m8d15dg
Ca si poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adanc al specificitatii noastre. Natural pana la clarificare, scriitorul strabatea drumul firesc al prozei romane, dovedind nu mai putin inca de la inceput o anume monotonie in subiecte. Programul general este descrierea sufletelor simple. Deci un tigan se indragosteste de stapana, un mos betiv se ciorovaieste cu baba, un hangiu sufera de moartea femeii sale, un fierar isi bate nevasta care-l inseala. Toate acestea sunt
“dureri inabusite”, cum se cade sa fie suferintele unui primitiv. Eroii au o “taina” pe care nu stiu s-o exprime, care-i duce la iuti gesturi crunte, dupa care raman mereu intunecati si intr-o salbateca sau numai speriata stupoare. O vreme, prin influenta directa ori mijlocita a lui Zola, se incearca studiul social. Crasma e scena tipica de desfasurare a faptelor, locul de pierzare, unde necajitii se alcoolizeaza.
Se continua dealtfel nuvelistica epocii. Toti eroii lui Sadoveanu sunt si ei niste automati traind vegetativ, fara reflectiune. Singura nota mai deosebita este ca la scriitorul moldovean reductiunea devine sinonima cu salbaticirea, ceea ce nu exclude o mare energie vitala comprimata care a izbucnit sau va izbucni odata, dupa care destindere individul isi reia placiditatea impenetrabila. De aceea eroii sunt mai ales mosi si babe, vechili, bouari, hoti, dezertori, oameni traind in pustiire, lasandu-se rar pe la crasma spre a-si revela automat “taina”.
Multa vreme, in felurite nuante, Sadoveanu face monografia sufletului redus, cu “vorba rupta, zgarcita”, a omului “mocnit si neguros” din locurile cu populatie rara, unde nici nu se stie de mesina in care sta inchis Caraoschi si de scrisorile pe sarma. Pe cutare mosie, ca intr-o
“Brazilie” din vremea emigrarii, s-au strans oameni cu “taine”, de zertori, copii ai nimanui, “de toate felurile, felurit imbracati”. In zeci de volume se dezvolta aceeasi idee nuvelistica. Un lup, un cal, un tap salbatic, o veverita, un pescar, un vacar, un mos, o baba, un boier batran, infundati in singuratati, stapaniti, nu stapanitori de natura, sunt surprinsi in refugiul lor. Vietatea tipa sau priveste patrunzator, omul isi dezvaluie unica lui istorie, dupa care recade in mutenie, caci toata existenta lui elementara s-a consumat intr-o singura ardere.
Autorul nu inventeaza fapte: colinda pustietatile vanand si pescuind.
Cateva nuvele si romane din tinerete cu intriga oraseneasca intaresc aceasta stare de lucruri. In Floare ofilita, roman dedicat “micilor functionari de provincie”, Tincuta sufera nu de viata monotona a oraselului, ci fiindca barbatul ei nu vine exact la masa. Insemnarile lui Neculai Manea ne pune inainte un om cu impuls regresiv, in cautare de “sihastrii”. Apa mortilor ne prezinta o femeie care si-a facut o imagine exagerata despre fericirea casnica intr-un targ de 18.000 locuitori, privit ca un loc de pierzare, ca o ingramadire nelinistitoare pentru suflet.
Cu timpul, pastrand aceleasi situatii fundamentale, nuvelistica lui
M. Sadoveanu capata un aer voios, idilic. Cautarea singuratatii nu mai e o asceza ci un rafinament. Vanatul, pescuitul sunt prilejuri de a se bucura de carnurile si formele pe care natura le ofera omului. La crasma oamenii vin sa se veseleasca de mirosul si galgairea vinului, iar solitudinea e interpretata ca varsta de aur si natura ca un izvor de lapte si miere. Eroii plutesc intr-o stare de fericire statornica, aducand laude roadelor pamantului care nu cer nici o sfortare din partea individului. Naivitatea schilleriana ia forme pantagruelice. Balta colcaie pe dedesubt de peste si pe deasupra de rate, padurea foieste de cerbi. Scriitorul a ajuns la un concept al fericirii naturale, prin care si-a improspatat paleta, eliminand liniile melancoliei si inlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalitatii, refacand in Moldova de azi Olanda pictorilor de acum cateva secole, cu oameni in zdrente, umflandu-se cu vin si contempland cu ochi lacomi mari bucati de carnuri fripte,

Olanda urcioarelor de vin si a meselor de bucatarie pline cu vanat si pesti. Pana si pesimismul schopenhauerian apare ca un calm kief, in forma unei mari bucurii a oricarei vietati comestibile de a participa la prefacerile materiei, de a manca si a se lasa mancata. Se vorbeste cu voluptate de bogatia in vanat a tarii (ursi, mistreti, cerbi, capre negre, cocosi de munte, ierunci, dropii, sparcaciu, potarnichi, prepelite, sitari, begatine, puhoieri, nagati, rate, lisite, gaste, galiti, lebede), de raci si chiscari, de crapi prinsi iarna prin copci in cantitati asa mari incat “fosgaiau viermuind”, de pesti gatiti in felurite chipuri. Rafina mentul gastronomic se bizuie pe o degradare in scara civilizatiei. Fineta sta in o cat mai mare apropiere de starea de natura. Hanu-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul Canaanului, ospatand numai cu carne fripta si band vin, insa dupa o randuiala care cere initiere.
