b5e15ev
I. INCEPUTURILE LITERATURII MODERNE 1800-1830
INFLUENTE SI CURENTE
Secolul XIX este cel mai insemnat pentru viata poporului nostru, fiindca
in cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile,
iar pentru literatura este primul in care se produc lucrari care sa poarte
cu adevarat numele de opere literare. Aceasta nu se intampla insa
chiar de la inceput. Aspectele societatii romanesti in diferitele
momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte institutii,
alta cultura. Cine ar zice ca de la Alecu Beldiman pana la Grigore Alexandrescu
sunt numai 20 de ani? Caci de la Paris Momuleanu pana la Eminescu n-au
trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie sa facem mai multe despartiri in
literatura noastra moderna. Limitele acestora nu sunt bine stabilite si de aceea
difera mult in aceasta privinta cartile de istoria literaturii. Noi, pentru
ca am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura moderna, avem sa-l
despartim in trei perioade: perioada inceputurilor (1800-1830),
perioada eroica (1830-1870) si perioada critica (1870-1900).
In prima perioada in principatele romane se gaseste inca
puternic curentul care stapanise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc
si alte curente noi: cel francez si cel latinist transmis de scoala ardeleana.
Sa cercetam rolul acestor curente si partea cu care au contribuit la miscarea
noastra literara din perioada de care ne ocupam.
Grecismul este mult mai vechi in tarile romane decat in
epoca fanariota; se poate zice ca la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderenta
culturii grecesti era asigurata. Chiar in secolul XVII am avut in
principate un mare numar de carti tiparite greceste si scrise de catre romani.
Fost-a un bine sau un rau aceasta influenta?
Parerile sunt impartite. Daca asculti pe Gheorghe Lazar, care spune ca
grecii au facut pe romani "impotrivitori limbii romanesti",
trebuie sa consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Daca din contra, citesti
introducerea lui C. Erbiceanu la publicatia "cronicarilor greci" (Buc.
1890), vezi ca lucrurile se prezinta cu totul altfel: "In epoca influentei
elenismului limba nationala a crescut, s-a dezvoltat, pentru ca avea in
elenism un model de limba artistica si perfecta, de unde se puteau inspira scriitorii
romani".
E o parte de adevar, in fiecare din aceste pareri extreme. Desigur ca
in epoca slavonismului dezvoltarea noastra literara e mult mai redusa
decat in epoca influentei slavone, dar asa-zisul "elenism"
aduce numai indirect cultura clasica elena: el aduce mai mult spiritul grecesc
nou si acesta infatiseaza putine elemente, care ar fi slujit la un progres
al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariota,
nu s-ar fi format literatura secolului XIX, caci spiritul lui nu se potrivea
nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al paturilor mai culte. De aceea
putine si de putina valoare lucrari literare s-au produs sub actiunea influentei
grecesti. Au trebuit sa vie alte imprejurari, alte curente, care sa dea
elementele literaturii noastre moderne.
Acestea sunt, de o parte, influenta franceza si curentul latinist, datorite
apusului; pe de alta, o slaba cunoastere a productiunilor poporane.
Sa cercetam cum se introduce limba si spiritul francez in principatele
romane.
Vom observa ca avem intai o influenta indirecta in secolul
XVIII si pana la 1820; apoi o influenta directa dupa aceasta data si pana
pe la 1870.
Influenta indirecta o datorim grecilor si rusilor.
Este interesant de vazut ca chiar in veacul in care stapanirea
greceasca ajunge la culmea ei din punct de vedere politic si din punct de vedere
cultural, ea poarta in sine germenul propriei ei disolutiuni: limba franceza.
Cum se intampla aceasta?
Se stie ca turcii, indata ce s-au stabilit in Europa si au avut
legaturi diplomatice cu alte state, s-au servit in asemenea imprejurari
de oameni straini si in special de greci, care ramasese in mare
numar in Constantinopol, vechiul Bizant, unde au si pana azi un
mare cartier in care traiesc in grupe compacte, avand si patriarhatul
lor. Acesti greci au fost siliti sa invete limba care era mai mult intrebuintata
in raporturile diplomatice. Cata vreme venetienii erau stapanii
marilor si puternici in Europa, ei vorbira italieneste. Mai tarziu,
de prin secolul XVII, limba franceza devine predomnitoare; atunci grecii vorbira
frantuzeste.
Cand turcii incep a trimite domnitori in principate dintre
fostii dragomani greci, acestia, venind in tara, introduc cunostinta limbii
franceze, isi cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curand
se imita de catre boieri, precum s-a imitat de catre acesti toate obiceiurile
aduse de greci. Unii domnitori isi iau si secretari francezi. Astfel Nicolae
Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani in principate,
intrebuintat in aceasta functiune de mai multi domnitori. Alexandru
Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea
de lucruri din Moldova.
Prin acesti secretari si invatatori si prin insisi domnitorii si
familia lor se introdusera si cunostinta limbii franceze si scrieri in
limba franceza.
Tot cultura frantuzeasca se introduce indirect si prin rusi.
In secolul XVIII rusii au suferit o puternica influenta franceza, mai
ales in vremea imparatesei Elisabeta (1741-1762). Curtea ei este
imitata de pe curtea frantuzeasca; inaltii demnitari ai statului se imbraca
frantuzeste, mananca frantuzeste, isi aduc mobile din Franta, vorbesc
si scriu frantuzeste; se stabilesc legaturi personale intre francezi si
rusi. Voltaire e in corespondenta cu imparateasa si scrie Istoria
lui Petru cel Mare de pe documentele ce-i da un ministru rus... O suma de tineri
rusi sunt trimisi sa faca studii la Paris. Sub Caterina II (1763-1796) aceasta
influenta franceza ajunge la culme si se intoduce in toate institutiunile
din Rusia.
Era deci foarte firesc ca aceasta influenta sa treaca si in principatele
romane. Operatiunile deselor razboaie dintre rusi si turci se desfasoara
pe pamantul nostru si sunt insotite de lungi ocupatiuni rusesti.
Astfel este cu razboiul dintre 1768-1774; astfel cu cel dintre 1806 si 1812;
astfel este ocupatia dintre 1828-1834, cu care se stabileste protectoratul rusesc
si regimul Regulamentului Organic. Toata ofiterimea rusa intra in relatiuni
cu familiile boieresti din principate, are educatiune frantuzeasca, si obiceiurile
ei, vorbirea ei frantuzeasca, se introduc in clasele inalte din
tarile romane. Rusii pronunta frantuzeste mai bine decat grecii,
ei deci aratara romanilor buna pronuntare frantuzeasca. Ei introdusera
dansurile frantuzesti, ei introdusera instrumentele muzicale si muzica frantuzeasca,
introdusera mobilele si costumele occidentale.
Aceste inrauriri indirecte - prin greci, prin rusi - pregatira terenul
pentru contactul direct al romanilor cu civilizatiunea si cu literatura
franceza.
Revolutiunea franceza cea mare si mai tarziu restauratiunea facura sa
se raspandeasca in Europa o suma de emigrati din Franta. Expansiunea
napoleoniana dintre 1804-1812 contribui si ea la imprastierea ideilor,
moravurile si limbii franceze. Toate acestea atinsera si principatele romane
si francezii incepura a se interesa de ele. La 1797 se stabilesc cele
dintai consulate frantuzesti in Bucuresti si in Iasi, iar
in 1800, cand o seama de boieri se gandesc sa scape tarile
de sub stapanirea turceasca, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca sa
ceara ajutor de la guvernul primului consul.
Aceasta influenta franceza se intareste din ce in ce prin tinerii
care merg la studiu in Franta si prin pensionatele frantuzesti de baieti
si de fete care se stabilesc in capitalele celor doua tari.
Printre acesti tineri erau negresit fii de boieri si de oameni bogati, care
puteau trai pe socoteala familiilor, dar erau si fii de familii modeste, trimisti
ca bursieri ai statului. Cei dintai bursieri fura Eufrosin Poteca, Simion
Marcovici si Petrache Poenaru.
