r1f8fm
Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducand evenimentele pana in anul 1743. Caracterizat de George Ivascu drept un "ins malitios, vindicativ, subiectiv, barfitor si pamfletar" (cf. Craciun, Gh., Istoria didactica a literaturii romane, Ed. Magister/ Aula, Bucuresti, 1997, p.65), cronicarul moldovean isi alcatuieste scrierea intr-un stil unic incarcat de "complexitatea pamfletara facuta din ciuda si vaiete, din colorare si incarcatura..." (cf. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini..., Bucuresti, Ed. Minerva, 1982, p.25, preluat de Craciun, op. cit., p. 65); dornic sa-si completeze informatia si sa ofere "cetitorului" cele mai potrivite instrumente de intelegere corecta a textului, dar si sa completeze cronicile inaintasilor, Neculce are fericita inspiratie sa aseze in fruntea Letopisetului cele 42 de legende, numite "O sama de cuvinte", o istorie folclorica paralela a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase sa o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascalul, cel aspru criticat in De neamul moldovenilor; ale carei componente si/sau personaje trebuie sa ramana vii in mintea contemporanilor, asa cum s-au inradacinat in memoria colectiva.
Desi istorioarele sunt legende insusi Neculce isi avertizeaza, grijuliu, cititorii: "Caci cine le va ceti si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara va fi bine..." -; asezate, adeseori, in structuri imaginare - ele par autentice fiindca poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinta de a certifica veridicitatea informatiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrand legendele cu proverbe, zicatori si parabole vii in vreme.
Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detasare, fiindca cronicarul, fire colerica, probabil, se implica cu ardoare in tot ce povesteste si-si doreste cititorul partas la derularea actiunii -; formula "iubite cetitorule" revine insistent in Letopiset marcand nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trairi umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care il poarta; mai mult, ele sunt coborate la dimensiunea actelor lor, oamenii putand fi curajosi sau lasi, buni sau rai, demni sau vrednici de dispret, dupa cum le sunt si faptele. Intreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o insiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate "cu virtutile si lipsurile lor particulare, dar esentiale" (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii romane vechi, Bucuresti, Ed. Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axata pe virtutile umane, ceea ce ni-l dezvaluie pe Neculce ca fiind mai putin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degraba, un clasic al artei literare.

Sub acest aspect se cuvine facuta o analiza mai detaliata.
Abordarea in sincronie a textului cronicarului este, fara indoiala, anevoioasa, desi pare mai aproape de un demers lingvistic onest -; lipsesc, insa, structurile referentiale la care sa ne raportam si cu care sa operam; cu toate acestea, avem credinta ca, prin creatia sa, Neculce este nu doar un precursor al lui Creanga sau Sadoveanu , ci si un creator de teorie literara in structuri epice, motiv pentru care consideram ca putem aborda textul cronicarului utilizand, diacronic, mijloacele actuale de analiza.
Din punctul de vedere al expresiei , Neculce este un purtator de sentimente si atitudini, el nesfiindu-se sa-si judece personajele, pe care le simte vii sau le cunoaste, cu umor sau cu satira, pe limba cititorului, fara nici un efort. Este evident ca autorul scrie asa cum vorbeste, intr-o limba vie, construind imagini care se identifica cu normalul cotidian, intr-o succesiune aproape sincrona cu actiunea prezentata; probabil ca, la vremea lui, Neculce era un scriitor harnic, rapid si bine deprins cu mestesugul slovelor care trebuiau asternute pe hartie cu viteza infiriparii amintirilor. Cu toate acestea, exista autori care contesta ideea ca Neculce ar fi scris Letopisetul, afirmand ca textul ar fi fost dictat. (cf. Rotaru, Ion, Istoria literaturii romane, vol. I, Ed...., p....) Aceasta nu inseamna, insa, ca lipseste exercitiul unor constructii lexicale indraznete ("pace sulimenita" intre Cantemiresti si Brancoveanu, "camesa de ghiata" a lui Constantin Duca sau enumeratia din debutul povestirii despre Nicolae Milescu spatarul) pe care cu greu le poti extrage din contextul care le cuprinde, ceea ce face din Neculce un mare maestru al constructiilor sintactice complexe.
