, de eul subiectiv al poetului, de acel rictus amar =i definitiv superior, prin dispre\ul =i umbra de scepticism in care plute=te. Intr-alt chip, prin antiteza roman tica, Eminescu a dat, in Scrisoarea III, un verdict asupra epocii sale asemanator celui dat de marele sau contemporan Caragiale, de=i cu alte mijloace. Daca in satirele lui Grigore Alexandrescu, ale lui Alecsandri indeosebi, chiar in acelea ale lui Hasdeu, se stravede putin\a indreptarii raului social, in Scrisoarea III, estetice=te vorbind, Eminescu respinge putin\a oricarei solu\ii.
Prezentul e cu at`t mai decazut, mai hidos, cu cat spiritul cititorului — o data cu acela al poetului — e aruncat din frumoasa poezie a trecutului in noroiul greu al prozei prezentului. De aceea solu\ia eminesciana — care nu e, in fond, o solu\ie, pentru ca e absurda, privita in lumina judeca\ii limpezi =i prozaice — e gasita tot in trecut. Pe deplin indrepta\it estetice=te, poetul invoca figura lui Vlad Tepe=, domnitorul care aplica pedepsele capitale:
Cum nu vii tu, Tepe= Doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i impar\i in doua cete: in sminti\i =i in mi=ei;
Si in doua temni\i large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la pu=carie =i la casa de nebuni.