Daca tinem seama ca aceasta tinerime instruita in Franta devine conducatorea
miscarii politice si literare din tara, daca adaugam ca si dintre oamenii maturi
au inceput sa calatoreasca prin tarile straine, cum a fost Dinicu Golescu,
care a scris povestirea calatoriilor sale, atunci intelegem cum s-au schimbat
in vremea dintre 1830 si 1850, spiritul public in amandoua
principatele, cum "bonjuristii" impun ideile lor in toate manifestarile
vietii, cum o noua civilizatie se introduce in locul celei vechi.
Aceasta civilizatie are mai ales caracterul frantuzesc.
Impreuna cu ea, si activitatea literara se schimba. Romanii incep
a cunoaste scrierile frantuzesti si, vazand fecunditatea literaturii franceze,
simt dorinta de a avea si ei o literatura nationala. Se produc un mare numar
de traduceri, se produc imitatiuni dar se produc si lucrari originale, inspirate
de ideile literaturii frantuzesti. Mai ales nevoia de a traduce sileste pe scriitori
a perfectiona alcatuirea frazei si a-i da o constructiune mai clara, mai potrivita
cu claritatea limbii franceze, iar vocabularul se imbogateste intr-un
mod uimitor. Genuri si forme literare necunoscute pana atunci incep
a iesi la lumina.
Dar in afara de forma, in afara de stil, este ceva mai important
pe care influenta franceza il da literaturii romane: este ideea
de libertate. Prin limba, prin scrierile frantuzesti, romanii devin din
ce in ce mai stapaniti de ideile democratice si doresc sa schimbe
intocmirea politica din tara lor. In Franta afla refugiu cei exilati,
in Franta gasesc ecou plangerile tineretului liberal si francezii
le dau mana de ajutor in momentele grele.
A doua imprejurare care conditioneaza dezvoltarea literaturii romane
in secolul XIX este curentul latinist. Acest curent, nascut in Ardeal,
unde da nastere scolii ardelene, isi intinde influenta si in
principate, care pareau cu totul cufundate sub inraurirea greaca.
Propagarea ideilor acestora s-a realizat prin oameni si prin scrieri.
Prin oameni s-a facut: a) prin tineri care au mers sa studieze scolile de peste munti; b) prin profesori care au venit de peste munti in principate; c) prin raporturi personale intre oamenii maturi, stabilite cu ocazia
tiparirii in Transilvania a unor carti scrise in principate.
La inceputul secolului XIX in principate nu se putea dobandi
in scoala o cultura mai serioasa decat daca se facea in limba
greceasca; profesorii greci erau peste tot si mai bine platiti, aveau rol si
mai insemnat si erau si oameni mai invatati; au fost unii care au
facut lucrari importante pentru stiinta limbii grecesti, ca Lambru Fotiadi,
Vardalah, Comita s.a. Invatatura romaneasca era redusa la citire
si scriere si la lectura cartilor bisericesti, iar alte limbi si alte studii
nu se faceau. De aceea cei care voiau sa dea fiilor lor o cultura mai ingrijita
si nu-i puteau trimite prea departe in tarile apusului, ii trimiteau
la scolile din Ardeal, mai ales la Brasov si la Sibiu. Putem cita ca exemplu
pe Grigore Plesoianu, fost profesor la Craiova, traducator vestit in epoca
dintre 1830-1840, care si-a facut studiile la Sibiu.
Se intelege insa ca numarul acestor tineri, trimisi departe de familiile
lor, era relativ mic, iar cei mai multi parinti doreau sa aiba chiar in
tara scoli organizate mai bine. De aceea au inceput unele familii bogate
sa aduca profesori din Ardeal, iar carmuirea sa cheme si ea asemenea oameni
la scolile publice.
Astfel, la 1813, epitropii scolilor din Valahia asaza la Sf. Sava profesor pe
ardeleanul Gh. Lazar, care venise cu doi ani mai inainte in tara.
La 1820, cand mitropolitul Veniamin Costache vrea sa reorganizeze seminarul
de la Socola, roaga pe Gh. Asachi sa-i gaseasca profesori noi si acesta aduce
din Transilvania pe Vasile Pop, Vasile Fabian (Bob), Ion Cristea si Ion Manfi.
Dupa 1821, numarul acestor profesori se face si mai mare. La 1826 Florian Aaron
e chemat de boierul Dinicu Golescu si intemeiaza la Golesti o scoala de
baieti.
La inceputul secolului XIX erau putine tipografii in principate
si rau inzestrate; de aceea multi autori isi tipareau lucrarile
lor peste munti, fapt care a dat nastere la calatorii sau la corespondente personale
cerute de asemenea imprejurari. Astfel, Eufrosin Poteca, din Bucuresti,
tipareste la Buda traducerea unei carti de logica si de etica; Gr. Plesoianu
din Craiova tipareste la Sibiu traducerea lui Telemac de Fenelon si alte scrieri;
Stanciu Capataneanu din Craiova, de asemenea, tipareste o parte din cartile
sale la Sibiu; acelasi lucru il face calugarul din Iasi Ghermano Vida
cu gramatica sa franceza pe care o tipareste la Buda. La Sibiu tiparesc scrieri
de-ale lor Gheorghe Ioanid din Bucuresti, Ion Gherasim Gorjan, traducatorul
Halimalei, Gheorghe Saulescu, din Iasi, Anton Pann din Bucuresti; ba si un Almanah
al statului Tarii Romanesti (pe 1836) este tiparit la Buda.
In legatura cu tipografia a fost comertul cartilor, care in primele
decenii ale secolului XIX era in mana ardelenilor. Avem date in
Istoria scoalelor de V.A. Urechia, de unde se vede ca pana la 1830 cartile
se vindeau la un loc cu marfurile de brasovenie.
Propagarea ideilor scoalei latiniste s-a facut si prin scrieri.
E adevarat ca urmasii celor trei reprezentanti ai scolii ardelene, Micu, Sincai
si Maior, nu produc un numar prea insemnat de opere, dar ei au meritul
de a fi popularizat unele din ideile marilor scriitori si mai ales de a fi pregatit
prin scoli legiuni de tineri, care sa raspandeasca aceste idei.
Ideile privitoare la limba romana si in genere studiul limbii au
format obiectul de capetenie al preocuparilor lor.
Astfel aparura o serie de gramatici: a lui Ion Morariu (1778), a lui Radu Tempea
(1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui Constantin Diaconovici Loga (1822),
a episcopului Alexe din Gherla (1826).
Unele din ele trecura si fura cunoscute si in principate.
Asupra acestei epoci scrie Costache Negruzzi note interesante in articolul
sau Cum am invatat romaneste.
In vremea cand influenta greaca facuse sa amorteasca pana
si constiinta nationala, putini romani care nu puteau sa se impace
cu aceasta stare de lucruri, "se uitau - zice el - cu dor spre Buda sau
Brasov, de unde le venea pe tot anul calendare cu povesti la sfarsit si
din cand in cand cate o brosura invatatoare mestesugului
de a face zahar din ciocalai de cucuruzi sau pane de cartoafe".
Ziceam, ca si oarecare cunoastere a literaturii poporane apare in aceasta
epoca. In adevar, in Vacaresti si mai ales in Ienache sunt
reminiscente din unele doine, fie ca fond, fie ca forma a versului. Iar in
Transilvania, afara de Tiganiada lui Deleanu, care se intemeiaza in
parte pe credinte si povesti poporane, sunt operele lui Vasile Aron si ale lui
Ion Barac. Cel dintai este autorul povestirii glume satirice Leonat si
Dorofata, iar Barac ne-a dat in 1801 faimoasa povestire care se citeste
si azi in popor, Istoria prea frumosului Arghir si a prea frumoasei Elene.
Acestea sunt elementele fundamentale ale literaturii romane la inceputul
sec. XIX.
AUTORI SI SCRIERI
Ce productiuni apar in aceasta epoca?