Predicatele asezate in vecinatatea personajelor importante pastreaza pluralul epocii ca marca posibila a consideratiei fata de acestea, in timp ce subiectele sunt adeseori subintelese; superlativele, de asemenea sunt ale vremii ("pre invatat", "pre drag", "s-au pre maniet"); topica este, in general, corecta, desi, uneori, Neculce simte ca asezarea unor structuri subordonate inaintea regentului sporeste expresivitatea formularii ("Iara mai pre urma, radicandu-se Petru imparat, fiul lui Alecsii Mihailovici, carele au vinit aice in tara, in Moldova, de s-au batut cu turcii la Prut, la Stanilesti, din gios de Husi, in tinutul Falciiului, agiuns-au Carnul din Sibir cu carti la dansul..." este remarcabila insistarea lui Neculce asupra corectitudinii asezarii geografice, asa cum se cuvine unui cronicar, desi este posibila si explicatia cunoasterii personale, cu un usor iz nostalgic, a tinutului respectiv din vremea cand autorul indeplinea diverse dregatorii la curtea Cantemirilor (n.n.); frazele lungi, unele cu aspect de anacolut, alterneaza cu propozitiile scurte, starnind cu buna stiinta interesul cititorului, curios sa afle ce va urma in povestire, intr-o continua asteptare.
Remarcam, de asemenea, o anume insistare asupra cuvantului "cinste" folosit de patru ori "nu s-a saturat de bine si cinste ce avea...", "ªi era in mare cinste si bogatie...", "ªi a avut acolo multa cinste si dar...", "...mare cinste i-a facut imparatul..." , mai mult denotativ -; cu sens de a fi onorat de cineva, dar si cu conotatii subtile in ideea inducerii unor idei moralizatoare; substantivul astfel citit devine "cinstire" in cheia actuala, practic un infinitiv lung de diateza pasiva.
Sub aspectul imaginii, trebuie remarcat faptul ca, desi nu abuzeaza de figuri de stil, Neculce are darul de a construi imagini fara a silui limba vorbita, cu o dezarmanta naturalete. Evenimentele se succed in cursul lor firesc, extrem de vizual, cu a anumita gradare menita sa sporeasca interesul cititorului (suferintele poporului sunt prezentate crud, fara intorsaturi lexicale, cu durere greu reprimata: "Ramas-au bietii oameni numai cu sufletele, batuti si struncinati precum era mai rau si mai amarnic, cum nu se poate nici a se scrie, nici a se povestire caznele si ucisurile lor ce au avut cu tatarii.").
Ca portretist, Neculce ramane creatorul unor chipuri vii, insistand acolo unde firea personajului are ceva semnificativ; personajele sunt vii prin ceea ce au caracteristic, chiar daca aceste insusiri sunt, nu de putine ori, contrastante ( Toderasco din Galati este "chipes...din fire, dar mai rau si mai spurcat, si mai varvar si mai tiran nu era alt om pe acele vremi in tara", Milescu era " prea invatat si carturar, si stia multe limbi: elineste, greceste si turceste. si era mandru si bogat, si umbla cu povodnici inainte, domnesti, cu buzdugane si palose, cu soltare tot sarma la cai...Iar cand a fost odata, nu s-a saturat de bine si de cinste ce avea la ªtefanita-voda, ci a sezut si a scris niste carti viclene..."; gradatia in creionarea personajelor pare perfecta in portretul facut lui Gin Ali Pasa, " un pagan rau, turbat si mare sorbitor de sange asupra crestinilor (este oarecum suspecta asemanarea dintre acest text si caracterizarea facuta de Ureche lui ªtefan: «Fost-au acest ªtefan voda om nu mare de statu, manios si de graba varsatoriu de sange nevinovat») Nu-i trebuiau lui daruri sau rugaminte. Acesta au omorat pe Brancoveanu voda cu cuconii; acesta au omorat si pre ªtefan voda si pre tata-sau Constantin Stolnicul, si pre Mihai Spatarul si pre Lupul Vornicul...Numai ca si-au luat si el plata..., ca i-au luat tata-sau diavolul sufletul.".
Neculce se implica afectiv in creionarea propriilor sale personaje fara a le altera autenticitatea -; pe Milescu se pare ca nu-l are la inima neputandu-i ierta tradarea, in timp ce ªtefanita, recunoscut ca fiind de o cruzime fara seaman, pare a fi prezentat cu o oarecare simpatie; se insista asupra hotararii justitiare amplificate prin participarea efectiva la actul taierii nasului cu hamgerul personal si nu cu cutitul calaului, moment in care, aproape automat, Milescu primeste un adjectiv demonstrativ de departare ("si au adus pre acel Nicolai Milescu...") ca semn definitiv al pierderii identitatii - din acest moment el devine Carnul.