Vinul e adus de Ancuta in cofaiel plin, cu ulcica mereu noua. Inainte ca povestitorul sa-si inceapa istoria, toti vara ulcelele in cofaiel si lautarii canta. Din cand in cand Ancuta aduce de la foc pui fripti in tigla. O altfel de existenta aceasta lume naiva nu poate gandi si stirile despre mancarile sarace din civilizatie ii umple pe toti de turburare.
Zodia Cancerului sau vremea Ducai-voda e un roman istoric (venit dupa altele mai vechi: Soimii, Neamul Soimarestilor ) cu foarte putina materie epica. Un abate francez De Marenne trece prin Moldova si are prilejul de a vedea noul eden. Pe abate il surprind in primul rand sublima singuratate a privelistilor, raritatea omului. Moldova e o
America virgina ca aceea din Athala de Chateaubriand. Il mai uimesc mijloacele rudimentare de trai, bucataria savanta (zeama de gaina, sarmale, claponi in tigla, placinte si ulcioare cu vin vechi). In Nunta domnitei Ruxanda domina acelasi element euforic. Gonit din scaun, intr-o poiana, maria-sa Vasilie-voda bea o cupa de vin pe care i-o intinde nelipsitul paharnic. Iasul a fost parjolit, dar iesenii taie imperturbabili de Sfantul Ignat ramatorii. Mijlocul de a dezlega limba iscoadelor este vinul ros fiert intr-o oala noua, “adaos cu miere, cu scortisoara si cuisoare”. Un cersetor povesteste ca i s-au dat de catre cazaci sa manance “pana de somn cu usturoi si mamaliga de hrisca ingrasata cu unt”, “caprioara fripta” scaldata in “zama fripturii imbunatatita cu piper”, “clatite cu smantana indulcita”, insa, spre canonire, fara vin, ceea ce i s-a parut cersetorului o tragedie grozava acoperind toate evenimentele politice. Fratii Jderi si Izvorul-Alb au o intriga ceva mai vie, timpul istoric fiind domnia lui Stefan cel Mare.
Cu toate acestea, interesul artistic e de alta natura. Suntem intr-o era idilica, de o fericire mitica, in care voievodul, ca un semizeu, calauzeste noroadele cu puteri in cer si pe pamant. Divanul sau e un mic Olimp.
Domnul umbla prin tara sa imparta dreptate supusilor si e intampinat cu clapon cu vin, oparit cu unt, dupa o reteta ramasa de la un boier al lui Mavrichie-imparat. Belsugul alimentar din curtile si hanurile
Moldovei este un aspect particular al unei rodnicii nebune de tara aproape necalcata de oameni. Intr-o dumbrava numita Mar-Putred
(nume sugerand imensitatea roadelor) iarba noua razbate prin iarba veche si zimbrii se amesteca cu oi salbatice cu treisprezece coaste.
Boabele de grau sunt grele si tari si au sunet de sticla. Mierea cea deasa da o ceara cu mireasma inefabila si grea. In aceasta tara minunata nu se fac mari sfortari intelectuale. Copiii invata de ce fuge iepurele la deal si de ce duce cainele ciolanul in gura. Oamenii sunt ceremoniosi, fetele rusinoase, coconii domnesti hieratici in straie de brocart “mititele ca si trupusoarele lor”. In ultima vreme M. Sadoveanu a inceput a compune niste romane de un epic superficial, a caror valoare sta in incercarea de reconstructie a unei Dacii absolute, a unei societati rare, pierdute pe teritoriul geto-scitic, traind dupa rituri imemoriale, intr-un belsug fabulos. Uvar descrie Scitia atemporala, luand ca pretext memorialul unui iacut. Cantitatea fantastica a pestilor, vanatului e nota esentiala. Cu un glonte se pot dobori deodata cincizeci si trei de pasari. Noptile de Sanziene evoaca o Scitie mai apropiata, constituita de urmasii pecenegilor. Acestia calaresc pe cai nepotcoviti, fac focul cu amnare si iubesc padurea. Un francez venit sa exploateze

lemnul se vede boicotat de catre toata lumea. Baltagul e un roman al transhumantei cu intriga antropologica. Acum suntem in Dacia, in teritoriul muntenesc al oierilor. Un cioban a fost ucis, si nevasta care-i stie drumurile calendaristice ii da de urme si prinde pe ucigas.
Fundamental si remarcabil este aici simtul automatismului vietii taranesti de munte. Oamenii fac fel de fel de prepusuri, dar Vitoria le respinge. Lipan nu poate face in cutare luna decat asta si asta. Miscarea este milenara, neprevazutul nu intra in ea, ca si in migratiunea pasarilor. Uneori ti se pare ca citesti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London si ramai mirat, in ciuda deosebirilor de colori, de aceea si miscare larga, astronomica.
Luat in totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor cu o capaci tate de a vorbi autentic enorma. Prin gura sa vorbeste un singur om, simbolizand o societate arhaica, de o barbarie ideala, pusa intr-un decor sublim si aspru. Goticul, muzicalul lipsesc din aceasta opera, care ar fi clasica daca echilibrul n-ar fi stricat in sensul rigiditatii, idilicul lui Sadoveanu fiind in intelesul cel mai larg asiatic (dar nu slav), revarsat intr-o neturburata placiditate, intr-o cantitate muta.