Fiind o epoca de tranzitiune, vom afla manifestarile ultime ale felului vechi
de a se scrie si manifestarile timide ale vremii celei noi.
Asa este literatura religioasa, compusa din traduceri si de carti de ritual
si de carti religioase de citit acasa. Reprezentantii cei mai insemnati
ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache si mitropolitul Grigorie.
Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boiereasca din
Moldova. Din informatiile ce se gasesc in testamentul sau si in
notita autobiografica tiparita la finele unei scrieri (Funie intreita,
Iasi, 1831) se vede ca a invatat intai in Academia Vasiliana
din Iasi si apoi la manastirea Neamtului, ca s-a calugarit la 15 ani, dupa dorinta
tatalui sau, care se afla bolnav.
Protectorul sau fu Iacob Stamate, episcopul Husilor, care-l recomanda mitropolitului
Leon (1786-1788) si astfel ajunse Veniamin la varsta de 21 de ani egumen
la manastirea Sf. Spiridon din Iasi.
Ajungand peste cativa ani protectorul sau Iacob mitropolit, Veniamin,
desi in etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Husi.
Aci el se ocupa de imbunatatirea scoalelor si bisericilor si cu alte fapte
generoase, care ii atrasera iubire tuturor celor ce-l cunosteau si-l facura
cunoscut si simpatic in toata Moldova. Astfel se explica cum, in
1803, la moartea lui Iacob Stamati, reusi sa se ridice pe scaunul Mitropoliei
Iasilor.
In aceasta inalta demnitate, Veniamin dezvolta o activitate neobisnuita
si se arata insufletit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.
In primul rand se ocupa de scoli si izbuti sa convinga pe domnitorul
Alexandru Moruzi sa dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea urmatoarele
dispozitiuni: a) Se instituie, pentru conducerea scoalelor o eforie compusa din mitropolit
si doi boieri mari; b) Se infiinteaza sase scoli romanesti judetene in principalele
orase ale Moldovei; c) scoalele sunt deschise deopotriva si pamantenilor si strainilor, si
bogatilor si saracilor, iar pentru copiii lipsiti de mijloace se instituie si
un numar de burse. d) Pe langa taxa de patru lei, perceputa de la preoti, pentru intretinerea
scoalelor, se va lua si din visteria tarii o suma insemnata.
Astfel lucra el supraveghind scoalele, ajutand pe tinerii silitori, cum
au fost de exemplu Asachi si Saulescu, pe care i-a trimis in strainatate
sa-si continue studiile, in fine traducand si tiparind carti necesare
bisericii si invatamantului; dar imprejurarile prin care treceau
tarile noastre, la inceputul secolului, intrarea rusilor in Moldova,
il silira sa demisioneze si sa stea retras pana la 1812, cand
fu chemat de Adunare iarasi in scaun.
Inca din primul an al functionarii sale ca mitropolit, se gandi
la organizarea invatamantului preotesc si intemeie seminarul
de la Socola, care mai tarziu lua numele de "Seminarul Veniamin"
si infiinta o scoala de muzica bisericeasca.
Curand insa venira imprejurari nenorocite si pentru tara si
pentru dansul. Eteria greceasca de la 1821 produce o teribila anarhie
si raspandeste peste tot jaful si focul. Guvernul legal al tarii se desfiinteaza
si conducerea statului ramane in mana mitropolitului, care
apara drepturile Moldovei, voieste sa impiedice excesele eteristilor,
ascunde in localul mitropoliei pe cei mai prigoniti; dar in cele
din urma este nevoit sa fuga.
Intorcandu-se, dupa stabilirea linistii, isi relua cu mai
multa ardoare nobilele sale indeletniciri, dar amestecul politicii in
afacerile bisericesti il sili sa se retraga in 1842, sub Mihail
Sturdza, la manastirea Slatina, unde muri peste patru ani, plans de tara
intreaga, care-i apreciase meritele.
De la Veniamin Costache avem o suma de traduceri de carti, unele tiparite, altele
manuscrise. Ele sunt sau carti dogmatice sau carti necesare serviciului bisericesc
sau lucrari de istorie bisericeasca. Vom cita dintr-insele:
Talcuirea celor sapte taine (Iasi, 1807); Istoria vechiului si a noului
testament (Iasi, 1824); Funie sau franghie intreita (Iasi, 1831);
tradusa din greceste, un tratat despre valoarea religiei si a moralei crestine:
Piatra scandelei (Iasi, 1844), o cercetare asupra despartirii celor doua biserici
crestine, a rasaritului si a apusului; Indeletnicire despre buna murire
(Iasi 1845).
Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a invatat greceste
in scoala de la Sfantu Sava, apoi a urmat limba latina si teologia
la vestita scoala de la manastirea Neamtu din Moldova, unde a studiat si Veniamin
Costachi.
Chemat in Tara Romaneasca de catre mitropolitul Dosofteiu Filitis
(1793), a fost insarcinat, impreuna cu parintele Gherontie, sa traduca
diferite carti bisericesti; apoi au plecat amandoi sa viziteze manastirile
din Orient, mai ales pe cele din Sfantu-Munte. Pe acolo au aflat diferite
opere pe care le-au utilizat pentru lucrarile lor. In timpul calatoriei
a murit Gherontie si astfel Grigorie s-a intors singur si s-a asezat calugar
la manastirea Caldarusani.
Reputatiunea lui crestea in fiecare zi: toata lumea cunostea inaltele-i
calitati, intinsa sa cultura intr-ale bisericii, de aceea, cand,
in 1823, ramase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica
propuse boierilor si episcopilor alegerea modestului lucrator care abia avea
rangul de diacon.
Facandu-se sfat de obste, l-au inaltat prin toate treptele pana
la episcop si i s-a incredintat conducerea mitropoliei Tarii Romanesti.
Era atunci tocmai epoca inceputului influentei rusesti. Amestecul rusilor
devenea din zi in zi mai puternic si orice manifestare de independenta
nationala era rau privita, ba uneori chiar aspru lovita de ei. Se vede ca nu
le placea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat in toate
chipurile pana ce l-au departat din scaun (1829). Nu e vorba, mitropolitul
Grigorie si-a capatat satisfactiune, fiind instalat din nou in 1833, dar
de asta data Dumnezeu nu voi sa-i lase multa vreme petrecerea in mijlocul
oamenilor si-l chema la sine in anul urmator. El se afla ingropat
in curtea Mitropoliei din Bucuresti.
De la Grigorie ne-au ramas mai multe traduceri de carti bisericesti, unele tiparite
chiar de dansul, altele lasate ca manuscris si tiparite de mitropolitii
urmatori. Asa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane
si sfaturi folositoare crestinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor
de peste an si talcuirea lor; Despre preotie de Sf. Gheorghe din Nazians;
Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Vietile Sfintilor.
*
Istoriografia cronicarilor continua si se sfarseste in acest timp.
Cele mai numeroase scrieri se gasesc la munteni, unde se afla numele lui Dionisie
Eclesiarhul, Naum Ramniceanul si Zilot Romanul. Tot acum apar si
doua cronici rimate: una in Muntenia, a pitarului Hristache, alta in
Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.
Dionisie Eclesiarhul a trait la episcopia Ramnicului. El a povestit cu
oarecare talent, in culori foarte vii, intamplarile din Muntenia,
de la 1764 pana la 1815, dand importante detalii asupra unor chestiuni
pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe
care ne-o face el, cu inima sfasiata de durere, despre modul cum se percepeau
darile si despre chinurile indurate cu aceasta ocaziune de nenorocitii
locuitori ai satelor.
"Deci presfirandu-se slajbasii prin plasile judetelor si mergand
prin sate ca niste lupi flamanzi si ca niste holtei de caini lesinati,
sa fi vazut cineva nemilostivirea lor, si ce facea cu crestinii.