Dincolo de resentimentele fata de Milescu, razbate caracterul docil al lui Neculce, probabil un slujbas ascultator de poruncile domniei, fiindca se insista asupra implicarii domnitorilor in fapte si evenimente oarecum minore (taiatul nasului sau rasul barbii din final) care nu sunt de demnitatea stapanului, dar care, odata intamplate, certifica, pe de o parte, veridicitatea episoadelor si, pe de alta parte, le sporesc grozavia.
Naratiunea este chibzuit organizata in folosul trezirii interesului cititorului, cu realism si mestesugita arhitectonica, multe din intamplari fiind chiar traite de Neculce "Pentru lunga istorisire a carierei lui Nicolae Milescu, dupa episoadele din tara, a...i restul faptelor din Rusia le va fi aflat Neculce chiar acolo, in timpul celor doi ani de exil petrecuti langa D. Cantemir, tinand seama ca o atat de stralucita figura de carturar moldovean, instrainat si el fara voie, nu putea sa nu intereseze..." (cf. Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucuresti, Ed., p.171) sau cunoscute in chip direct; personajele sunt firesc asezate in haina intamplarilor fara a fi in vreun fel constranse la evolutii artificiale (Spatarul Milescu isi pierde nasul, apoi si-l reface printr-o ciudata operatie estetica in Tara Nemtilor, revine in tara in vremea lui Ilias, pleaca la Moscu, apoi la Chitai, pentru ca, in final, sa se stinga la curtea lui Petru Alexievici, imparatul de la Moscu); tradarea, mestesugit urzita asemenea lui Prometeu, cel care fura scanteia focului intr-o trestie, il sacaie, cu siguranta, pe Neculce care-i schimba numele din Nicolae Milescu spatarul, in Nicolae Milescul, mai apoi in Nicolae Carnul sau pur si simplu Carnul -; pastrat in intreaga parte a doua a povestirii, intr-o dinamica a naratiunii asezata in consonanta. Neculce isi tese legenda despre Nicolae Milescu Spatarul cu maiestrita abilitate: atmosfera de legenda este sugerata de folosirea imperfectului evocarii (tinea, punea etc.), prin jocurile oximoronice care alterneaza tristetea cu bucuria, extazul cu deznadejdea, degradarea umana cu evolutia pe culmi, intunericul cu lumina; istoria este reconstituita cu participarea afectiva a autorului care stie ca, alaturi de el, cititorul va fi definitiv castigat in trairea evenimentelor; mai mult, oral prin excelenta, Neculce utilizeaza cu pricepere stilul direct ("... si au intrebat dzicand: «Unde este dascalul mieu cel care m-au invatat carte? Acum curund sa-l aduceti.»") impletind realitatea cu fictiunea (repararea nasului sau diamantul primit de la chitai, "ca un ou de porumbu" -; sugestiva comparatie!) si utilizand mijloace expresive si astazi valabile.
Cronicarul il prezinta pe Nicolae Milescu conferindu-i structuri morale in relatari nude, posibile nuclee pentru un roman modern al maririi si al decaderii, inlaturand cu desavarsire descriptivul care nu-i slujeste in sustinerea epicului. General umanul existent la clasicii contemporani francezi devine specific umanul lui Neculce fiindca portretul lui Milescu este o biografie puternic individualizata, spectaculoasa in evolutie; transformarile fizionomice ale personajului sunt urmarile firesti ale faptelor necugetate -; taierea nasului -; sau ale reabilitarii -; imparatul de la Moscu ii rade barba si-l reaseaza in randul celor mai de seama sfetnici ai sai. Spatarul este, cu siguranta, victima propriului intelectualism care il mana in traiectorii divergente, intre eruditie si tradare. Intr-o astfel de alcatuire dialogul nu-si gaseste locul, desi Neculce vorbeste cu cititorul.
Momentele subiectului sunt relativ usor de descoperit; exista o expozitiune cu iz de a fost odata ca niciodata din basmele batranilor; povestea are trama, cu toate ca intriga este abil ascunsa in spatele aparentei detasari a povestitorului; mai mult, punctul culminant abia de se zareste in decizia taierii nasului, in timp ce deznodamantul, desi repara, oarecum, imaginea lui Milescu, marcheaza pozitia ireconciliabila a lui Neculce fata de ideea de tradare prin pastrarea numelui -; porecla Carnul; remarcam, din punctul de vedere al incheierii, constructia finala cu aspect de basm, in care cunoscutul si-am incalecat pe-o sa este amplificat de aducerea in scena a suitei urmasilor lui Milescu, "...ramas-au acelui Carn feciori si nepoti a...i si aceia aveau mila de imparatie, si acolo au murit." cei care i-au cinstit, peste vremi, numele, o ultima concesie pe care autorul, generos de aceasta data, o face personajului.
