p3f20fg
Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la inceput in poezia rasinareanului Octavian Goga (1881—1938). Poetul inalta “cantarea patimirii noastre” si cade in genunchi in fata lui Dumnezeu. Ideea politica e absorbita intr-un text obscur de oracol cutremurator:
Din casa voastra, unde-n umbra
Plang doinele si rade hora,
Va straluci odata vremii
Norocul nostru-al tuturora...
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un intins adanc de mare,
Traieste-nfricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare...
Poetul e dreptvestitorul apostol “al unei vremi ce va sa vie”, care se prosterna in fata padurii divine si, ca un predicator in catacombe, impartaseste norodului strans in munti taina trecutului sau imparatesc.
Misterioasa religie isi are hagiologia ei. Sfantul cel mare, Arhanghelul, e Stefan cel Batran:

Acolo dormi si tu, arhanghel batran,
Tu Stefane sfant Voievoade,
Ce-ai scris stralucirea norodului tau
Cu sange dusman de noroade.
De sfanta ta dreapta, de spada ta sfanta,
Spun toate povestile slovei,
— Sa nu se infioare de numele tau
Nu-i frunza in codrii Moldovei...
Tara din Noi are un vadit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu in care se petrec evenimente procesionale, in care lumea jeleste mis terios impinsa de o putere oculta, cu sentimentul unei catastrofe uni versale:
La noi nevestele plangand
Sporesc pe fus fuiorul.
Si-mbratisandu-si jalea plang:

Si tata si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cantecele noastre plang —
In ochii tuturora.
Afara de asta Goga a reluat “nenorocul” din lirica eminesciana, ideea unui destin ascuns ce conduce firele vietii, interpretandu-le in sensul unui regret de a se fi dezlipit de satul sau:
De ce m-ati dus de langa voi,
De ce m-ati dus de-acasa?
Sa fi ramas fecior la plug,
Sa fi ramas la coasa.
Si-aveati si voi in curte-acum
Un stalp la batranete.
M-as fi-nsurat cand ispraveam
Cu slujba la-mparatul,
Mi-ar fi azi casa-n rand cu toti...
— Cum m-ar cinsti azi satul.
Atunci eu nu mai rataceam
Pe-atatea cai razlete,
Ca si Eminescu, Goga canta un inefabil de origine metafizica, o jale nemotivata de popor stravechi imbatranit in experienta cruda a vietii, ajuns la bocetul ritual fara explicarea sensului. Inraurirea simbolista s-a exercitat si asupra lui Goga, fara a-i fi modificat structura. Satul tine la el locul “cetatii moarte” a poetilor flamanzi, insetati de liniste si monotonie. Asa de putin poate depasi poetul propria-i experienta, incat infiorarea produsa de vederea marii nu-i desteapta decat imaginea de “craiasa” si dorinta de a se baga “sluga” la ea.