Oamenii nu prea avea bani fiind in mijlocul iernii, targuri iarna
nu era, sa vanda oamenii vite; vremea de coasa si de sapa nu era, sa lucreze
sa castige bani sa se plateasca; bucate inca nu prea era, sa vanda;
ci numai o seama de oameni care mai avea putere sa plateasca. Iar slujbasii
inchidea oameni si muieri prin cosare si-i inneca cu fumuri de gunoi
si cu ardei ii afuma si-i tinea inchisi ziua si noaptea flamanzi,
sa dea bani; pre altii ii lega cu mainile indarat si cu spatele
de garduri si ii batea cu bicele; pre altii legati ii baga cu picioarele
goale in zapada geroasa, asa chinuia pe crestini. O amar de bietii crestini
ca plangea si se vaita si saracele vaduve tipa de ger, dar nu era milostivire
la varvarii de slujbasi, ca avea urechile astupate cu aspidele, si ca vrajmasii
ucideau oamenii. Inca preste Olt au si omorat mumbasirii turci pre
multi, din care pre unul rudele l-au dus la Bucuresti si l-au bagat cu carul
in curtea domneasca sa-l arate lui Voda si instiintandu-se
Voda a zis sa dea bani ca nu-l va omori nimenea".
Cunostinte istorice insa nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede
mai ales in pasagiile in care vorbeste de evenimentele din tari
straine. Asa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socoteste
ca a fost ofiter "la imparateasa nemtilor", si, suparandu-se
ca n-a fost inaintat s-a dus la francezi unde a ajuns "polcovnic
mare".
Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian in Tezaur de monumente istorice
(vol. II, 1863).
Pitarul Hristache, un boiernas, care a trait pe la finele secolului al XVIII-lea
si in primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronica in
versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Voda si a razmeritei din timpul lui
pe la 1790. Scrisa la 1817, a fost publicata de Cesar Boliac in "Buciumul".
Autorul, vazand ca toate faptele importante afla povestitori, zice:
Drept acela dar si eu
Cu mila lui Dumnezeu
Incep dupa-a mea ideie
Cu vreo cateva condeie
Povestea mavrogheneasca
Dela Tara Romaneasca.
Ne infatiseaza pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca
nebun, de altii ca om istet; ii lauda vitejia si admira armata alcatuita
de el sa mearga in ajutorul turcilor in contra austriecilor. Versurile
sunt slabe, dar in schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea
este importanta prin amanuntele curioase ce ne da un om care a trait in
mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, loctiitorul
domnului, cand acesta s-a dus cu ostirea contra nemtilor:
Avea in cap o caciula
Tuguiata ca o sula
Si o gheba in spinare
De nu facea cinci parale,
De aba rosie rupta
Cu ata alba cusuta.
Trebuie insa sa notam ca, vorbind despre un corp de armata organizat
de Mavrogheni cu soldati romani, cronicarul are cateva accente patriotice;
ii crede:
... nascuti a fi puscasi si adauga:
Se mira cine-i vedea
Si gura la ei casca pentru ca:
... In oaste de-i punea
Mai multa fala facea.
Naum Ramniceanu Protosinghelul (1764-1839), a carui viata si activitate
a fost studiata de C. Erbiceanu in discursul sau de receptie in
Academie (Buc. 1900), a dobandit de mic invatatura greceasca si
a servit pe langa episcopii Filaret al Ramnicului, apoi pe langa
Dositeiu Filitis si Nectarie din aceeasi episcopie, iar mai tarziu deveni
devotatul lui Constandie al Buzaului.
El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise greceste.
Aceasta nu-l impiedica de a-si arata iubirea sa pentru tara si neamul
sau si de a fi uneori foarte aspru cu grecii.
Zilot Romanul este un pseudonim si insemneaza "roman
zelos". Sub acest nume s-au publicat intai de Hasdeu (in
"Columna lui Traian" 1882 si 1883) doua lucrari:
1. Domnia lui Constantin Hangeriul in care aflam de la inceput declaratia
ca voieste a vorbi cu nepartinire:
Istoric sunt, n-am frate,
N-am ruda, n-am vecin;
Stapan am p-adevarul,
Lui singur ma inchin.
Se arata foarte inflacarat patriot, ataca cu multa vehementa pe greci,
care exploateaza poporul, cat si pe romanii care se fac instrumentele
lor.
2. O cronica alcatuita din o serie de capitole separate, parte in proza,
parte in versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Sutu, Moruz, Ipsilante
si o poema istorica in care ataca pe greci.
Gr. Tocilescu a mai descoperit si alte lucrari ale lui Zilot pe care le-a publicat
in "Revista pentru ist., arch., si filolog." (an. III, vol.
IV si V) si anume:
3. Domnia a treia a lui Alexandru Voda Sutu ce i se zice si Dracache.
4. Revolutiunea lui Tudor, pe care o amesteca cu miscarea eteristilor: "o
adunare de straini cei mai multi greci", au atras la ei "pe un anume
Tudor sluger, roman mehedintean, ce-i zice si Vladimirescu".
5. Adunare de stihuri, unele scrise in 1829 si inchinate diferitelor
persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele
in 1850, relative la anul 1848, in care, cu toata declaratiunea
facuta de a fi impartial, nu poate sa uite prejudiciile clasei boieresti, si
vorbeste cu multa ura despre revolutiune. Dupa ce incarca pe revolutionari
cu diferite epitete, pune revolutia alaturi de holera din acel an zicand
ca acestea au fost cele doua mari "primejdii" ale tarii; iar cand
povesteste caderea miscarii, se bucura foarte mult ca s-a intors ordinea
veche de lucruri si vorbeste cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Stirbei.
El credea ca miscarea a fost facuta de "mojici", "tigani"
si "hotomani", la care s-au mai adaus si cateva fete mai simandicoase:
Din boierime, din negotime.
I preotime, calugarime
I dascalime, profesorime
I ciocoime si calicime
I scolarime si ucenicime
Si toata ceata de slugarime
Strigau pe uliti: "Jos ristocratii!"
Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se multumeste cu povestirea
intamplarilor, ci voieste a da o infatisare cat mai
placuta si mai mestesugita naratiunii sale. Daca ar fi scris numai in
primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii "din
epoca fanariotilor", un lucrator de mare merit - cum l-a judecat Hasdeu:
insa ca scriitor pe la 1850, cand avem pe un Alecsandri, Alexandrescu,
pierde mai toata insemnatatea si devine, intrucat priveste
ultimele sale opere, un om al vremii vechi care traieste intr-o epoca
noua si cu totul straina de sine.
Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat intai cu Stefan
Moru, apoi cu Stefan Fanuta, dar se pare ca motivele sale n-au convins pe cei
mai multi scriitori, asa ca ramane sa-l socotim ca anonim.
Alecu Beldiman (1760-1826), nascut si crescut in clasa boiereasca si hranit
cu prejudiciile timpului sau, invata carte greceasca si fratuzeasca, pe
cat se putea atunci invata, si-si petrece viata citind, traducand
si versificand de placere, cand afacerile publice nu-l cheama.
El a lasat un numar insemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie
- s.a., dar lucrarea lui de capetenie este poemul istoric intitulat Tragodia
sau mai bine a zice jalnica Moldovei intamplare dupa razvratirea
grecilor 1821.
Precum arata titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce cazura
atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprima
el "stricarea tarii". Se poate lesne intelege pretul ce detera
contemporanii sai acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei
ce vazuse si simtise relele acelor intamplari, tot ce spunea poetul
era viu. Fiecare inlocuia in inchipuire versurile lui Beldiman
cu propria sa suferinta. Pe noi insa povestirea vornicului ne lasa reci,
fiindca ceea ce citim acolo ne e strain si poetul nu poate sa invieze
trecutul. Compunerea lui e foarte prozaica, o adevarata cronica rimata, care
poate da cercetatorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsita
de orice valoare poetica. Foarte rar intampinam expresiuni colorate,
mai ales cand isi descarca ura contra grecilor, sau cand,
in mijlocul tanguirilor, stie sa arunce si o nota glumeata.