Povestea este extrem de vie, usor gafaita de reluarea vocabulei si repetitie, marca a oralitatii stilului, mostenita, mai tarziu, de Creanga, in majoritatea situatiilor narative. Figura slutita, chiar aparent indreptata de "doftorul" neamt, ramane oglinda existentei lui Milescu, in care taierea nasului de la inceput si a barbii dinspre final construiesc o excelenta compozitie rotunda a textului.
Desi in majoritatea legendelor graviteaza intre bine si rau, de aceasta data Neculce evita sentintele lasandu-si cititorul, bunul sau aliat, sa aleaga si sa traga invatamintele; absenta conotatiilor este fireasca intr-o astfel de alcatuire.
*
Daca cronicile reprezinta un nivel superior de folosire a limbii romane vechi prin raportare la textele religioase, scrierea legendelor ramane prima contributie consistenta in domeniul limbii romane literare. Stilul lui Neculce este eliberat de artificialitatea constructiilor lui Costin sau Cantemir, tributari sintaxei latine.
Prozator prin excelenta, povestitor prin vocatie si istoric conjunctural, Neculce este deschizator de drumuri in proza de mai tarziu; peste un veac, Creanga il va readuce in prim-planul literaturii noastre imbogatindu-l cu o noua expresivitate.
XLI. Era un boier, anume Nicolae Milescu spatarul, de la Vaslui de mosia lui, prea invatat si carturar, si stia multe limbi: elineste, greceste si turceste. si era mandru si bogat , si umbla cu povodnici inainte, domnesti, cu buzdugane si palose, cu soltare tot sarma la cai. si lui ªtefanita-voda ii era prea drag, si-l tinea prea bine, si la masa il punea, si se juca in carti cu dansul, si la sfaturi, ca era atunci gramatic la dansul. Iar cand a fost odata, nu s-a saturat de bine si de cinste ce avea la ªtefanita-voda, ci a sezut si a scris niste carti viclene si le-a pus intr-un bat sfredelit si le-a trimis la Constantin-voda cel batran Basarab, in Tara Lesasca, ca sa se ridice de acolo cu osti, sa vina sa scoata pe ªtefanita-voda din domnie. Iar Constantin-voda n-au vrut sa se apuce de acele lucruri ce-i scria, ci s-au sculat si au trimis batul acela sfredelit, cu carti cu tot, inapoi la ªtefanita-voda, de le-au dat. Deci ªtefanita-voda, cum au vazut batul cu cartile, s-au prea maniat si l-au si adus pe acel Nicolae Milescul inaintea lui, in casa cea mica, si au pus pe calau de i-a taiat nasul. Scotand ªtefanita-voda in graba hamgerul lui din brau, au dat de i-a taiat calaul nasul. si n-au vrut sa-l lase pe calau sa-i taie nasul cu cututul lui de calau, ci cu hamgerul lui ªtefanita-voda i-a taiat nasul. Dupa aceea, Nicolae Carnul a fugit in Tara Nemteasca si a gasit acolo un doftor, de-i slobozea sangele din obraz si-l botea la nas, si asa, din zi in zi, sangele se inchega, de i-a crescut nasul la loc, de s-a tamaduit. Iar cand a venit aici in tara, la domnia lui Ilias-voda, numai de abia s-a cunoscut nasul ca-i taiat.a...i
Bibliografie ***, Analize literare pentru bacalaureat si admiterea in facultate, Ed. Junior, Bucuresti, 1994; ***, Limba si literatura romana nr. 2/1997, p. 16-20; Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Ed. Minerva, 1982; Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii romane vechi, Bucuresti, Ed. Academiei R. S. R., 1972 Craciun, Gh., Istoria didactica a literaturii romane, Ed. Magister/ Aula, Bucuresti, 1997; Neculce, Ion, O sama de cuvinte, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1990; Pop, Ion si colab., Dictionar analitic de opere literare romanesti, Casa Cartii de ªtiinta, Cluj-Napoca, 1999 Ureche, Grigore, Letopisetul Tarii Moldovei, Ed. Minerva, Bucuresti, 1987; Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Bucuresti, Ed.