*
Manifestarile curentelor noi se gasesc intai la romanii
de peste munti, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta
ca urmare a cunoasterii productiunilor poporane. Tichindel si Lazar, Vasile
Aron si Ion Barac sunt numele care se pot cita in aceasta privinta.
Dimitrie Tichindel este un scriitor care s-a bucurat intr-o vreme de oarecare
insemnatate, dar aceasta s-a datorit mai mult activitatii sale ca preot
si profesor decat valorii scrierilor sale.
Nu se cunoaste cu siguranta nici anul, nici locul nasterii lui Tichindel. Aceasta
este, cel putin, opinia lui Iosif Vulcan, care, in discursul sau de receptie
la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.
Studiile le-a facut in Timisoara, unde a invatat teologia; apoi
s-a cultivat singur. In 1794 era invatator in satul Belint,
in Banat. De aci incolo a avut aceeasi insarcinare in
diferite comune ale Banatului. Dar a fost si preot. In 1805 il intalnim
paroh in Becicherecul mic, comuna cu populatie mixta: romani si
sarbi. Prin staruinta romanilor, se infiinta in 1811
in Arad o scoala normala (preparandie, ziceau ei) si Tichindel fu numit
catihet, iar profesor de gramatica Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei
gramatice din 1822, pe langa profesorul de stiinte pedagogice si cel de
partea stiintifica.
Activitatea profesorala a lui Tichindel n-a placut sarbilor si autoritatii
bisericesti superioare, care era mitropolitul sarb si de aceea a fost
scos din functiunea de catihet al scoalei normale in 1814 si in
acelasi an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea il
gasim in 1815 functionand iar ca paroh in Becicherec. Aci
ramane pana la 19 august 1817, cand, bolnav, e nevoit sa se
duca intr-un spital din Timisoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.
Prima sa lucrare este intitulata Sfaturile intelegerii cei sanatoase (Buda
1802), traducere de pe lucrarea sarbeasca, a lui Dositeiu Obradovici,
o colectie de invataturi morale.
In 1808 tipareste tot in Buda traducerea altei opere a aceluiasi
autor: Adunare de lucruri moralicesti, sfaturi morale si istorioare instructive.
El mai are si o scriere bisericeasca Epitomul sau scurte aratari pentru sfanta
biserica (Buda, 1808). Vorbeste despre vestmentele bisericesti, despre sfanta
leturghie, carte necesara preotilor si diaconilor.
Dar lucrarea de capetenie este colectia de Fabule tiparita in Buda (1814).
Heliade a dat o a doua editie in 1838, iar Ion Rusu a tiparit a 3-a in
1885. E cea dintai publicatie de acest fel in romaneste. Fabulele
sunt in proza, iar "morala" are o dezvoltare foarte mare, incat
in realitate fabula este numai un pretext pentru "invatatura".
Aceste invataturi sunt adevarate discursuri morale si patriotice, in
care gasim pasagii interesante.
"Mintea! Marita natie dacoromaneasca in Banat, in Tara
Romaneasca, in Moldova, in Ardeal, in Tara Ungureasca
mintea! cand te vei lumina cu invatatura, cu lumi natele fapte te
vei uni, mai alesa natie nu va fi pre pamant inaintea ta".
Asa zice intr-una din invataturile sale.
Valoarea cartii insa trebuie sa fie redusa mult pentru ca ea nu este originala;
e o traducere de pe acelasi Dositeiu Obradovici si, ce e mai rau, ca nu numai
fabulele, dar si cea mai mare parte din invataturi sunt traduse.
Gheorghe Lazar (1779-1823), nascut in satul Avrig, langa Olt, in
Transilvania, din parinti tarani, atrase, ca copil, bagarea de seama a baronului
Bruckental, care il trimise la Cluj si apoi la Viena, unde urma stiintele
fizico-matematice si teologia. Obtinand titlul de doctor, se intoarse
in tara si fu hirotonisit arhidiacon si numit profesor la seminarul candidatilor
de preoti din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazar cu titlurile
sale se infatisa la mitropolitul din Carlovici - de care depin deau
pe atunci episcopiile romane ortodoxe din Transilvania si Ungaria - dar,
venind la auzul mitropolitului stirea ca Lazar are idei liberale si nu e destul
de credincios, fu respins pe motivul ca este prea invatat pentru a fi
episcop.
In urma acestei caderi, veni inapoi la Sibiu, unde isi continua
cariera de profesor si predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni
si prin ele isi stabili reputatiunea de orator; dar, permitandu-si
intruna sa spuie ca romanii au aceleasi drepturi ca si celelalte
natiuni ale Transilvaniei - ungurii si sasii - drepturi pe care imparatul
nu voieste sa le recunoasca, fu aspru certat de episcopul Moga si atunci, in
1816, se hotari sa paraseasca Transilvania si sa vie in Bucuresti.
Scoli existau pe atunci in Tara Romaneasca, dar limba romana
era lasata pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusa din mitropolit
si trei boieri din divanul domnesc, intre care era si Constantin Balaceanu.
La acesta se adresa Lazar, cerandu-i sa-i dea insarcinarea predarii
stiintelor filozofice si matematice in limba romana. Boierul nu
credea nici ca limba romana este apta pentru invataturi inalte,
nici ca propunatorul are destula pricepere. Ca sa-l incerce, il
roaga sa-i masoare un loc pe care i-l masurase un inginer german. Desi n-avea
toate instrumentele necesare, Lazar reusi sa multumeasca pe boierul neincrezator
si curand fu numit dascal la Sfantu-Sava, unde i se dete o mica
incapere spre a-si incepe cursul.
Lectiunile lui nu putura fi ceva sistematic, pentru ca scolarii veniti sa-l
asculte aveau cunostinte neegale si nesuficiente; erau mai mult niste conferinte
in care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia sa-i invete
gramatica, geografie, aritmetica, desen, apoi filozofia si matematicile aplicate,
mai ales topografia.
La 1818, Lazar face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o
indeamna sa vie la scoala ca sa se instruiasca. El stabileste patru categorii
de studii la scoala lui: 1) Invatamantul elementar, cuprinzand
silabisirea si citirea, cunoasterea numerelor si operatiunile, scrierea cu ortografie,
catehism, gramatica; 2) Invatamantul mediu: gramatica cu sintaxa,
poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Invatamantul
special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra,
geodezia, arhitectura; 4) Invatamantul superior, cuprinzand
"celelalte mai inalte tagme filozoficesti" si "tagmele
juridicesti". Pe langa aceasta se destinau cursuri deosebite pentru
candidatii de preoti.
Trei ani Lazar lucra in tihna cu scolarii sai raspandind, pe langa
cunostintele generale si iubire de patrie, care dete curand roade, caci,
indata ce Tudor Vladimirescu ridica steagul luptei, toti scolarii sai
se facura partizani ai acestuia si propagatori ai ideii de emancipare de sub
domnia fanariota.
Evenimentele nenorocite ce urmara pentru romani dupa aceasta miscare,
adusera si inchiderea scolii lui Lazar, care - bolnav - fu nevoit sa plece
la familia sa. Murind dupa putina vreme fu ingropat in Avrig si
pe piatra mormantala un scolar al sau, Comitele Scarlat Rosetti, care
vizita acele locuri, puse sa se sape urmatoarele versuri:
Precum Hristos pe Lazar din morti a inviat,
Asa tu Romania din somn ai desteptat.
De la Gheorghe Lazar ne-au ramas putine carti, pentru ca activitatea sa de profesor
nu-i lasa timp sa lucreze scrieri mai intinse. Mai toate manuscrisele
ce stim ca au ramas de la el s-au pierdut. Cunoastem un abecedar, o trigonometrie
(tip. 1919) si o aritmetica, precum si doua discursuri: unul la urcarea pe tron
al lui Grigore Ghica si altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu.
Acesta din urma a fost scris numai de el si rostit de parintele David, economul
mitropoliei, cu ocaziunea solemnitatii.
Viata si activitatea lui Lazar au povestit-o doi scolari ai sai: Heliade Radulescu
intr-un articol din "Curierul romanesc" (1839) no. 64,
p. 255 si Petrache Poenaru in discursul de receptiune in Academie
(1872).
Vasile Aaron (1770-1822), avocat in Sibiu, a publicat o poema in
zece canturi: Patima lui Hristos (1805), Piram si Tisbe (1807) si alte
poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem ca apar in
mai multe editiuni; dar cea mai cunoscuta lucrare este poema comica: Vorbirea
in versuri de gluma a lui Leonat betivul, om de Longobarda, si sotiei
sale Dorofata (1820), o satira contra betivilor.
Aron Densusianu zice ca a ramas de la el o traducere a Eneidei si a bucolicelor
lui Virgil, dar nu se stie nimic despre manuscrisele acestea.
Ion Barac (1772-1848) a fost invatator in Brasov. A redactat Foaia
Duminicii (1837). A tradus si prelucrat carti de literatura poporana, ca O mie
si una de nopti (1836-1838) si altele; dar a tratat si altfel de subiecte, ca
Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originala. Cea mai cunoscuta
opera a sa insa este prima lucrare: Arghir si Elena (1881), in care
vrea sa simbolizeze cucerirea Ardealului de catre Traian.
*
Manifestari ale influentei spiritului poporan si ale spiritului apusean apar
si in principate. Iordache Golescu aduna pilde din popor si le completeaza
cu altele din citirile si reflectiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintai
care cunoaste de aproape, prin calatoriile sale, civilizatia europeana si gaseste
necesar sa-si publice impresiile.
Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanti
ai acestei familii, a carei istorie se poate urmari pana prin sec. XV.
Insemnari asupra vietii lui si a fratelui sau Dinicu se gasesc in
prefata lui N. Hodos la editiunea Calatoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).
Si-a facut studiile cu dascalii ce se gaseau in tara pe acele vremuri
si, prin situatia materiala si politica a familiei, el ocupa functiuni insemnate,
ca vel logofat si mare vornic. Dar el a stiut sa fie vrednic de aceste slujbe
si a aratat pentru scoala dragoste deosebita, asa incat il
vedem in 1818 membru in eforia scoalelor si ajutand, in
aceasta calitate, pe Gheorghe Lazar.
Iordache a fost si scriitor. Multa vreme s-a cunoscut numai gramatica sa: Bagari
de seama asupra canoanelor gramaticesti, (Buc., 1840). In 1874 insa,
Lambrior a publicat in "Convorbiri literare" (an. VIII) un articol
in care a aratat ca Iordache a facut si o culegere de Pilde, povatuiri,
cuvinte adevarate si povesti si a staruit asupra insemnatatii ei. Culegerea,
care formeaza un volum de peste 850 de pagini, s-a pastrat in manuscris
(Academie no. 213) si s-a publicat in parte de I. Zanne (vol. III al colectiei
sale de proverbe).
Tot in manuscris s-au pastrat si doua dictionare: unul romanesc
Condica limbii romanesti scris in urma gramaticei, pe care o citeaza
in prefata; altul grecesc-romanesc.
Aceste lucrari sunt in mare parte ulterioare anului 1830. Inainte
de aceasta data el a lucrat scrieri istorice: Starea Tarii Romanesti in
vremea lui Caragea (1818), Turburarea Tarii Romanesti la leat 1821 s.a.
Acestea sunt scrise in forma de dialoguri.
Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeasi pregatire stiintifica cum avea si fratele
sau, dar desfasoara o activitate culturala mult mai puternica. El intemeiaza
cu mai multi boieri patrioti, la Brasov, cu ocazia unei emigrari, pe la 1821-22,
o societate secreta, care se desfacu. Mai tarziu, el arata planurile lor
lui Heliade si cu acesta constituie a doua societate in 1827, asa-numita
societate literara, din care avea sa iasa vestita societate filarmonica. El
ajuta pe Heliade ca sa dobandeasca autorizatia de a scoate "Curierul
romanesc" in 1829. Tot el face in satul Golesti o scoala
de baieti in care se preda "limba romaneasca, nemteasca, greceasca,
latineasca si italieneasca" (1826). Cursurile urmara aci pana la
moartea lui.
Pentru trebuintele scolarilor de aci - crede N. Hodos - publica el: Elementuri
de filozofie morala (Buc. 1827) si Adunare de pilde bisericesti si filozoficesti,
(Buda, 1826).
Dar cea mai importanta lucrare a sa este "Insemnarea calatoriei"
sale (Buda, 1826). In anii 1824, 1825 si 1826 el are ocazie sa calatoreasca
in Europa, parte pentru a duce la invataturi pe fiii sai, parte
pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, viziteaza
cateva orase din nordul Italiei, o parte din Elvetia si Bavaria. Aceasta
calatorie il sileste "sa apuce condeiul".
Cartea lui Golescu se poate citi si azi cu interes deosebit. Ea ne arata cum
un spirit deschis la toate ideile noi poate sa patrunda in viata si obiceiurile
altor popoare, pe care le vede in drumul sau; dar ne arata cum iubirea
de tara indeamna pe oamenii de seama din acel timp sa se adreseze la "Evropa
cea luminta" pentru ca sa imiteze ce se va putea spre folosul patriei.
In cartea aceasta poate sa vaza cineva un fel de sinteza a transformarilor
sufletesti ce au incercat romanii la inceputul veacului XIX,
cand au intrat in contact direct cu civilizatia apuseana. Pompiliu
Eliad, care a numit pe Golescu "le premier roumain moderne" a dat
in cartea sa Histoire de l'esprit public, Paris, 1905, pentru prima data
o analiza judicioasa a scrierii de care ne ocupam.
Dinicu Golescu insa n-a avut nici timpul si n-avea nici pregatirea necesara
pentru a transmite in patria sa ceva din civilizatia pe care o cunoscuse.
Acela care reprezinta in aceasta vreme, intr-un mod complet, influenta
apuseana asupra culturii noastre, este George Asachi.
George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de
mult in Moldova. Tatal sau era preot cu multa invatatura si de aceea
a tinut sa dea fiului sau o cultura aleasa. Studiile ce a facut, ca si o mare
parte din viata sunt cunoscute bine din notita autobiografica pe care o publica
el in fruntea unei editii din Nuvelele istorice (1867). Amanuntele s-au
completat si uneori s-au indreptat prin publicatii ulterioare. Dupa acestea,
se poate spune ca intre anii 1796-1804 a invatat la Lemberg, unde
tatal sau era preot al unui spital. Cursurile le-a facut in limba germana,
polona si latina si a obtinut titlul de doctor in filozofie si diploma
de inginer.
Venind in tara, desi foarte tanar incepu sa practice ingineria
si arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit sa paraseasca tara in
1805 si se duse la Viena, unde - dupa ce se facu sanatos - invata astronomia.
De aci se duse in 1808 la Roma, unde se ocupa cu studii literare, cu pictura
si cu arheologia, publicand in acelasi timp prin ziarele italiene
diferite sonete, astfel ca societatea literara din Roma il numi membru
extraordinar.
Intorcandu-se in 1812 in tara cu gandul ca Napoleon
I avea sa restatorniceasca statul Daciei - cugetare pe care o parasi dupa nenorocirile
armatei franceze in Rusia -, Asachi fu numit in 1813 profesor de
matematica la Academia greceasca de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu
a da ingineri hotarnici. Dupa cinci ani, putu sa-si arate roadele muncii, organizand
cu cei treizeci de elevi ai sai la examen o expozitiune de planuri diferite,
care provocara admiratiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuinta acestor
lectiuni, compuse tractate de algebra, geometrie, topografie, tiparite mai tarziu.
In acelasi timp, el indemna orice miscare in folosul culturii
nationale. Astfel, incuraja pe Flechtenmacher sa deschida la Iasi primul
curs de drept, pe Andronachi Donici sa dea la lumina cartea lui de legi; starui
sa se trimita in strainatate stipendisti, intre care fu si G. Saulescu;
organiza la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a carui scena
aparura tineri boieri din familia Ghiculestilor si Sturdzestilor.
Atunci compuse el o mica poezie, pe care o termina cu versurile:
Picatura, desi mica, ea pe o stanca picureaza,
Face raului o cale care dupa ea urmeaza.
La 1820, Asachi deveni tovarasul mitropolitului Veniamin pentru organizarea
seminarului si spre acest scop se duse in Transilvania, de unde aduse
cativa profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.
Venind tristele intamplari de la 1821, Asachi fugi in Basarabia
dar reveni indata ce se sui pe tron Ionita Sandu Sturdza si la intronarea
lui compuse o oda, in care indeamna la veselie pe concetatenii sai:
Viers inalt de bucurie sa rasara impregiur... pentru ca:
Dupa un curs de ani o suta ziua ceea a venit,
Intru care fiul Patriei fi-va Domn si-al ei parinte.
Noul domnitor, chiar in anul suirii sale pe tron, il trimite ca
agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede insa ca si-a
indeplinit datoria cu sarguinta, fiindca, la intoarcere in
tara, il vedem inaltat la rangul de mare aga, titlu pe care l-a
purtat totdeauna cu multa mandrie. Se pare ca in tot timpul acesta
a aflat despre existenta in Galitia a mai multor hrisoave, duse acolo
de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau ca Vasile Lupu daruise scoalei Trei
Ierarhi trei mosii pe care pusese mana calugarii greci.
Probabil dupa staruintele lui Asachi si ale lui Veniamin, se dete in 1828
o organizatie noua scoalelor din Iasi, punandu-se ca limba de predare
si in gimnaziu limba romana. Primul examen ce s-a facut in
gimnaziu a fost o adevarata sarbatoare nationala, pentru ca "au incredintat
publicului de inlesnirea ce simte tinerimea invatand stiintele
in limba maicii lor" (zice corespondenta din Iasi a "Curierului
romanesc" din Bucuresti). Atunci citi si Asachi, in cinstea
acestei intamplari, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde
zice ca limba romana era uitata de inalta societate:
"Si pastorii numai singuri cu-ntristata armonie
Romanesc rasunau cantec pe cimpoi si alaute".
Cu detronarea lui Sturdza se incepe lunga ocupatie ruseasca. In
acest timp Asachi dobandi de la Minciaki invoirea de a scoate un
ziar romanesc. Astfel aparu la 1 Iunie 1829 "Albina romaneasca".
In fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresandu-se catre albina:
Spune, spune mica albina,
Incotro mergi acum treaza
Cand a soarelui lumina
Pe campii nu scanteiaza?
Era in timpul razboiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui intelege
lumina culturala, care intr-adevar nu scanteia pe campia romaneasca.
In acel moment cand, din cauza epidemiei de holera si din cauza
razboiului, scoalele se inchisesera, el a, fiindi convins de importanta
ce are propaganda prin presa, fundeaza ziarul sau si, cu toate ca unele articole
se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi si foarte pretentioase ale cenzurii,
izbuti sa raspandeasca multe idei folositore si sa tie destept in
cititori interesul pentru cultura si inaintarea patriei.
Ziarul lui Asachi aparu pana in anul 1849; dar in acest timp
cum si mai pe urma, el dete la lumina si alte ziare si reviste literare; ca:
"Alauta romaneasca" (1837-38), "Foaia sateasca" (1839-40),
"Icoana lumii" (1840-41), "Gazeta de Moldavia" (1850).
Asachi facu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic si
se duse la Bucuresti si mai tarziu la Petersburg, incat pentru
un moment, lasa putin la o parte interesele scoalei. Indata insa
ce se puse in aplicare Regulamentul, Asaschi isi dete toate silintele
ca sa organizeze cat mai bine instructiunea dupa noua lege. Starui sa
se deschida scoli primare in fiecare judet si infiinta o scoala
pentru pregatirea institutorilor. Apoi, eludand textul Regulamentului,
izbuti sa introduca si cativa copii de oameni saraci in internatul
Academiei, unde nu se puteau primi decat copii de boieri.
Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primita de Asachi, caci sub
domnia acestuia reusi sa aduca in discutiune procesul cu calugarii greci.
Desi rosti el la judecata un discurs stralucit in apararea drepturilor
scoalelor, boierii din divan - pentru care glasul grecilor interesati avea mai
mult rasunet decat glasul dreptatii si al iubirii de patrie - detera un
vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipari un memoriu, pe care-l
imparti in public, starui pe langa domn si in fine,
in 1846, cauza fu judecata de un consiliu extraordinar, prezidat de domn
si dreptatea triumfa.
Din nenorocire, dupa aceasta bucurie, veni pentru Asachi o groaznica lovitura,
la 1847 Sturdza scoase limba romana din scoli, pe motiv ca nu sunt carti
romanesti si o inlocui cu cea franceza. Asachi se opuse, dar fara
succes, pentru ca avea sa lupte cu doi adversari puternici: Rusia si aristocratia.
Daca se teme a spune pe fata fapta strainului atunci atat de puternic,
zice insa ca la noi sunt "persoane inrauritoare"
care cred ca numai clasa privilegiata are drept sa invete si are drept
sa stapaneasca tara.
Ca sa poata pastra limba romana in gimnaziu, Asachi aproba introducerea
limbii franceze in scoala superioara. Aceasta greseala ii instraina
multe simpatii si fu si el atacat de opozitiunea contra lui Sturdza.
De altfel, Asachi a fost pe fata impotriva miscarii din 1848 si de aceea
nu se putea impaca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor
cu idei patriotice si pana la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desfiintandu-se
atuncea si eforia scoalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al scoalelor
(august 1849) si apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trai izolat,
ocupandu-se cu literatura, pana la moarte.
Izolarea lui se explica si mai bine daca ne gandim la atitudinea ce a
avut-o fata cu intamplarile politice ulterioare.
Adversar al unirii principatelor, el nu numai ca primeste de la Tudorita Bals
postul de director al departamentului cultului, nu numai ca face parte din divanul
potrivnic unirii, care se si dizolva, dar se amesteca in miscarea separatista
din 1866 si este chiar dat in judecata pentru rebeliune, cu mitropolitul
Calinic Miclescu si altii.
Precum se vede activitatea literara a lui Asachi se prelungeste mult peste hotarele
epocii de care ne ocupam. In aceasta epoca el e, cum l-a numit V. A. Urechia:
"marele restaurator al scoalelor si conducator al culturii nationale".
Ca publicatii, el are articole si poezii, cum si discursuri la diferite ocazii;
adunarea in volume si tiparire de carti deosebite o vedem dupa 1830 si
aceasta activitate o vom cerceta la locul ei.
AUTORI SI SCRIERI
Ce productiuni apar in aceasta epoca?
Fiind o epoca de tranzitiune, vom afla manifestarile ultime ale felului vechi
de a se scrie si manifestarile timide ale vremii celei noi.
Asa este literatura religioasa, compusa din traduceri si de carti de ritual
si de carti religioase de citit acasa. Reprezentantii cei mai insemnati
ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache si mitropolitul Grigorie.
Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boiereasca din
Moldova. Din informatiile ce se gasesc in testamentul sau si in
notita autobiografica tiparita la finele unei scrieri (Funie intreita,
Iasi, 1831) se vede ca a invatat intai in Academia Vasiliana
din Iasi si apoi la manastirea Neamtului, ca s-a calugarit la 15 ani, dupa dorinta
tatalui sau, care se afla bolnav.
Protectorul sau fu Iacob Stamate, episcopul Husilor, care-l recomanda mitropolitului
Leon (1786-1788) si astfel ajunse Veniamin la varsta de 21 de ani egumen
la manastirea Sf. Spiridon din Iasi.
Ajungand peste cativa ani protectorul sau Iacob mitropolit, Veniamin,
desi in etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Husi.
Aci el se ocupa de imbunatatirea scoalelor si bisericilor si cu alte fapte
generoase, care ii atrasera iubire tuturor celor ce-l cunosteau si-l facura
cunoscut si simpatic in toata Moldova. Astfel se explica cum, in
1803, la moartea lui Iacob Stamati, reusi sa se ridice pe scaunul Mitropoliei
Iasilor.
In aceasta inalta demnitate, Veniamin dezvolta o activitate neobisnuita
si se arata insufletit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.
In primul rand se ocupa de scoli si izbuti sa convinga pe domnitorul
Alexandru Moruzi sa dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea urmatoarele
dispozitiuni: a) Se instituie, pentru conducerea scoalelor o eforie compusa din mitropolit
si doi boieri mari; b) Se infiinteaza sase scoli romanesti judetene in principalele
orase ale Moldovei; c) scoalele sunt deschise deopotriva si pamantenilor si strainilor, si
bogatilor si saracilor, iar pentru copiii lipsiti de mijloace se instituie si
un numar de burse. d) Pe langa taxa de patru lei, perceputa de la preoti, pentru intretinerea
scoalelor, se va lua si din visteria tarii o suma insemnata.
Astfel lucra el supraveghind scoalele, ajutand pe tinerii silitori, cum
au fost de exemplu Asachi si Saulescu, pe care i-a trimis in strainatate
sa-si continue studiile, in fine traducand si tiparind carti necesare
bisericii si invatamantului; dar imprejurarile prin care treceau
tarile noastre, la inceputul secolului, intrarea rusilor in Moldova,
il silira sa demisioneze si sa stea retras pana la 1812, cand
fu chemat de Adunare iarasi in scaun.
Inca din primul an al functionarii sale ca mitropolit, se gandi
la organizarea invatamantului preotesc si intemeie seminarul
de la Socola, care mai tarziu lua numele de "Seminarul Veniamin"
si infiinta o scoala de muzica bisericeasca.
Curand insa venira imprejurari nenorocite si pentru tara si
pentru dansul. Eteria greceasca de la 1821 produce o teribila anarhie
si raspandeste peste tot jaful si focul. Guvernul legal al tarii se desfiinteaza
si conducerea statului ramane in mana mitropolitului, care
apara drepturile Moldovei, voieste sa impiedice excesele eteristilor,
ascunde in localul mitropoliei pe cei mai prigoniti; dar in cele
din urma este nevoit sa fuga.
Intorcandu-se, dupa stabilirea linistii, isi relua cu mai
multa ardoare nobilele sale indeletniciri, dar amestecul politicii in
afacerile bisericesti il sili sa se retraga in 1842, sub Mihail
Sturdza, la manastirea Slatina, unde muri peste patru ani, plans de tara
intreaga, care-i apreciase meritele.
De la Veniamin Costache avem o suma de traduceri de carti, unele tiparite, altele
manuscrise. Ele sunt sau carti dogmatice sau carti necesare serviciului bisericesc
sau lucrari de istorie bisericeasca. Vom cita dintr-insele:
Talcuirea celor sapte taine (Iasi, 1807); Istoria vechiului si a noului
testament (Iasi, 1824); Funie sau franghie intreita (Iasi, 1831);
tradusa din greceste, un tratat despre valoarea religiei si a moralei crestine:
Piatra scandelei (Iasi, 1844), o cercetare asupra despartirii celor doua biserici
crestine, a rasaritului si a apusului; Indeletnicire despre buna murire
(Iasi 1845).
Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a invatat greceste
in scoala de la Sfantu Sava, apoi a urmat limba latina si teologia
la vestita scoala de la manastirea Neamtu din Moldova, unde a studiat si Veniamin
Costachi.
Chemat in Tara Romaneasca de catre mitropolitul Dosofteiu Filitis
(1793), a fost insarcinat, impreuna cu parintele Gherontie, sa traduca
diferite carti bisericesti; apoi au plecat amandoi sa viziteze manastirile
din Orient, mai ales pe cele din Sfantu-Munte. Pe acolo au aflat diferite
opere pe care le-au utilizat pentru lucrarile lor. In timpul calatoriei
a murit Gherontie si astfel Grigorie s-a intors singur si s-a asezat calugar
la manastirea Caldarusani.
Reputatiunea lui crestea in fiecare zi: toata lumea cunostea inaltele-i
calitati, intinsa sa cultura intr-ale bisericii, de aceea, cand,
in 1823, ramase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica
propuse boierilor si episcopilor alegerea modestului lucrator care abia avea
rangul de diacon.
Facandu-se sfat de obste, l-au inaltat prin toate treptele pana
la episcop si i s-a incredintat conducerea mitropoliei Tarii Romanesti.
Era atunci tocmai epoca inceputului influentei rusesti. Amestecul rusilor
devenea din zi in zi mai puternic si orice manifestare de independenta
nationala era rau privita, ba uneori chiar aspru lovita de ei. Se vede ca nu
le placea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat in toate
chipurile pana ce l-au departat din scaun (1829). Nu e vorba, mitropolitul
Grigorie si-a capatat satisfactiune, fiind instalat din nou in 1833, dar
de asta data Dumnezeu nu voi sa-i lase multa vreme petrecerea in mijlocul
oamenilor si-l chema la sine in anul urmator. El se afla ingropat
in curtea Mitropoliei din Bucuresti.
De la Grigorie ne-au ramas mai multe traduceri de carti bisericesti, unele tiparite
chiar de dansul, altele lasate ca manuscris si tiparite de mitropolitii
urmatori. Asa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane
si sfaturi folositoare crestinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor
de peste an si talcuirea lor; Despre preotie de Sf. Gheorghe din Nazians;
Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Vietile Sfintilor.
*
Istoriografia cronicarilor continua si se sfarseste in acest timp.
Cele mai numeroase scrieri se gasesc la munteni, unde se afla numele lui Dionisie
Eclesiarhul, Naum Ramniceanul si Zilot Romanul. Tot acum apar si
doua cronici rimate: una in Muntenia, a pitarului Hristache, alta in
Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.
Dionisie Eclesiarhul a trait la episcopia Ramnicului. El a povestit cu
oarecare talent, in culori foarte vii, intamplarile din Muntenia,
de la 1764 pana la 1815, dand importante detalii asupra unor chestiuni
pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe
care ne-o face el, cu inima sfasiata de durere, despre modul cum se percepeau
darile si despre chinurile indurate cu aceasta ocaziune de nenorocitii
locuitori ai satelor.
"Deci presfirandu-se slajbasii prin plasile judetelor si mergand
prin sate ca niste lupi flamanzi si ca niste holtei de caini lesinati,
sa fi vazut cineva nemilostivirea lor, si ce facea cu crestinii.
Oamenii nu prea avea bani fiind in mijlocul iernii, targuri iarna
nu era, sa vanda oamenii vite; vremea de coasa si de sapa nu era, sa lucreze
sa castige bani sa se plateasca; bucate inca nu prea era, sa vanda;
ci numai o seama de oameni care mai avea putere sa plateasca. Iar slujbasii
inchidea oameni si muieri prin cosare si-i inneca cu fumuri de gunoi
si cu ardei ii afuma si-i tinea inchisi ziua si noaptea flamanzi,
sa dea bani; pre altii ii lega cu mainile indarat si cu spatele
de garduri si ii batea cu bicele; pre altii legati ii baga cu picioarele
goale in zapada geroasa, asa chinuia pe crestini. O amar de bietii crestini
ca plangea si se vaita si saracele vaduve tipa de ger, dar nu era milostivire
la varvarii de slujbasi, ca avea urechile astupate cu aspidele, si ca vrajmasii
ucideau oamenii. Inca preste Olt au si omorat mumbasirii turci pre
multi, din care pre unul rudele l-au dus la Bucuresti si l-au bagat cu carul
in curtea domneasca sa-l arate lui Voda si instiintandu-se
Voda a zis sa dea bani ca nu-l va omori nimenea".
Cunostinte istorice insa nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede
mai ales in pasagiile in care vorbeste de evenimentele din tari
straine. Asa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socote
